Data trecută ne-am oprit asupra a două popoare care erau înrudite cu poporul Israel, puteau să stea sub autoritatea lui Dumnezeu și aibă și ei parte de binecuvântări, dar au ales să se îndepărteze de Dumnezeu.
De data aceasta, vreau să ne uităm la două categorii de oameni care erau parte din poporul lui Dumnezeu, din poporul Israel, dar care erau departe de Dumnezeu deși ei căutau să fie plăcuți înaintea lui Dumnezeu. Scopul lor era bun, dar metoda aleasă de ei era greșită. Fariseii și cărturarii au ajuns să intre în conflict direct cu Dumnezeul căruia doreau să-i slujească, au ajuns să se împotrivească însuși Fiului lui Dumnezeu. Dar uitându-ne la ei nu vreau doar să vedem ce nu făceau ei bine, ci să descoperim împreună din paginile scripturii procesul prin care au ajuns să se îndepărteze de Dumnezeu, deși credeau că prin practicile lor se apropiau de Dătătorul Vieții.
Cărturarul Ezra a fost unul din oamenii pe care Domnul l-a folosit ca să țină poporul în parametrii ascultării de legea Sa, după ce au ajuns iar în țara lor în urma robiei babiloniene/persane. O serie de cărturari au continuat lucrarea lui Ezra începând cu anul 400 î. d. Cr. dar după o vreme s-au desprins din ei fariseii cam în jurul anului 150 î. d. Cr, fariseu însemnând cei care sunt loiali lui Dumnezeu. Ei au fost tot timpul un grup minoritar, iar una din credințele lor fundamentale era concepția că robia babiloniană a fost cauzată de nerespectarea Torei de către poporul Israel, în sensul că respectarea Legii era o datorie individuală și națională în același timp. Din acest punct de vede fariseii vedeau foarte bine realitatea spirituală, iar frămîntarea lor de început era cum să facă astfel încât experiența exilului să nu se mai întâmple. Frământarea lor era legimită și firească, dorind să rămână în parametrii legii atât ei cât și întreg poporul. Însă Tora nu era numai lege ci și învățătură, și anume ea nu consta doar în anumite porunci fixe ci și în adaptarea lor la diverse situații specifice; iar adaptarea la situațiile specifice cădea în sarcina celor care studiau Tora, decizia luată devenind obligatorie pentru majoritate. Una din sarcinile cărturarilor a fost aceea de a stabili conținutul legii scrise. Astfel ei au ajuns la concluzia că Legea conținea 613 porunci din care 248 erau pozitive iar 365 erau negative. Pentru că doreau ca pedeapsa lui Dumnezeu să nu mai vină peste ei, fariseii și cărturarii au format un gard de protecție în jurul Legii. Asta presupunea interpretarea și completarea Legii astfel încât să nu mai existe posibilitatea încălcării ei accidentale sau din ignoranță. Un exemplu cunoscut este o listă de 39 de activități interzise în sabat. Poruncile erau aplicate prin analogie și la situații care nu erau specificate în mod explicit în Lege, plus alte obiceiuri care susțineau că vin de la Moise, împreună formau tradiția bătrânilor. Să luăm câteva exemple: oricine se putea urca pe un măgar în ziua de Sabat, dar dacă avea asupra lui o nuia cu care să lovească animalul se făcea vinovat că transportă poveri; femeile nu aveau voie să se uite în oglindă de Sabat ca nu cumva să descopere un fir de păr alb și să fie ispitite să ș-il smulgă. Întreg cadrul era gândit ca nu cumva să se îndepărteze iar de Legea lui Dumnezeu și să se abată asupra lor pedeapsa divină. Scopul era bun, intenția lor inițială era lăudabilă, însă în momentul aplicării acestor principii au apărut diferite probleme care i-au îndepărtat de Dumnezeu.
Când citim relatările din evanghelii, prima senzație care o ai când sunt prezentați fariseii este că erau un fel de poliție religioasă:
- Fariseii, când au văzut lucrul acesta, I-au zis: "Uite că ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului." (Mat.12:2)
- Cărturarii și fariseii, când L-au văzut mâncând cu vameșii și cu păcătoșii, au zis ucenicilor Lui: "De ce mănâncă El și bea cu vameșii și cu păcătoșii?" (Marc.2:16)
Fariseii și-au atribut rolul de păzitori ai împlinirii legii, însă în momentul în care au făcut asta (cu toate că nu Dumnezeu i-a însărcinat cu o asemenea misiune) nu și-au dat seama că ei înșiși au deschis o poartă pentru căderea lor. La ce mă refer. În momentul în care ești atent la ce fac alții te pierzi pe tine însuți din vedere pentru că te focalizezi să vezi ce face greșit altul. Au ajuns să se auto-justifice prin funcția de protectori ai legii pe care și-au atribuit-o, și astfel nu mai erau capabili să vadă că au ajuns ei înșiși să nu respecte ceea ce spuneau și așteptau de la alții. Iar de aici la fățărnicie nu a mai fost decât un pas.
Trebuie să fim perfect conștienți de acest proces al transformării unui om cu inimă sinceră în direcția căutării și apropierii de Dumnezeu, într-un om fățarnic. Fariseii când s-au format nu și-au propus să devină fățarnici și să intre în conflict direct cu Fiul lui Dumnezeu, ba chiar să contribuie la acuzarea și răstignirea Lui.
Rolul jertfelor pe care trebuiau să le aducă evreii conform ritualurilor poruncite în Lege, era acela de a se cerceta personal, fiecare în dreptul său, și să conștientizeze că în locul animalului jertfit trebuiau să fie el. Aceeași învățătură o găsim și la Isus, El îndemna ca fiecare să își vadă bârna din propriul său ochi și nu paiul din ochiul altuia. Poporul avea să devină pe placul lui Dumnezeu în măsura în care începând de la cei mai de jos din popor până la împărat, fiecare se cerceta și se îndrepta în lumina Legii. Din această cauză, una din greșelile pe care le-au făcut fariseii era aceea de a sta cu ochii pe fiecare din cetate să vadă cum se comportă și să-i confrunte cu Legea și tradiția bătrânilor.
Problema fariseilor era faptul că și-au însușit un rol pe care nici măcar Fiul lui Dumnezeu nu l-a luat asupra Lui, acela de judecător:
- "Omule", i-a răspuns Isus,"cine M-a pus pe Mine judecător sau împărțitor peste voi?" (Luc.12:14)
- Voi judecați după înfățisare; Eu nu judec pe nimeni. (Ioan.8:15)
- căci Eu n-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea. (Ioan.12:47)
Farisei se considerau îndreptățiți să-i ia apărarea lui Dumnezeu în fața celor care călcau Legea. Și de asemnea noi putem cădea în această capcană. Însă vreau să vă întreb: are Dumnezeu nevoie de noi să-i luăm apărarea? A se face distincție între aia lua apărarea lui Dumnezeu și a-l mărturisi pe Dumnezeu. Când iei apărarea, acuzi pe cineva de călcarea standardelor și Legii lui Dumnezeu, când mărturisești doar prezinți principiile lui Dumnezeu și faci un pas în spate. Deci, are Dumnezeu nevoie de noi să-i luăm apărarea? Aduceți-vă aminte ce s-a întâmplat cu Anania și Safira, Dumnezeu nu are nevoie de noi să-i luăm apărarea, când El vrea să judece atunci judecă.
Fariseii s-au transformat, probabil fără să își dea seama în reprezentații legalismului, iar din acea postură au intrat în conflict direct cu Fiul lui Dumnezeu, pentru că El era capabil să vadă dincolo de aparențe, El vedea efectul legalismului în ochii fariseilor: trufia și dorința de întâietate. Rolul poporului lui Dumnezeu trebuia să fie acela de a fi o lumină între neamurile păgâne (același rol s-a transferat acum bisericii), dar din păcate fariseii și-au pus ochelarii de cal uitându-se doar într-o direcție și au început să se ia la întrecere într-un fel de gimnastică spirituală, pentru a se impresiona unii pe alții. Prin însăși natura sa, legalismul te împinge la fățărnicie; prin stabilirea unui cadru comportamental exterior (cum să te îmbraci, cum să te raportezi la diferite situații) în măsura în care omul stă în acest cadru îi este apoi ușor să camufleze realitatea interioară. Sub o mască exterioară de multe ori ascundem o mizerie interioară, iar fariseii erau specialiști în a purta mască, și asta condamna Domnul Isus la ei. Uitându-ne la dialogurile dintre Hristos și farisei vedem că Domnul nu era interesat de extremismul în sine, nu-i păsa de câte ori de exemplu se spălau pe mâini fariseii, era preocupat de faptul că ei încercau să oblige pe alții să se conformeze extremismului lor.
Interesant este faptul că fariseii au intrat în conflict tocmai cu cel cu care la o primă vedere aveau cele mai multe în comun, cu Fiul lui Dumnezeu. El a venit să împlinească Legea, iar ei erau apărătorii Legii. Însă, ceea ce făceau fariseii era să inoculeze în conștiința oamenilor că nu aveau cum să fie pe placul lui Dumnezeu decât în baza respectării unui cod exterior de comportament, pe când Isus vine în dreptul fiecăruia și îi cere inima, îi cere interiorul ca să îl poată transforma iar apoi omul își va schimba de bună voie și exteriorul. Fariseii încercau să repare exteriorul în speranța că se va schimba interiorul omului (ceea ce nu au reușit), iar Isus repara interiorul în vederea schimbării ulterioare a exteriorului.
Fariseii nu au înțeles un lucru: opusul păcatului este harul și nu virtutea. Ei îi chemau pe oameni la virtute, Isus îi chema să primească harul. Una din parabolele în care harul se lovește de virtute este pilda fiului risipitor. În ea îl găsim pe fiul cel mic, cel risipitor, cu inima frântă în urma falimentului său, mergând acasă pentru a primi harul din partea Tatălui. Cel răzvrătit s-a întors acasă cu inima gata să se predea, dar s-a lovit de inima de piatră a sfântului ce era în casă (fiul cel mare). Conform legalistului ce trăia lângă tatăl, fiul risipitor nu mai avea nici un drept, era mort.
De-a lungul istoriei creștinismului s-a constatat că acolo unde legalismul a prins rădăcini, a înflorit apoi extremismul îndepărtând oamenii de biserică. De exemplu în timpul celui de al doilea război mondial unele biserici erau mai preocupate de măsurarea fustelor la femei decât să demaște genocitul, pericolul războiului nuclear sau foametea mondială.
Avem șanse să ne transformăm în farisei? să facem parte din biserică dar să fim departe ce capul bisericii, de Hristos? Ce fel de cale dorim să urmăm? A legalismului sau a harului? Alegerea este întâi personală, apoi a familiei iar apoi a bisericii.