PREDICA ŞI ISTORIA EI

Noi avem datoria să predicăm Cuvântul lui Dumnezeu ca un act al ascultării. Predica nu izvorăşte din experienţa bisericii şi nici din tehnicile de comunicare. Noi predicăm pentru că am primit porunca să predicăm. Predicarea este o însărcinare pe care ne-a dat-o Dumnezeu (2 Tim 4:2).

Teologia predicării începe cu recunoaşterea smerită că predica nu este invenţia omenească, ci creaţia lui Dumnezeu şi o parte centrală a voii Lui descoperită bisericii. Atât predica cât şi practicarea ei este de origine creştină. Actul predicării este „sui generis" - o funcţie a bisericii stabilite de Isus.

John A. Brqadus afirma: „predica este caracteristica creştinismului, nici o altă religie nu a făcut ca la adunările grupurilor de oameni să se audă sfatuiile religioase şi îndemnurile ca o parte a închinării divine."

Importanţa predicării îşi are rădăcinile în Scriptură şi revelează istoria bisericii ascunse. P. T. Fartsyth spunea: „cu predicarea creştinismului stă sau cade din cauză că este declaraţia evangheliei."

Într-o biserică trebuie să se predice ca să nu-şi tăgăduiască identitatea sau să nu abdice de la scopul rânduit. Predicarea este comunicare, iar Ian Pot Watson nota că: rădăcinile, scopul şi slava ei se află în voinţa suverană a lui Dumnezeu. Teologia predicii trebuie să aibă formă trinitară şi să poarte mărturia lui Dumnezeu care vorbeşte, a Fiului care mântuieşte şi a Duhului care iluminează. Noi predicăm pentru că Dumnezeu a vorbit. Creatorul universului - Dumnezeu omniscient, omniprezent şi omnipotent a ales în suveranitatea Lui să ni se descopere.

Predicatorul trebuie să proclame adevărul lui Dumnezeu pentru că El ne-a poruncit să vorbim despre El. Pe paginile Sfintelor Scripturi întâlnim des această frază. „Dumnezeu a vorbit", în Vechiul Testament acest cuvînt apare de 3808 ori.

Autoritatea predicatorului se află în autoritatea Bibliei

deoarece este cartea bisericii şi Cuvântul lui Dumnezeu fără greşeală. Noi vorbim pentru că Dumnezeu a vorbit şi din cauză că El ne-a dat Cuvântul Lui. Predica creştină este predica biblică; nu este o lucrare uşoară. Cei chemaţi să predice au o lucrare grea de făcut.

Teologia predicării începe cu mărturisirea că Dumnezeu care vorbeşte are ultimul cuvânt. Adevărata predicare nu este o expoziţie de inteligenţă a predicatorului, ci o prezentare a înţelepciunii şi puterii lui Dumnezeu. Lucrul acesta este posibil numai când predicatorul se supune textului Scripturii.

Noi am fost chemaţi nu numai să predicăm, ci mai ales să propovăduim Cuvântul lui Dumnezeu.

John Calvin a înţeles acest adevăr când el a afirmat: „Cuvântul se duce din gura lui Dumnezeu într-o aşa manieră precum ar ieşi din gura oamenilor, pentru că Dumnezeu nu vorbeşte deschis din ceruri, dar a angajat oameni ca instrumentele Sale.”

Predica izvorăşte din adevărul că Dumnezeu a vorbit şi că El a ales vase omeneşti să poarte mărturia Lui şi a evangheliei. Noi vorbim pentru că nu putem tăcea. Noi vorbim pentru că Dumnezeu a vorbit. Evrei 1:1-2 „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile." Dumnezeu care Sa revelat El însuşi a vorbit prin Fiul Său Isus Hristos. Predica trebuie să fie hristologică, ea ne îndreaptă spre întruparea lui Dumnezeu în Hristos. Jertfa mântuitoare este actul nemeritat al lui Dumnezeu în Hristos şi este mesajul central al predicării. Toată predica trebuie săşi aibă rădăcina în întrupare. Ioan 1:14 „Şi Cuvîntul S-a făcut trup, şi a locuit între noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl."

Puterea predicii nu stă în dominarea predicatorului, ci în providenţa lui Dumnezeu. Predica nu demonstrează puterea instrumentului uman, ci mesajul biblic al cuvintelor şi faptelor lui Dumnezeu. Isus ne slujeşte ca model şi conţinut al predicilor noastre.

Pavel vorbeşte despre cei care cu înţelepciunea omenească au căutat să demonstreze ce pot să facă cu mesajul pe care ei îl trasmit, dar aşa cum spunea James Denney „nici un om nu poate să dea impresia că el este mai deştept decât Isus Hristos care poate să mântuiască."

„Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de "Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu."(lCor. 2:4,5)

Predica este eficientă- când este scripturală, efectul este în mâinile lui Dumnezeu. Noi trebuie să predicăm despre Fiul care mântuieşte, acestă afirmaţie este un mesaj al speranţei pentru lumea întreagă. Toată predica este despre înviere, teologia predicării include teologia crucii şi a slavei. Predicatorul stă înaintea adunării ca un lucrător extern al Cuvântului, dar Duhul Sfânt lucrează în interior şi îşi face această lucrare măreaţă.

Neglijarea lucrării Duhului Sfânt este o evidenţă a declinului trinitarian din mijlocul nostru. Duhul îşi face lucrarea de inspiraţie, regenerare, sfinţire, iluminare care deschide drumul pentru Cuvânt. Atât predicatorul cât şi ascultătorii depind de iluminarea dată de Duhul Sfânt pentru înţelegerea textului. Calvin avertiza „nimeni nu trebuie să creadă că nu este în stare să înţeleagă tainele lui Dumnezeu numai cum El ne luminează cu harul Său. Cel care îşi atribuie o înţelegere mai mare este mai orb, deoarece nu îşi recunoaşte orbirea lui." Aceasta a fost mărturisirea tuturor predicatorilor de-a lungul veacurilor şi va rămâne.

Tertulian numea Duhul Sfânt „vicarul lui" care prezenta cuvântul lui şi adunării.

Predicatorii nu trebuie să uite acesta promisiune. Să-L căutăm pe El întotdeauna, dar să-L şi aşteptăm bazându-ne pe puterea Lui. Atunci când predicăm în Duhul trebuie să recunoaştem că instrumentul uman nu are control asupra mesajului, asupra cuvântului.

J. I. Parker definea predica „evenimentul lui Dumnezeu care aduce o audienţă cu bază biblică legată de Hristos, un mesaj care are impact asupra vieţii, un mesaj al învăţării şi direcţionării de la El Însuşi prin cuvintele persoanei care vorbeşte". Dumnezeu vorbeşte

Cuvântul Lui folosind instrumente umane să proclame mesajul Lui şi El cheamă bărbaţi şi femei la El. Spurgeon confirmă „viaţa, moartea, iadul şi lumile necunoscute stau agăţate în predicarea şi auzirea predicii". 9 Romani 10:14 „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede despre Acela despre care n-au auzit? Şi

cum vor auzi despre El fără propovăduitor?"

Predicatorul trebuie să vorbească ceea ce Dumnezeu i-a poruncit şi anume - evanghelia Fiului care mântuieşte şi promisiunea lui Dumnezeu de a dărui Duhul Sfânt ca semn şi eficienţă a chemării predicatorului.

Noi trebuie să-L glorificăm pe Dumnezeu, iar predicatorii sunt chemaţi să predice Cuvântul lui Dumnezeu. Matei 4:23 „Isus străbătea toată Galileea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia împărăţiei, şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod." Matei 10:7 „Şi pe drum, propovăduiţi, şi ziceţi „împărăţia Cerurilor este aproape!" Fapte 9:28-29 „De atunci se ducea şi venea împreună cu ei în Ierusalim, şi propovăduia cu îndrăzneală în Numele Domnului. Vorbea şi se întreba şi cu evreii care vorbeau greceşte, dar ei căutau să-L omoare."I Corinteni 1:21 „Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii."

De la început Biserica lui Isus Hristos a fost o biserică a predicării. Creştinii au avut probleme cu natura mesajului lor şi rolul lor ca mesageri ai Evangheliei. Comunităţile au crescut, iar biserica aşteaptă tot mai mult ca pastorul, presbiterul lor să predice în ea. Biserica din Corint a avut această problemă de rezolvat de a face deosebire între predicatori adevăraţi şi predicatori falşi. În cartea „învăţăturile celor doisprezece apostoli" găsim scris „fiecare apostol care vine la noi să fie primit ca Domnul şi el să stea numai o zi dacă este nevoie să mai stea o zi poate rămâne, dar dacă stă trei zile este un profet fals".

Predicatorii de la început au avut o lucrare grea, predicile lor tratau mai mult subiecte desprte moralitate şi doctrină. Ei erau apologeţi, apărau drepturile creştinismului, de asemenea ei au definit ideile teologice şi pastorale, doctrinare a celor din biserică. Printre ei se numără: Tertulian, Ciprian, Iustin Martirul, Clement din Alexandria, Origen şi Ieronim.

Predica a fost un mijloc de adresare în perioada crizelor şi de învăţare a adevăratei credinţe.

Augustin. Nici un scriitor, predicator sau teolog al Bisericii primare nu a avut un mai mare impact asupra identităţii bisericii decât Augustin de Hipo. Convertirea lui este descrisă în autobiografia clasică cunoscută sub numele de „Mărturisiri". El a fost influenţat de marele predicator Ambrozie de Milano care 1-a condus pe calea credinţei şi 1-a încurajat să facă botezul. El descrie influenţa lui Ambrozie „la Milano am venit la Ambrozie episcopul cunoscut de toată lumea ca cel mai bun om, un slujitor devotat, iar eu am fost impresionat de dulceaţa discursului său." Augustin predica de obicei fără notiţe, iar predicile lui au fost înregistrate de secretarele lui din audienţă. Predicile erau simple şi directe sugerând că „noi folosim cuvinte în fiecare zi care au devenit foarte ieftine, au doar sunet dar nu fac nimic altceva; dar în om trebuie să fie un cuvânt care rămâne în inima lui şi ceea ce iese din gură este sunetul. Cuvântul din inima lui are o existenţă reală şi trebuie să înţelegi sunetul pe care îl auzi." Lucrarea lui ca pastor şi predicator a avut o adâncă penetrare interioară în natura umană şi divină.

Ioan Hrisostom - Ioan Gură de Aur. El a fost poate cel mai mare predicator al bisericii primare, s-a născut în anul 345 şi a fost crescut în credinţă de mama lui Antusa. Educaţia lui religioasă a fost şlefuită de Meletius Episcop de Antiohia şi Diodor şi conducătorul şcolii catehetice din oraş. A fost botezat în anul 369 şi a îmbrăţişat o viaţă privată cu nişte practici ascetice. Ordinat ca preot în 386 şi-a început cariera de predicator în Antiohia. Stilul său de a predica i-a adus multe necazuri care le-a avut din partea puterii politice şi eclesiastice din acea vreme.

În 398 el a devenit Episcop de Constantinopol. Faima lui a crescut datorită predicilor lui împotriva imoralităţii celor bogaţi. Aceasta 1-a condus spre mai multe exiluri. A murit în 407 fiind exilat.

Predicile lui sunt adevărate comori spirituale. Totdeauna comenta un text din Scriptură şi pe baza acelui text îşi încheia predica cu o rugăciune scurtă şi cu o doxologie.

Lucrările lui Hrisostom includ o colecţie mare de predici despre anumite cărţi ale Bibliei. „El a compus 88 de predici din Evanghelia după Ioan, 90 de predici din Evanghelia după Matei şi 32 de predici din Epistola către Romani."