Știm că nu putem avea toate darurile Duhului Sfânt fiecare creștin în parte, poate, cu excepția apostolilor sau a misionarilor. (care, plecând câte doi, trebuie să înlocuiască o Biserică întreagă, până au convertit ucenici).

Probabil că vom vedea crescând toate roadele Duhului Sfânt în viața noastră după un timp de coacere (care poate dura zeci de ani).

Dar nu trebuie să permitem nici un păcat în viața noastră. Întoarcerea la Domnul Isus și nașterea din nou-fără de care nici nu putem vedea, nici nu putem intra în Împărăția Cerurilor-trebuie să se manifeste prin respingerea hotărâtă a păcatelor cu voia, în primul rând a faptelor păcătoase. Apoi, trebuie să urmeze sfințirea limbii și a gândurilor, pentru că Noua Lege, a Împărăției, este mult mai pretențioasă decât Vechiul Legământ. Domnul Iisus ne-a adeverit că încălcarea poruncii a zecea, în Împărăția Duhului, este, cumva, în lumea spirituală, echivalentă cu nesocotirea celei de-a șaptea („Să nu preacurvești”) iar ura din suflet manifestată prin mânie este totuna cu a fi ucigaș. Nu-i ușor să fii creștin, să fii ucenic autentic!

Dar, prin puterea Duhului, se poate!

Deci, întrebarea este dacă, în viața creștină, prin căderea în păcate, din neveghere, există și consecințe veșnice, nu doar temporare.

Se poate pierde Mântuirea? Care este păcatul de moarte sau care duce la. . moarte(veșnică). Hula împotriva Duhului Sfânt, dacă ați observat, este un păcat pe care îl poate înfăptui cineva care crede în Duhul Sfânt, care știe ceva despre lucrarea Lui. De aceea le-a vorbit Mântuitorul specific despre acest păcat iudeilor, fariseilor și nu romanilor. Cred că nici un ateu nu poate huli împotriva lucrării Duhului Sfânt din simplul motiv că nu crede în El și nu-i pomenește Numele. Din frica de a nu încălca porunca a 3-a evreii drepcredincioși de azi (de fapt e o tradiție de după întoarcerea din robia babiloniana) nici nu rostesc numele sacre ale Domnului, ci fac referințe la El numindu-L „Numele”.

Penticostalii cred că cei care batjocoresc vorbirea în limbi ar putea comite păcatul de moarte. Pentru ceilalți evanghelici doar persistența în necredință este păcatul ce-L hulește pe Duhul lui Cristos. Creștinii ortodocși cred că doar sinuciderea este „păcatul de moarte”, cel ce e de neiertat. Ca o paranteză, trebuie să precizăm că înalți prelați ortodocși au decis că Rasputin era omul lui Dumnezeu în ciuda vieții scandalos de imorale pe care o ducea, deoarece „după fiecare spovedanie, se căia și avea o credință de copilaș, devenind curat... ca un copil”. Dar eu mă întreb, Isus nu ne-a învățat că pe prorocii mincinoși îi putem deosebi după fapte? Și nu pretind tot preoții ortodocși că erezia duce la moarte și la iad etern? Iar Rasputin era un eretic, care credea în „mântuirea prin păcate”. Cu alte cuvinte se încredea în ce combătea Pavel, printr-o interogație retorică: „Ce, să păcătuim mereu ca să se înmulțească Harul?”Iar Rasputin și adepții lui trăiau în orgii sexuale, după care se „pocăiau” cu autoflagerare. Dovada „sfințeniei” lui erau semnele-părea că oprea hemoragia prințului rus hemofilic- și profețiile împlinite, între care cea

referitoare la moartea lui, legată de cea a țarului(și a familiei imperiale). Dar țarul și țarina au căzut în dizgrația poporului și pentru că l-au protejat pe „dracul sfânt”, cum era supranumit în popor Rasputin.

În concluzie, preoții ortodocși păreau că sunt convinși de egalitatea păcatelor înaintea spovedaniei, iar viciile grave în care persista cineva, li se păreau ceva la fel de ușor de iertat ca și... fumatul sau vorbirea în plus.

Și totuși, creștinii ortodocși și catolici au o ierarhie clară, tradițională, a păcatelor, unele fiind „capitale”(7), altele „cardinale”(4), altele strigătoare la cer precum pruncuciderea și homosexualitatea.

În capul tuturor listelor se află mândria.

În concluzie, este clar că scapi mai ușor și ești iertat imediat după pocăință mentală de un păcat cu gândul. Dar persistența într-un păcat în duh/inimă/minte poate proba existența unui duh care îl poate transforma în greșală în vorbire, apoi în viciu de care cu greu se scapă. Păcatele cu gura ne pot duce la pierzare veșnică: blestemele, jignirile („prostule”, „nebunule”), bârfa, minciunile, șamd. Iar păcatele cu fapta, încălcarea poruncilor, te împiedică să intri în viață.

Totuși, există un risc chiar și pentru un creștin foarte evlavios, foarte corect: mândria spirituală, păcatul diavolului. Când te compari cu ceilalți și te simți sfânt, ești în cel mai mare pericol: judecarea celorlalți și autoîndreptățirea. Iar vameșul mândru și disprețuitor a plecat acasă neiertat de Domnul. Vameșul pocăit a plecat iertat, dar, oare, trebuie să rămânem „vameși”, adică păcătoși, pentru a fi smeriți? Doar când ești plin de Duhul Sfânt, ca Pavel te poți considera cel mai mare păcătos, tu fiind un sfânt, la un pas de martiriu.

În concluzie, dragostea și smerenia creștină fiind cele mai importante virtuți creștine după credință, a păcătui împotriva lor e cea mai grea stare spirituală.

Doar iluminarea, curățirea și locuirea prin Duhul Sfânt și, mai ales, plinătatea Duhului, te pot face în stare să-I răspunzi Domnului și să crezi în inima ta astfel: „Sunt un rob netrebnic, am făcut ce eram dator să fac”.

În starea aceasta, păcătuiești doar fără voie și doar cu gândul și te mustri aspru pentru aceasta. Deja ești sfânt, fără să o știi, ceea ce e adevărata sfințenie, laudă Domnului Cristos în veci, amin!