Răfuiala omului cu Dumnezeu

Autor: Ciprian Dobocan | Album: Cuvinte pentru cei ce asculta | Tematica: Consolidare spirituală
Resursa adaugata de cipdob in 22/01/2024

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 0/10 X

Referințe

Exodul 7:1-12:51 | Daniel 4

Cele zece urgii
Exodul 7:1 Domnul a zis lui Moise: „Iată că te fac Dumnezeu pentru Faraon, şi fratele tău Aaron va fi prorocul tău.
Exodul 7:2 Tu vei spune tot ce-ţi voi porunci Eu, iar fratele tău Aaron va vorbi lui Faraon, ca să lase pe copiii lui Israel să plece din ţara lui.
Exodul 7:3 Eu voi împietri inima lui Faraon şi Îmi voi înmulţi semnele şi minunile în ţara Egiptului.
Exodul 7:4 Totuşi Faraon n-are să v-asculte. Apoi Îmi voi întinde mâna asupra Egiptului şi voi scoate din ţara Egiptului oştile Mele, pe poporul Meu, pe copiii lui Israel, prin mari judecăţi.
Exodul 7:5 Egiptenii vor cunoaşte că Eu sunt Domnul când Îmi voi întinde mâna asupra Egiptului şi când voi scoate din mijlocul lor pe copiii lui Israel.”
Exodul 7:6 Moise şi Aaron au făcut ce le poruncise Domnul: aşa au făcut.
Exodul 7:7 Moise era în vârstă de optzeci de ani, iar Aaron, de optzeci şi trei de ani când au vorbit lui Faraon.
Moise şi Aaron fac minuni
Exodul 7:8 Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron:
Exodul 7:9 „Dacă vă va vorbi Faraon şi vă va zice: ‘Faceţi o minune!’ să zici lui Aaron: ‘Ia-ţi toiagul şi aruncă-l înaintea lui Faraon.’ Şi toiagul se va preface într-un şarpe.”
Exodul 7:10 Moise şi Aaron s-au dus la Faraon şi au făcut cum poruncise Domnul. Aaron şi-a aruncat toiagul înaintea lui Faraon şi înaintea slujitorilor lui, şi toiagul s-a prefăcut într-un şarpe.
Exodul 7:11 Dar Faraon a chemat pe nişte înţelepţi şi pe nişte vrăjitori, şi vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor.
Exodul 7:12 Toţi şi-au aruncat toiegele şi s-au prefăcut în şerpi. Dar toiagul lui Aaron a înghiţit toiegele lor.
Exodul 7:13 Inima lui Faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul.
Cea dintâi urgie: prefacerea apei în sânge
Exodul 7:14 Domnul a zis lui Moise: „Faraon are inima împietrită: nu vrea să lase poporul să plece.
Exodul 7:15 Du-te la Faraon dis-de-dimineaţă, când are să iasă să se ducă la apă, şi să te înfăţişezi înaintea lui pe malul râului. Să-ţi iei în mână toiagul care a fost prefăcut în şarpe
Exodul 7:16 şi să zici lui Faraon: ‘Domnul Dumnezeul evreilor m-a trimis la tine să-ţi spun: «Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească în pustie.» Dar iată că până acum n-ai ascultat.
Exodul 7:17 Acum, aşa vorbeşte Domnul: «Iată cum vei cunoaşte că Eu sunt Domnul. Am să lovesc apele râului cu toiagul din mâna mea, şi ele se vor preface în sânge.
Exodul 7:18 Peştii din râu vor pieri, râul se va împuţi, aşa că le va fi greaţă egiptenilor să bea din apa râului.»’”
Exodul 7:19 Domnul a zis lui Moise: „Spune lui Aaron: ‘Ia-ţi toiagul şi întinde-ţi mâna peste apele egiptenilor, peste râurile lor, peste pâraiele lor, peste iazurile lor şi peste toate bălţile lor. Ele se vor preface în sânge şi va fi sânge în toată ţara Egiptului, atât în vasele de lemn, cât şi în vasele de piatră.’”
Exodul 7:20 Moise şi Aaron au făcut cum le poruncise Domnul. Aaron a ridicat toiagul şi a lovit apele râului sub ochii lui Faraon şi sub ochii slujitorilor lui, şi toate apele râului s-au prefăcut în sânge.
Exodul 7:21 Peştii din râu au pierit, râul s-a împuţit, aşa că egiptenii nu mai puteau să bea apa râului şi a fost sânge în toată ţara Egiptului.
Exodul 7:22 Dar vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor. Inima lui Faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul.
Exodul 7:23 Faraon s-a întors de la râu şi s-a dus acasă, dar nu şi-a pus la inimă aceste lucruri.
Exodul 7:24 Toţi egiptenii au săpat în împrejurimile râului ca să găsească apă de băut, căci nu puteau să bea din apa râului.
Exodul 7:25 Au trecut şapte zile după ce a lovit Domnul râul.
Broaştele
Exodul 8:1 Domnul a zis lui Moise: „Du-te la Faraon şi spune-i: ‘Aşa vorbeşte Domnul: «Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi slujească.
Exodul 8:2 Dacă nu vrei să-l laşi să plece, am să aduc broaşte pe toată întinderea ţării tale.
Exodul 8:3 Râul va mişuna de broaşte; ele se vor sui şi vor intra în casa ta, în odaia ta de dormit şi în patul tău, în casa slujitorilor tăi şi în casele poporului tău, în cuptoarele şi în postăvile de frământat pâinea.
Exodul 8:4 Ba încă broaştele se vor sui şi pe tine, pe poporul tău şi pe toţi slujitorii tăi.»’”
Exodul 8:5 Domnul a zis lui Moise: „Spune lui Aaron: ‘Întinde-ţi mâna cu toiagul peste râuri, peste pâraie şi peste iazuri şi scoate broaşte din ele peste ţara Egiptului!’”
Exodul 8:6 Aaron şi-a întins mâna peste apele Egiptului şi au ieşit broaştele şi au acoperit ţara Egiptului.
Exodul 8:7 Dar şi vrăjitorii au făcut la fel prin vrăjitoriile lor: au scos şi ei broaşte peste toată ţara Egiptului.
Exodul 8:8 Faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron şi a zis: „Rugaţi-vă Domnului să depărteze broaştele de la mine şi de la poporul meu, şi am să las pe popor să plece să aducă jertfe Domnului.”
Exodul 8:9 Moise a zis lui Faraon: „Hotărăşte-mi când să mă rog Domnului pentru tine, pentru slujitorii tăi şi pentru poporul tău, ca să îndepărteze broaştele de la tine şi din casele tale! Nu vor mai rămâne decât în râu.”
Exodul 8:10 El a răspuns: „Mâine.” Şi Moise a zis: „Aşa va fi, ca să ştii că nimeni nu este ca Domnul Dumnezeul nostru.
Exodul 8:11 Broaştele se vor depărta de la tine şi din casele tale, de la slujitorii tăi şi de la poporul tău; nu vor mai rămâne decât în râu.”
Exodul 8:12 Moise şi Aaron au ieşit de la Faraon. Şi Moise a strigat către Domnul cu privire la broaştele cu care lovise pe Faraon.
Exodul 8:13 Domnul a făcut cum cerea Moise, şi broaştele au pierit în case, în curţi şi în ogoare.
Exodul 8:14 Le-au strâns grămezi, şi ţara s-a împuţit.
Exodul 8:15 Faraon, văzând că are răgaz să răsufle în voie, şi-a împietrit inima şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul.
Păduchii
Exodul 8:16 Domnul a zis lui Moise: „Spune lui Aaron: ‘Întinde-ţi toiagul şi loveşte ţărâna pământului, şi se va preface în păduchi, în toată ţara Egiptului.’”
Exodul 8:16 Sau: ţânţari.
Exodul 8:17 Aşa au făcut. Aaron şi-a întins mâna cu toiagul şi a lovit ţărâna pământului, şi s-a prefăcut în păduchi pe toţi oamenii şi pe toate dobitoacele. Toată ţărâna pământului s-a prefăcut în păduchi în toată ţara Egiptului.
Exodul 8:18 Vrăjitorii au căutat să facă şi ei păduchi prin vrăjitoriile lor, dar n-au putut. Păduchii erau pe oameni şi pe dobitoace.
Exodul 8:19 Şi vrăjitorii au zis lui Faraon: „Aici este degetul lui Dumnezeu!” Dar inima lui Faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul.
Musca câinească
Exodul 8:20 Domnul a zis lui Moise: „Scoală-te dis-de-dimineaţă şi du-te înaintea lui Faraon când are să iasă să se ducă la apă. Să-i spui: ‘Aşa vorbeşte Domnul: «Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească.
Exodul 8:21 Dacă nu vei lăsa pe poporul Meu să plece, am să trimit muşte câineşti împotriva ta, împotriva slujitorilor tăi, împotriva poporului tău şi împotriva caselor tale; casele egiptenilor vor fi pline de muşte şi pământul va fi acoperit de ele.
Exodul 8:22 Dar în ziua aceea voi deosebi ţinutul Gosen, unde locuieşte poporul Meu, şi acolo nu vor fi muşte, pentru ca să cunoşti că Eu, Domnul, sunt în mijlocul ţinutului acestuia.
Exodul 8:23 Voi face o deosebire între poporul Meu şi poporul tău. Semnul acesta va fi mâine.»’”
Exodul 8:24 Domnul a făcut aşa. A venit un roi de muşte câineşti în casa lui Faraon şi a slujitorilor lui şi toată ţara Egiptului a fost pustiită de muşte câineşti.
Exodul 8:25 Faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron şi le-a zis: „Duceţi-vă de aduceţi jertfe Dumnezeului vostru aici în ţară.”
Exodul 8:26 Moise a răspuns: „Nu este deloc potrivit să facem aşa, căci am aduce Domnului Dumnezeului nostru jertfe care sunt o urâciune pentru egipteni. Şi dacă am aduce sub ochii lor jertfe care sunt o urâciune pentru egipteni, nu ne vor ucide ei oare cu pietre?
Exodul 8:27 Vom face mai bine un drum de trei zile în pustie şi acolo vom aduce jertfe Domnului Dumnezeului nostru, după cum ne va spune.”
Exodul 8:28 Faraon a zis: „Vă voi lăsa să plecaţi ca să aduceţi jertfe Domnului Dumnezeului vostru în pustie; numai să nu vă depărtaţi prea mult, dacă plecaţi. Rugaţi-vă pentru mine.”
Exodul 8:29 Moise a răspuns: „Am să ies de la tine şi am să mă rog Domnului. Mâine, muştele se vor depărta de la Faraon, de la slujitorii lui şi de la poporul lui. Dar să nu ne mai înşele Faraon, nevrând să lase pe popor să plece ca să aducă jertfe Domnului.”
Exodul 8:30 Moise a ieşit de la Faraon şi s-a rugat Domnului.
Exodul 8:31 Domnul a făcut cum cerea Moise, şi muştele s-au depărtat de la Faraon, de la slujitorii lui şi de la poporul lui; n-a mai rămas una.
Exodul 8:32 Dar Faraon şi de data aceasta şi-a împietrit inima şi n-a lăsat pe popor să plece.
Ciuma vitelor
Exodul 9:1 Domnul a zis lui Moise: „Du-te la Faraon şi spune-i: ‘Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul evreilor: «Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească.
Exodul 9:2 Dacă nu vrei să-l laşi să plece şi dacă-l mai opreşti,
Exodul 9:3 iată, mâna Domnului va fi peste turmele tale de pe câmp; peste cai, peste măgari, peste cămile, peste boi şi peste oi, şi anume va fi o ciumă foarte mare.
Exodul 9:4 Dar Domnul va face deosebire între turmele lui Israel şi turmele egiptenilor, aşa că nu va pieri nimic din tot ce este al copiilor lui Israel.»
Exodul 9:5 Domnul a hotărât vremea şi a zis: «Mâine va face Domnul lucrul acesta în ţară.»’”
Exodul 9:6 Şi Domnul a făcut aşa chiar de a doua zi. Toate turmele egiptenilor au pierit, dar n-a pierit nicio vită din turmele copiilor lui Israel.
Exodul 9:7 Faraon a trimis să vadă ce se întâmplase, şi iată că nicio vită din turmele lui Israel nu pierise. Dar inima lui Faraon s-a împietrit şi n-a lăsat pe popor să plece.
Vărsatul negru
Exodul 9:8 Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron: „Umpleţi-vă mâinile cu cenuşă din cuptor, şi Moise s-o arunce spre cer, sub ochii lui Faraon.
Exodul 9:9 Ea se va preface într-o ţărână care va acoperi toată ţara Egiptului şi va da naştere în toată ţara Egiptului, pe oameni şi pe dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte băşici fierbinţi.”
Exodul 9:10 Ei au luat cenuşă din cuptor şi s-au înfăţişat înaintea lui Faraon; Moise a aruncat-o spre cer, şi ea a dat naştere, pe oameni şi pe dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte băşici fierbinţi.
Exodul 9:11 Vrăjitorii nu s-au putut arăta înaintea lui Moise din pricina bubelor, căci bubele erau pe vrăjitori, ca şi pe toţi egiptenii.
Exodul 9:12 Domnul a împietrit inima lui Faraon, şi Faraon n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul lui Moise.
Piatra şi focul
Exodul 9:13 Domnul a zis lui Moise: „Scoală-te dis-de-dimineaţă, du-te înaintea lui Faraon şi spune-i: ‘Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul evreilor: «Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească.
Exodul 9:14 Fiindcă de data aceasta am să trimit toate urgiile Mele împotriva inimii tale, împotriva slujitorilor tăi şi împotriva poporului tău, ca să ştii că nimeni nu este ca Mine pe tot pământul.
Exodul 9:15 Dacă Mi-aş fi întins mâna şi te-aş fi lovit cu ciumă, pe tine şi pe poporul tău, ai fi pierit de pe pământ.
Exodul 9:16 Dar te-am lăsat să rămâi în picioare ca să vezi puterea Mea şi Numele Meu să fie vestit în tot pământul.
Exodul 9:17 Dacă te mai ridici împotriva poporului Meu şi dacă nu-l laşi să plece,
Exodul 9:18 iată, mâine, la ceasul acesta, voi face să bată o piatră aşa de mare cum n-a mai fost în Egipt din ziua întemeierii lui şi până azi.
Exodul 9:19 Pune-ţi dar la adăpost turmele şi tot ce ai pe câmp. Piatra are să bată pe toţi oamenii şi toate vitele de pe câmp, care nu vor fi intrat în case, şi vor pieri.»’”
Exodul 9:20 Aceia dintre slujitorii lui Faraon care s-au temut de Cuvântul Domnului şi-au adunat în case robii şi turmele.
Exodul 9:21 Dar cei ce nu şi-au pus la inimă Cuvântul Domnului şi-au lăsat robii şi turmele pe câmp.
Exodul 9:22 Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna spre cer, şi are să bată piatra în toată ţara Egiptului, pe oameni, pe vite şi pe toată iarba de pe câmp în ţara Egiptului!”
Exodul 9:23 Moise şi-a întins toiagul spre cer, şi Domnul a trimis tunete şi piatră, de cădea foc pe pământ. Domnul a făcut să bată piatra peste ţara Egiptului.
Exodul 9:24 A bătut piatra, şi focul se amesteca cu piatra; piatra era aşa de mare încât nu mai bătuse piatră ca aceea în toată ţara Egiptului de când este el locuit de oameni.
Exodul 9:25 Piatra a nimicit, în toată ţara Egiptului, tot ce era pe câmp, de la oameni până la dobitoace; piatra a nimicit şi toată iarba de pe câmp şi a frânt toţi copacii de pe câmp.
Exodul 9:26 Numai în ţinutul Gosen, unde erau copiii lui Israel, n-a bătut piatra.
Exodul 9:27 Faraon a trimis să cheme pe Moise şi pe Aaron şi le-a zis: „De data aceasta am păcătuit; Domnul are dreptate, iar eu şi poporul meu suntem vinovaţi.
Exodul 9:28 Rugaţi-vă Domnului ca să nu mai fie tunete şi piatră, şi vă voi lăsa să plecaţi şi nu veţi mai fi opriţi.”
Exodul 9:29 Moise i-a zis: „Când voi ieşi din cetate, voi ridica mâinile spre Domnul, tunetele vor înceta şi nu va mai bate piatra, ca să ştii că al Domnului este pământul!
Exodul 9:30 Dar ştiu că tu şi slujitorii tăi tot nu vă veţi teme de Domnul Dumnezeu.”
Exodul 9:31 Inul şi orzul se prăpădiseră, pentru că orzul tocmai dăduse în spic, iar inul era în floare;
Exodul 9:32 grâul şi ovăzul nu se stricaseră, pentru că erau târzii.
Exodul 9:33 Moise a plecat de la Faraon şi a ieşit afară din cetate; şi-a ridicat mâinile spre Domnul, tunetele şi piatra au încetat şi n-a mai căzut ploaia pe pământ.
Exodul 9:34 Faraon, văzând că ploaia, piatra şi tunetele încetaseră, n-a contenit să păcătuiască şi şi-a împietrit inima, el şi slujitorii lui.
Exodul 9:35 Lui Faraon i s-a împietrit inima şi n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece, după cum spusese Domnul prin Moise.
Lăcustele
Exodul 10:1 Domnul a zis lui Moise: „Du-te la Faraon, căci i-am împietrit inima lui şi a slujitorilor lui, ca să fac semnele Mele în mijlocul lor
Exodul 10:2 şi ca să istoriseşti fiului tău şi fiului fiului tău cum M-am purtat cu egiptenii şi ce semne am făcut în mijlocul lor. Şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul.”
Exodul 10:3 Moise şi Aaron s-au dus la Faraon şi i-au zis: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul evreilor: ‘Până când ai de gând să nu vrei să te smereşti înaintea Mea? Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească.
Exodul 10:4 Dacă nu vrei să laşi pe poporul Meu să plece, iată, voi trimite mâine nişte lăcuste pe toată întinderea ţării tale.
Exodul 10:5 Ele vor acoperi faţa pământului, de nu se va mai putea vedea pământul; vor mânca ce a mai rămas nevătămat, vor mânca ce v-a lăsat piatra, vor mânca toţi copacii care cresc pe câmpiile voastre,
Exodul 10:6 îţi vor umple casele tale, casele tuturor slujitorilor tăi şi casele tuturor egiptenilor. Părinţii tăi şi părinţii părinţilor tăi n-au văzut aşa ceva de când sunt ei pe pământ până în ziua de azi.’” Moise a plecat şi a ieşit de la Faraon.
Exodul 10:7 Slujitorii lui Faraon i-au zis: „Până când are să fie omul acesta o pacoste pentru noi? Lasă pe oamenii aceştia să plece şi să slujească Domnului Dumnezeului lor. Tot nu vezi că piere Egiptul?”
Exodul 10:8 Au întors la Faraon pe Moise şi Aaron. „Duceţi-vă”, le-a zis el, „şi slujiţi Domnului Dumnezeului vostru. Care şi cine sunt cei ce vor merge?”
Exodul 10:9 Moise a răspuns: „Vom merge cu copiii şi cu bătrânii noştri, cu fiii şi fiicele noastre, cu oile şi boii noştri, căci avem să ţinem o sărbătoare în cinstea Domnului.”
Exodul 10:10 Faraon le-a zis: „Aşa să fie Domnul cu voi, cum vă voi lăsa eu să plecaţi, pe voi şi pe copiii voştri! Luaţi seama, căci este rău ce aveţi de gând să faceţi!
Exodul 10:11 Nu, nu, ci duceţi-vă voi, bărbaţii, şi slujiţi Domnului, căci aşa aţi cerut.” Şi i-au izgonit dinaintea lui Faraon.
Exodul 10:12 Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna peste ţara Egiptului, ca să vină lăcustele peste ţara Egiptului şi să mănânce toată iarba pământului, tot ce a lăsat piatra.”
Exodul 10:13 Moise şi-a întins toiagul peste ţara Egiptului, şi Domnul a făcut să sufle un vânt dinspre răsărit peste ţară toată ziua şi toată noaptea aceea. Dimineaţa, vântul dinspre răsărit adusese lăcustele.
Exodul 10:14 Lăcustele au venit peste ţara Egiptului şi s-au aşezat pe toată întinderea Egiptului; erau în număr atât de mare cum nu mai fusese şi nu va mai fi un astfel de roi de lăcuste.
Exodul 10:15 Au acoperit toată faţa pământului, de nu se mai vedea pământul; au mâncat toată iarba de pe pământ şi tot rodul pomilor, tot ce lăsase piatra, şi n-a rămas nimic verde în copaci, nici în iarba de pe câmp, în toată ţara Egiptului.
Exodul 10:16 Faraon a chemat îndată pe Moise şi pe Aaron şi a zis: „Am păcătuit împotriva Domnului Dumnezeului vostru şi împotriva voastră.
Exodul 10:17 Dar iartă-mi păcatul numai de data aceasta şi rugaţi pe Domnul Dumnezeul vostru să depărteze de la mine şi urgia aceasta de moarte!”
Exodul 10:18 Moise a ieşit de la Faraon şi s-a rugat Domnului.
Exodul 10:19 Domnul a făcut să sufle un vânt foarte puternic dinspre apus, care a luat lăcustele şi le-a aruncat în Marea Roşie; n-a rămas o lăcustă pe toată întinderea Egiptului.
Exodul 10:20 Domnul a împietrit inima lui Faraon, şi Faraon n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece.
Întuneric de trei zile
Exodul 10:21 Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna spre cer, şi va fi întuneric peste ţara Egiptului, aşa de întuneric de să se poată pipăi.”
Exodul 10:22 Moise şi-a întins mâna spre cer şi a fost întuneric beznă în toată ţara Egiptului timp de trei zile.
Exodul 10:23 Nici nu se vedeau unii pe alţii şi nimeni nu s-a sculat din locul lui timp de trei zile. Dar în locurile unde locuiau toţi copiii lui Israel era lumină.
Exodul 10:24 Faraon a chemat pe Moise şi a zis: „Duceţi-vă şi slujiţi Domnului! Să nu rămână în ţară decât oile şi boii voştri; copiii voştri vor putea merge şi ei împreună cu voi.”
Exodul 10:25 Moise a răspuns: „Chiar să ne dai tu însuţi jertfele şi arderile-de-tot pe care le vom aduce Domnului Dumnezeului nostru,
Exodul 10:26 şi turmele noastre tot trebuie să meargă cu noi şi să nu rămână o unghie din ele, căci din ele vom lua ca să slujim Domnului Dumnezeului nostru, iar până vom ajunge acolo, nu ştim ce vom alege ca să aducem Domnului.”
Exodul 10:27 Domnul a împietrit inima lui Faraon, şi Faraon n-a vrut să-i lase să plece.
Exodul 10:28 Faraon a zis lui Moise: „Ieşi de la mine! Să nu cumva să te mai arăţi înaintea mea, căci în ziua în care te vei arăta înaintea mea, vei muri.”
Exodul 10:29 „Da!” a răspuns Moise, „nu mă voi mai arăta înaintea ta.”
Ameninţarea cu urgia a zecea
Exodul 11:1 Domnul a zis lui Moise: „Voi mai aduce o urgie asupra lui Faraon şi asupra Egiptului. După aceea, vă va lăsa să plecaţi de aici. Când vă va lăsa să plecaţi de tot, chiar vă va izgoni de aici.
Exodul 11:2 Vorbeşte cu poporul ca atunci fiecare să ceară de la vecinul său şi fiecare de la vecina ei vase de argint şi vase de aur.”
Exodul 11:3 Domnul a făcut ca poporul să capete trecere înaintea egiptenilor. Chiar Moise era foarte bine văzut în ţara Egiptului, înaintea slujitorilor lui Faraon şi înaintea poporului.
Exodul 11:4 Moise a zis: „Aşa vorbeşte Domnul: ‘Pe la miezul nopţii, voi trece prin Egipt
Exodul 11:5 şi toţi întâii născuţi din ţara Egiptului vor muri, de la întâiul născut al lui Faraon, care şade pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al roabei care stă la râşniţă şi până la toţi întâii născuţi ai dobitoacelor.
Exodul 11:6 În toată ţara Egiptului vor fi ţipete mari, aşa cum n-au fost şi nu vor mai fi.
Exodul 11:7 Dar dintre toţi copiii lui Israel, de la oameni până la dobitoace, nici măcar un câine nu va chelălăi cu limba lui, ca să ştiţi ce deosebire face Domnul între egipteni şi Israel.
Exodul 11:8 Atunci, toţi aceşti slujitori ai tăi se vor coborî la mine şi se vor închina până la pământ înaintea mea, zicând: «Ieşi, tu şi tot poporul care te urmează!» După aceea, voi ieşi.’” Moise a ieşit de la Faraon aprins de mânie.
Exodul 11:9 Domnul a zis lui Moise: „Faraon n-are s-asculte de voi, pentru ca să se înmulţească minunile Mele în ţara Egiptului.”
Exodul 11:10 Moise şi Aaron au făcut toate aceste minuni înaintea lui Faraon. Domnul a împietrit inima lui Faraon, şi Faraon n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece din ţara lui.
Aşezarea Paştelor
Exodul 12:1 Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron în ţara Egiptului:
Exodul 12:2 „Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului.
Exodul 12:3 Vorbiţi întregii adunări a lui Israel şi spuneţi-i: ‘În ziua a zecea a acestei luni, fiecare om să ia un miel de fiecare familie, un miel de fiecare casă.
Exodul 12:4 Dacă sunt prea puţini în casă pentru un miel, să-l ia cu vecinul lui cel mai de aproape, după numărul sufletelor; să faceţi socoteala cât poate mânca fiecare din mielul acesta.
Exodul 12:5 Să fie un miel fără cusur, de parte bărbătească, de un an; veţi putea să luaţi un miel sau un ied.
Exodul 12:6 Să-l păstraţi până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia, şi toată adunarea lui Israel să-l înjunghie seara.
Exodul 12:6 Evreieşte: între cele două seri.
Exodul 12:7 Să ia din sângele lui şi să ungă amândoi stâlpii uşii şi pragul de sus al caselor unde îl vor mânca.
Exodul 12:8 Carnea s-o mănânce chiar în noaptea aceea, friptă la foc, şi anume s-o mănânce cu azimi şi cu verdeţuri amare.
Exodul 12:9 Să nu-l mâncaţi crud sau fiert în apă, ci să fie fript la foc: atât capul, cât şi picioarele şi măruntaiele.
Exodul 12:10 Să nu lăsaţi nimic din el până a doua zi dimineaţa; şi dacă va rămâne ceva din el pe a doua zi dimineaţa, să-l ardeţi în foc.
Exodul 12:11 Când îl veţi mânca, să aveţi mijlocul încins, încălţămintea în picioare şi toiagul în mână şi să-l mâncaţi în grabă, căci sunt Paştele Domnului.
Exodul 12:12 În noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lovi pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la oameni până la dobitoace, şi voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului; Eu, Domnul.
Exodul 12:13 Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va nimici nicio urgie atunci când voi lovi ţara Egiptului.
Exodul 12:14 Şi pomenirea acestei zile s-o păstraţi şi s-o prăznuiţi printr-o sărbătoare în cinstea Domnului; s-o prăznuiţi ca o lege veşnică pentru urmaşii voştri.
Exodul 12:15 Timp de şapte zile, veţi mânca azimi. Din cea dintâi zi, veţi scoate aluatul din casele voastre, căci oricine va mânca pâine dospită din ziua întâi până în ziua a şaptea va fi nimicit din Israel.
Exodul 12:16 În ziua dintâi, veţi avea o adunare de sărbătoare sfântă; şi în ziua a şaptea, veţi avea o adunare de sărbătoare sfântă. Să nu faceţi nicio muncă în zilele acelea; veţi putea numai să pregătiţi mâncarea fiecărui ins.
Exodul 12:17 Să ţineţi Sărbătoarea Azimilor, căci chiar în ziua aceea voi scoate oştile voastre din ţara Egiptului; să ţineţi ziua aceea ca o lege veşnică pentru urmaşii voştri.
Exodul 12:18 În luna întâi, din a paisprezecea zi a lunii, seara, să mâncaţi azimi, până în seara zilei a douăzeci şi una a lunii.
Exodul 12:19 Timp de şapte zile, să nu se găsească aluat în casele voastre; căci oricine va mânca pâine dospită va fi nimicit din adunarea lui Israel, fie străin, fie băştinaş.
Exodul 12:20 Să nu mâncaţi pâine dospită, ci, în toate locuinţele voastre, să mâncaţi azimi.’”
Exodul 12:21 Moise a chemat pe toţi bătrânii lui Israel şi le-a zis: „Duceţi-vă de luaţi un miel pentru familiile voastre şi înjunghiaţi Paştele.
Exodul 12:22 Să luaţi apoi un mănunchi de isop, să-l înmuiaţi în sângele din strachină şi să ungeţi pragul de sus şi cei doi stâlpi ai uşii cu sângele din strachină. Nimeni din voi să nu iasă din casă până dimineaţa.
Exodul 12:23 Când va trece Domnul ca să lovească Egiptul şi va vedea sângele pe pragul de sus şi pe cei doi stâlpi ai uşii, Domnul va trece pe lângă uşă şi nu va îngădui Nimicitorului să intre în casele voastre ca să vă lovească.
Exodul 12:24 Să păziţi lucrul acesta ca o lege pentru voi şi pentru copiii voştri în veac.
Exodul 12:25 Când veţi intra în ţara pe care v-o va da Domnul, după făgăduinţa Lui, să ţineţi acest obicei sfânt.
Exodul 12:26 Şi când vă vor întreba copiii voştri: ‘Ce înseamnă obiceiul acesta?’
Exodul 12:27 să răspundeţi: ‘Este jertfa de Paşte în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul şi ne-a scăpat casele noastre.’” Poporul s-a plecat şi s-a închinat până la pământ.
Exodul 12:28 Şi copiii lui Israel au plecat şi au făcut cum poruncise Domnul lui Moise şi lui Aaron; aşa au făcut.
Moartea întâilor născuţi
Exodul 12:29 La miezul nopţii, Domnul a lovit pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la întâiul născut al lui Faraon, care şedea pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al celui închis în temniţă şi până la toţi întâii născuţi ai dobitoacelor.
Exodul 12:30 Faraon s-a sculat noaptea, el şi toţi slujitorii lui şi toţi egiptenii, şi au fost mari ţipete în Egipt, căci nu era casă unde să nu fie un mort.
Exodul 12:31 În aceeaşi noapte, Faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron şi le-a zis: „Sculaţi-vă, ieşiţi din mijlocul poporului meu, voi şi copiii lui Israel. Duceţi-vă să slujiţi Domnului, cum aţi zis.
Exodul 12:32 Luaţi-vă şi oile şi boii, cum aţi zis, duceţi-vă şi binecuvântaţi-mă.”
Exodul 12:33 Egiptenii zoreau poporul şi se grăbeau să-i scoată din ţară, căci ziceau: „Altfel, toţi vom pieri.”
Exodul 12:34 Poporul şi-a luat plămădeala (coca) înainte de a se dospi. Şi-au învelit postăvile cu plămădeala în haine şi le-au pus pe umeri.
Exodul 12:35 Copiii lui Israel au făcut ce spusese Moise şi au cerut egiptenilor vase de argint, vase de aur şi haine.
Exodul 12:36 Domnul a făcut ca poporul să capete trecere înaintea egiptenilor, care le-au împlinit cererea. Şi astfel au jefuit pe egipteni.
Plecarea din Egipt
Exodul 12:37 Copiii lui Israel au plecat din Ramses spre Sucot, în număr de aproape şase sute de mii de oameni care mergeau pe jos, afară de copii.
Exodul 12:38 O mulţime de oameni de tot soiul s-au suit împreună cu ei; aveau şi turme însemnate de oi şi boi.
Exodul 12:39 Cu plămădeala pe care o luaseră din Egipt şi care nu se dospise încă, au făcut turte fără aluat, căci fuseseră izgoniţi de egipteni fără să mai poată zăbovi şi fără să-şi ia merinde cu ei.
Exodul 12:40 Şederea copiilor lui Israel în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani.
Exodul 12:41 Şi, după patru sute treizeci de ani, tocmai în ziua aceea, toate oştile Domnului au ieşit din ţara Egiptului.
Exodul 12:42 Noaptea aceea trebuie prăznuită în cinstea Domnului, pentru că atunci i-a scos din ţara Egiptului. Noaptea aceea trebuie prăznuită în cinstea Domnului de toţi copiii lui Israel şi de urmaşii lor.
Chipul cum să se prăznuiască Paştele
Exodul 12:43 Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron: „Iată porunca privitoare la Paşte: niciun străin să nu mănânce din ele.
Exodul 12:44 Să tai împrejur pe orice rob cumpărat cu bani, şi apoi să mănânce din ele.
Exodul 12:45 Veneticul şi simbriaşul să nu mănânce.
Exodul 12:46 Să nu le mănânce decât într-o singură casă; să nu luaţi deloc carne afară din casă şi să nu zdrobiţi niciun os.
Exodul 12:47 Toată adunarea lui Israel să facă Paştele.
Exodul 12:48 Dacă un străin care va locui la tine va vrea să facă Paştele Domnului, orice parte bărbătească din casa lui va trebui tăiată împrejur; apoi se va apropia să le facă, şi va fi ca şi băştinaşul, dar niciun netăiat împrejur să nu mănânce din ele.
Exodul 12:49 Aceeaşi lege va fi pentru băştinaş ca şi pentru străinul care va locui în mijlocul vostru.”
Exodul 12:50 Toţi copiii lui Israel au făcut cum poruncise Domnul lui Moise şi lui Aaron; aşa au făcut.
Exodul 12:51 Şi chiar în ziua aceea, Domnul a scos din ţara Egiptului pe copiii lui Israel, după oştile lor.

Trăirea fiecăruia din noi nu poate fi despărțită de Divinitate, iar admiterea sau respingerea acestui adevăr, dă sau nu valoare vieții noastre. Modul în care ne raportăm la Dumnezeu validează sau invalidează viața noastră. Problema cea mai mare a omului este legată de cine îi conduce viața, el însuși sau altcineva. Omul este o ființă creată de către o putere spirituală mai mare decât el, atfel încât viața lui, prin natura ei trebuie să fie condusă. Omul în momentul în care afirmă că vrea să aibă o viață liberă, să nu fie condus de către Dumnezeu că se descurcă și singur, defapt se înșală pe sine însuși pentru că ajunge în esență să fie condus tot de o forță spirituală, însă din păcate de forța răului. La această concluzie am ajuns eu după multe frământări în perioada tinereții mele, la aceeași concluzie a ajuns și CS Lewis – scrisorile lui Zgandărilă, la aceeași concluzie trebuie să ajungem fiecare din noi.

Paradoxul creștinismului este faptul că abia când Dumnezeu îți conduce viața devii defapt liber de toate legăturile păcatului, de îngrădirea pe care păcatul o operează în viața ta. Este ca și imaginea unui pui de pasăre care se naște într-o cușcă mai mare; începe să crească, i se dezvoltă penele, și când dă din aripi este bucuros că poate zbura. Dar pentru că acolo s-a născut, chiar dacă primește doar anumite tipuri de mâncare de la îngrijitor și zboară doar cât îi permite gardul cuștii, el are falsa impresie că este liber. Însă adevărata libertate este să zboare în afara cuștii, într-o atmosferă infinit mai mare decât puterea lui a o străbate în totalite. Dar zborul pe acest cer aproape infinit are regulile lui, ca sa poată trăi trebuie să se ferească de păsările de pradă, poate mânca foarte multe tipuri de mâncare, însă doar cele care nu-i fac rău (de exemplu cele care sunt otrăvitoare). Zborul în adevărata libertate are regulile lui, nu poți zbura împotriva uraganului.

Dumnezeu este gata să se descopere omului indiferent de poziția lui socială, îl i-a din punctul în care este oferindu-se omului spre a fi înțeles, iar pentru a înțelege aș vrea să ne uităm la două exemple din sfânta scriptură. Doi oameni cu același statut se întâlnesc față în față cu Dumnezeul cel atotputernic, și fiecare dă un răspuns, însă din păcate răspunsurile sunt diametral opuse. Doi oameni cercetați de Dumnezeu dar cu destine diferite.

Primul la care vreau să ne uităm este faraonul Egiptului din vremea lui Moise, conform izvoarelor istorice a fost Ramses al II-lea. În Egiptul antic, rolul faraonului era unul foarte important atât în administrarea imperiului cât și în viața religioasă. Egiptenii aveau o religie politeistă, având numeroase zeități care se schimbau constant, iar în perioada când evreii erau robiți au ajuns la credința că Faraonul este încarnarea unei anumite zeități, și era venerat în consecință. Acesta era în mare contextul în care trăia un faraon, iar Ramses al II-lea cel care nu a vrut să-i lase pe israeliți să meargă să se închine lui Dumnezeu se prea poate să fi copilărit împreună cu Moise după ce acesta a fost găsit în coșul ce plutea de către fiica lui faraon, astfel cei doi se cunoșteau. Aș vrea să înțelegem modul în care s-a raportat faraon la întâlnirea cu Dumnezeu, care i-a fost mijlocită de Moise dar a putut să experimenteze personal puterea unui Dumnezeu ce trecea dincolo de toate zeitățile închipuite ale Egiptului. Dacă gândim omenește, solicitarea cu care vine Moise la faraon era din start greu de acceptat din următorul motiv: numărul israeliților era mare, 600.000 de oameni care erau sclavi, era practic forța de muncă a egiptenilor pentru construirea piramidelor, iar a-i lăsa pe aceștia să plece echivala cu ruinarea economică a imperiului egiptean. În al doilea rând, din moment ce faraon era văzut ca fiind un zeu, era foarte greu să accepte că există un alt zeu atotputenic, pentru că atunci și-ar anula statutul de divinitate.

Știm foarte bine că Dumnezeu și-a demonstrat puterea prin modul în care s-au revărsat urgiile peste Egipt, au loc zece urgii. Însă din ele vedem că până la urgia a treia ele au putut fi imitate de vrăjitorii lui faraon, astfel era încă un motiv în plus să nu creadă. De la prima urgie până la cea de a cincea inclusiv, în momentul confruntării cu puterea lui Dumnezeu faraon a ales să nu creadă și el singur, prin alegerea lui și-a împietrit inima. De la minunea a șasea pană la cea de a noua, Dumnezeu a fost cel care a împietrit inima lui faraon ca o pecetluire a deciziei pe care el personal a luat-o în dreptul său, și chiar dacă inclusiv vrăjitorii lui faraon i-au spus că în acele urgii este o putere care întrece capacitatea lor de înțelegere, el tot nu a vrut să accepte. Apoi în fața ultimei urgii, faraon este obligat să cedeze, însă nici de această dată nu a făcut-o din convingere ci mai mult din constrângere, ne dăm seama de asta prin faptul că după ce a văzut că poporul israel întradevăr a plecat, și-a trimis armata după ei ca să-i aducă înapoi. Cu privire la acest faraon avem o referință și în Noul Testement, în Epistola către Romani: Fiindcă Scriptura zice lui faraon: "Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea și pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul." (Romani 9:17); acum vreau să vă întreb: dacă faraon ar fi capitulat la prima urgie sau la a cincea, sau la ultima când i-a murit fiul oare nu ar fi putut el ajunge să fie menționat în istorie la fel ca împăratul Cir, un alt împărat păgân dar care s-a lăsat folosit de Dumnezeu și ca un exemplu? Când ajungi să te răfuiești cu Dumnezeu, ai grijă că s-ar putea să te coste mult, atât aici pe pământ (pentru faraon prețul a fost moartea fiului său, cel care urma la tron) cât mai ales în veșnicie pentru că dimensiunea vieții este eternitatea care poate fi trăită într-o armonie perfectă cu Creatorul tău sau într-un chin veșnic, despărțit de El.

Cel de al doilea exemplu este tot un împărat, de data asta unul mai mare decât faraonul, și mă refer la Nebucadnețar. El este cunoscut în istorie ca Nabucodonosor al II-lea sau regele nebun al Babilonului. El este cel care a adus imperiului Babilonian cea mai mare glorie, și este cunoscut în istorie ca fiind creatorul uneia din cele șapte minuni ale lumii: grădinile suspendate ale Babilonului. A fost numit regele nebun, pentru că după cum relatează istoricii el a înnebunit realmente, după care și-a revenit, lucru certificat și de Biblie. Însă această înnebunire a lui Nebucadnețar s-a datorat, după cum aflam din Scriptură, faptului că s-a răfuit și el cu Dumnezeu. La fel ca în cazul lui faraon, Dumnezeu i se prezintă acestui împărat prin patru tineri din poporul Israel, dar cu precădere prin unul din ei pe nume Daniel. Împăratul are parte de un vis nemaipomenit, din partea lui Dumnezeu, iar în urma eșecului ghicitorilor de la curtea împătească, apare pe scenă Daniel care prin descoperire dumnezeiască îi tâlcuiește lui Nebucadnetar visul. În urma tâlcuiri, împăratul îi oferă lui Daniel un statut important în conducerea imperiului, dar cel mai important este faptul că afirmă cu gura lui că Dumnezeul lui Daniel este Dumnezeul Dumnezeilor, că nu este altul mai mare ca El. Această afirmație a făcut-o cel mai puternic om al planetei la momentul respectiv al istoriei. Trece un timp și inima împăratului se îngânfă, ajungând să considere că merită închinare din partea supușilor săi astfel ridică un chip de aur la care trebuia să se închine toată lumea. Toți se închină în afară de cei trei prieteni a lui Daniel (și Daniel de asemenea, care nu era de față, probabil era cu treburi prin imperiu), care apoi sunt trecuți prin cuptor și sunt izbăviți de Dumnezeu prin îngerul Său. În urma celei de a două minuni, împăratul declară încă o dată ca doar Dumnezeul israeliților este adevăratul Dumnezeu. Până acum în vedem pe Nebucadnețar aflându-se de două ori față în față cu Dumnezeul Dumnezeilor, însă la fel ca și faraon el este un om schimbător, ceea ce înțelege azi, mâine uită; și noi ne asemănăm foarte mult cu ei, suntem la fel. Dar apoi urmează capitolul 4 al cărții Daniel, care este un capitol extraordinar, a fost scris de Nebucadnețar însuși, și din punctul meu de vedere este capitolul pocăinței marelui împărat, capitolul descrie modul în care a capitulat el, cel mai mare om de pe pământ, în fața Dumnezeului Dumnezeilor. Cuvintele lui Nebucadnețar sunt una din cele mai sincere destăinuiri ale omului care se răfuiește cu Dumnezeu, dar în fața mărimii Lui, ajunge să capituleze. Împăratul are un al doilea vis, și iar apelează la înțelepciunea lui Daniel pentru a i se tâlcui visul. Este a doua șansă pentru Nebucadnețar, îndurarea lui Dumnezeu era încă peste el. Își află tâlcuirea, rămâne impresionat, dar probabil nu trece mult timp și iar cade în plasa uitării, la fel ca și faraon, nu și-a pus la inimă ceea ce i se întâmpla, Dumnezeul Dumnezeilor mișca lucrurile ca să-i vorbească și el nu ascultă, ba chiar se îngânfă arogându-și lui tot ceea ce a creat. Astfel ajunge în punctul în care mânia lui Dumnezeu îl lovește și înnebunește pe loc, si după șapte vremuri de rătăcire prin păduri ca un sălbatic, asemenea fiului rătăcitor îi vine mintea la loc și spre deosebire de faraon i-a o decizie înțeleptă pentru viața lui și mai ales pentru eternitatea lui. Deși în carte nu mai sunt date alte detalii după acest episod, tind să cred că a ajuns apoi să se plimbe împreună cu Daniel prin grădinile suspendate ale Babilonului și să discute despre măreția Dumnezeului care l-a cercetat. Pe mine personal cuvintele lui mă dezarmează.

După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii spre cer şi mi-a venit iarăşi mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Preaînalt, am lăudat şi slăvit pe Cel ce trăieşte veşnic, Acela a cărui stăpânire este veşnică şi a cărui Împărăţie dăinuie din neam în neam. Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: "Ce faci?" În vremea aceea mi-a venit mintea înapoi; slava împărăţiei mele, măreţia şi strălucirea mea mi s-au dat înapoi; sfetnicii şi mai marii mei din nou m-au căutat; am fost pus iarăşi peste împărăţia mea, şi puterea mea a crescut. Acum, eu, Nebucadneţar, laud, înalţ şi slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile Lui sunt drepte, şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie!" (Daniel 4:34-37)

În fața cercetării lui Dumnezeu unii capitulează, alții se încăpățânează până în pânzele albe.

În fața unui Dumnezeu care are ultimul cuvânt, mai avem noi ceva de adăugat?