Trăirea fiecăruia din noi nu poate fi despărțită de Divinitate, iar admiterea sau respingerea acestui adevăr, dă sau nu valoare vieții noastre. Modul în care ne raportăm la Dumnezeu validează sau invalidează viața noastră. Problema cea mai mare a omului este legată de cine îi conduce viața, el însuși sau altcineva. Omul este o ființă creată de către o putere spirituală mai mare decât el, atfel încât viața lui, prin natura ei trebuie să fie condusă. Omul în momentul în care afirmă că vrea să aibă o viață liberă, să nu fie condus de către Dumnezeu că se descurcă și singur, defapt se înșală pe sine însuși pentru că ajunge în esență să fie condus tot de o forță spirituală, însă din păcate de forța răului. La această concluzie am ajuns eu după multe frământări în perioada tinereții mele, la aceeași concluzie a ajuns și CS Lewis – scrisorile lui Zgandărilă, la aceeași concluzie trebuie să ajungem fiecare din noi.

Paradoxul creștinismului este faptul că abia când Dumnezeu îți conduce viața devii defapt liber de toate legăturile păcatului, de îngrădirea pe care păcatul o operează în viața ta. Este ca și imaginea unui pui de pasăre care se naște într-o cușcă mai mare; începe să crească, i se dezvoltă penele, și când dă din aripi este bucuros că poate zbura. Dar pentru că acolo s-a născut, chiar dacă primește doar anumite tipuri de mâncare de la îngrijitor și zboară doar cât îi permite gardul cuștii, el are falsa impresie că este liber. Însă adevărata libertate este să zboare în afara cuștii, într-o atmosferă infinit mai mare decât puterea lui a o străbate în totalite. Dar zborul pe acest cer aproape infinit are regulile lui, ca sa poată trăi trebuie să se ferească de păsările de pradă, poate mânca foarte multe tipuri de mâncare, însă doar cele care nu-i fac rău (de exemplu cele care sunt otrăvitoare). Zborul în adevărata libertate are regulile lui, nu poți zbura împotriva uraganului.

Dumnezeu este gata să se descopere omului indiferent de poziția lui socială, îl i-a din punctul în care este oferindu-se omului spre a fi înțeles, iar pentru a înțelege aș vrea să ne uităm la două exemple din sfânta scriptură. Doi oameni cu același statut se întâlnesc față în față cu Dumnezeul cel atotputernic, și fiecare dă un răspuns, însă din păcate răspunsurile sunt diametral opuse. Doi oameni cercetați de Dumnezeu dar cu destine diferite.

Primul la care vreau să ne uităm este faraonul Egiptului din vremea lui Moise, conform izvoarelor istorice a fost Ramses al II-lea. În Egiptul antic, rolul faraonului era unul foarte important atât în administrarea imperiului cât și în viața religioasă. Egiptenii aveau o religie politeistă, având numeroase zeități care se schimbau constant, iar în perioada când evreii erau robiți au ajuns la credința că Faraonul este încarnarea unei anumite zeități, și era venerat în consecință. Acesta era în mare contextul în care trăia un faraon, iar Ramses al II-lea cel care nu a vrut să-i lase pe israeliți să meargă să se închine lui Dumnezeu se prea poate să fi copilărit împreună cu Moise după ce acesta a fost găsit în coșul ce plutea de către fiica lui faraon, astfel cei doi se cunoșteau. Aș vrea să înțelegem modul în care s-a raportat faraon la întâlnirea cu Dumnezeu, care i-a fost mijlocită de Moise dar a putut să experimenteze personal puterea unui Dumnezeu ce trecea dincolo de toate zeitățile închipuite ale Egiptului. Dacă gândim omenește, solicitarea cu care vine Moise la faraon era din start greu de acceptat din următorul motiv: numărul israeliților era mare, 600.000 de oameni care erau sclavi, era practic forța de muncă a egiptenilor pentru construirea piramidelor, iar a-i lăsa pe aceștia să plece echivala cu ruinarea economică a imperiului egiptean. În al doilea rând, din moment ce faraon era văzut ca fiind un zeu, era foarte greu să accepte că există un alt zeu atotputenic, pentru că atunci și-ar anula statutul de divinitate.

Știm foarte bine că Dumnezeu și-a demonstrat puterea prin modul în care s-au revărsat urgiile peste Egipt, au loc zece urgii. Însă din ele vedem că până la urgia a treia ele au putut fi imitate de vrăjitorii lui faraon, astfel era încă un motiv în plus să nu creadă. De la prima urgie până la cea de a cincea inclusiv, în momentul confruntării cu puterea lui Dumnezeu faraon a ales să nu creadă și el singur, prin alegerea lui și-a împietrit inima. De la minunea a șasea pană la cea de a noua, Dumnezeu a fost cel care a împietrit inima lui faraon ca o pecetluire a deciziei pe care el personal a luat-o în dreptul său, și chiar dacă inclusiv vrăjitorii lui faraon i-au spus că în acele urgii este o putere care întrece capacitatea lor de înțelegere, el tot nu a vrut să accepte. Apoi în fața ultimei urgii, faraon este obligat să cedeze, însă nici de această dată nu a făcut-o din convingere ci mai mult din constrângere, ne dăm seama de asta prin faptul că după ce a văzut că poporul israel întradevăr a plecat, și-a trimis armata după ei ca să-i aducă înapoi. Cu privire la acest faraon avem o referință și în Noul Testement, în Epistola către Romani: Fiindcă Scriptura zice lui faraon: "Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea și pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul." (Romani 9:17); acum vreau să vă întreb: dacă faraon ar fi capitulat la prima urgie sau la a cincea, sau la ultima când i-a murit fiul oare nu ar fi putut el ajunge să fie menționat în istorie la fel ca împăratul Cir, un alt împărat păgân dar care s-a lăsat folosit de Dumnezeu și ca un exemplu? Când ajungi să te răfuiești cu Dumnezeu, ai grijă că s-ar putea să te coste mult, atât aici pe pământ (pentru faraon prețul a fost moartea fiului său, cel care urma la tron) cât mai ales în veșnicie pentru că dimensiunea vieții este eternitatea care poate fi trăită într-o armonie perfectă cu Creatorul tău sau într-un chin veșnic, despărțit de El.

Cel de al doilea exemplu este tot un împărat, de data asta unul mai mare decât faraonul, și mă refer la Nebucadnețar. El este cunoscut în istorie ca Nabucodonosor al II-lea sau regele nebun al Babilonului. El este cel care a adus imperiului Babilonian cea mai mare glorie, și este cunoscut în istorie ca fiind creatorul uneia din cele șapte minuni ale lumii: grădinile suspendate ale Babilonului. A fost numit regele nebun, pentru că după cum relatează istoricii el a înnebunit realmente, după care și-a revenit, lucru certificat și de Biblie. Însă această înnebunire a lui Nebucadnețar s-a datorat, după cum aflam din Scriptură, faptului că s-a răfuit și el cu Dumnezeu. La fel ca în cazul lui faraon, Dumnezeu i se prezintă acestui împărat prin patru tineri din poporul Israel, dar cu precădere prin unul din ei pe nume Daniel. Împăratul are parte de un vis nemaipomenit, din partea lui Dumnezeu, iar în urma eșecului ghicitorilor de la curtea împătească, apare pe scenă Daniel care prin descoperire dumnezeiască îi tâlcuiește lui Nebucadnetar visul. În urma tâlcuiri, împăratul îi oferă lui Daniel un statut important în conducerea imperiului, dar cel mai important este faptul că afirmă cu gura lui că Dumnezeul lui Daniel este Dumnezeul Dumnezeilor, că nu este altul mai mare ca El. Această afirmație a făcut-o cel mai puternic om al planetei la momentul respectiv al istoriei. Trece un timp și inima împăratului se îngânfă, ajungând să considere că merită închinare din partea supușilor săi astfel ridică un chip de aur la care trebuia să se închine toată lumea. Toți se închină în afară de cei trei prieteni a lui Daniel (și Daniel de asemenea, care nu era de față, probabil era cu treburi prin imperiu), care apoi sunt trecuți prin cuptor și sunt izbăviți de Dumnezeu prin îngerul Său. În urma celei de a două minuni, împăratul declară încă o dată ca doar Dumnezeul israeliților este adevăratul Dumnezeu. Până acum în vedem pe Nebucadnețar aflându-se de două ori față în față cu Dumnezeul Dumnezeilor, însă la fel ca și faraon el este un om schimbător, ceea ce înțelege azi, mâine uită; și noi ne asemănăm foarte mult cu ei, suntem la fel. Dar apoi urmează capitolul 4 al cărții Daniel, care este un capitol extraordinar, a fost scris de Nebucadnețar însuși, și din punctul meu de vedere este capitolul pocăinței marelui împărat, capitolul descrie modul în care a capitulat el, cel mai mare om de pe pământ, în fața Dumnezeului Dumnezeilor. Cuvintele lui Nebucadnețar sunt una din cele mai sincere destăinuiri ale omului care se răfuiește cu Dumnezeu, dar în fața mărimii Lui, ajunge să capituleze. Împăratul are un al doilea vis, și iar apelează la înțelepciunea lui Daniel pentru a i se tâlcui visul. Este a doua șansă pentru Nebucadnețar, îndurarea lui Dumnezeu era încă peste el. Își află tâlcuirea, rămâne impresionat, dar probabil nu trece mult timp și iar cade în plasa uitării, la fel ca și faraon, nu și-a pus la inimă ceea ce i se întâmpla, Dumnezeul Dumnezeilor mișca lucrurile ca să-i vorbească și el nu ascultă, ba chiar se îngânfă arogându-și lui tot ceea ce a creat. Astfel ajunge în punctul în care mânia lui Dumnezeu îl lovește și înnebunește pe loc, si după șapte vremuri de rătăcire prin păduri ca un sălbatic, asemenea fiului rătăcitor îi vine mintea la loc și spre deosebire de faraon i-a o decizie înțeleptă pentru viața lui și mai ales pentru eternitatea lui. Deși în carte nu mai sunt date alte detalii după acest episod, tind să cred că a ajuns apoi să se plimbe împreună cu Daniel prin grădinile suspendate ale Babilonului și să discute despre măreția Dumnezeului care l-a cercetat. Pe mine personal cuvintele lui mă dezarmează.

După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii spre cer şi mi-a venit iarăşi mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Preaînalt, am lăudat şi slăvit pe Cel ce trăieşte veşnic, Acela a cărui stăpânire este veşnică şi a cărui Împărăţie dăinuie din neam în neam. Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: "Ce faci?" În vremea aceea mi-a venit mintea înapoi; slava împărăţiei mele, măreţia şi strălucirea mea mi s-au dat înapoi; sfetnicii şi mai marii mei din nou m-au căutat; am fost pus iarăşi peste împărăţia mea, şi puterea mea a crescut. Acum, eu, Nebucadneţar, laud, înalţ şi slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile Lui sunt drepte, şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie!" (Daniel 4:34-37)

În fața cercetării lui Dumnezeu unii capitulează, alții se încăpățânează până în pânzele albe.

În fața unui Dumnezeu care are ultimul cuvânt, mai avem noi ceva de adăugat?