PLANUL DE MANTUIRE

În rândurile care urmează, vreau să stau de vorbă cu tine asupra celui mai însemnat lucru pentru orice om - deci şi pentru tine - şi anume asupra mântuirii tale.

 „Viaţa noastră este un timp foarte în­semnat (...) este o şcoală pentru veş­nicie. Este o vreme de har, pe care care tre­buie s-o folosim cât mai intens."

Te rog să citeşti cu luare-aminte această carte şi, dacă vei găsi că  cuprinde adevărul, primeşte-l şi păstrează-l în inima ta; dacă nu, fă cu ea ce vrei. Oricum, din citirea ei nu vei avea decât folos. M-am hotărât să-ţi împărtăşesc, în chip de scri­soare, gândurile care urmează, pentru că vreau să stau de vorbă cu tine de la suflet la suflet. Dumnezeu, care, în nemărginita Sa bunătate, a gă­sit cu cale să binecuvânteze pană acum această carte şi să Se folosească de ea pentru binele a mii de suflete, să facă aşa ca   să fie o binecuvântare şi pentru tine!

T. P

Cuprins

Iubite cititor

1  -Legea

2  - Isus Cristos

3  - Relaţia nouă cu Isus Cristos

LEGEA

De la început trebuie să ne înţelegem asupra urmă­torului lucru. Crezi tu în Dumnezeu? întrebarea aceasta nu este deloc de prisos, fiindcă sunt mulţi oameni care pretind că au credinţă în Dumnezeu, dar, când îi cercetezi mai atent, vezi cât de repede îşi dau pe faţă necredinţa lor. Dacă răspunsul tău hotărât este: „da, cred", atunci stăm pe aceeaşi temelie şi putem trece la altă întrebare, tot atât de însemnată: Ce crezi tu despre Dumnezeu?

Îţi pun această întrebare, fiindcă sunt foarte mulţi oameni care, luându-se după închipuirea lor, au păreri greşite despre Dumnezeu. Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, şi adevărat este; dar, un om înţelept a întors această vorbă şi a zis că şi omul face pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa, şi n-a greşit când a spus aşa.

Da, este adevărat că foarte mulţi oameni îşi plăsmuiesc cu mintea un Dumnezeu după închipuirea lor. Aşa se face că mulţi îşi închipuie că Dumnezeu este undeva departe, departe; că, acolo, Se îndeletniceşte cu lucruri înalte, iar de Pământ nu-Şi aduce aminte decât rareori: când îi dă belşug şi vremuri bune sau lipsă şi nenorociri. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ar fi prea sus şi prea mare şi de aceea nu Se coboară să vadă tot ce se petrece pe Pământ şi ce face fiecare om în parte. Pe de altă parte, ei îşi mai închipuie că, după cum omul nu poate să le vadă şi să le ştie pe toate, tot aşa şi Dumnezeu nu le aude pe toate sau măcar nu tine seama de toate.

Luându-se după închipuirea lor, oamenii greşesc. Ca să fim feriţi de greşeală, se cade să căutăm cu stăruinţă să dobândim o cunoştinţă mai adâncă despre Dumnezeu şi o încredinţare mai temeinică. Pentru aceasta, ne stă la îndemână, mai întâi, Natura sau firea înconjurătoare.

Dacă ne uităm bine la toate lucrurile şi la toate fiinţele de pe pământ, la întocmirea şi la rostul fiecăreia în parte şi al tuturor laolaltă, vom înţelege că Fiinţa care le-a făcut pe toate şi care le poartă de grijă are o înţelepciune, o putere şi o bunătate nemărginite.

Dar mult mai bine putem să cunoaştem pe Dumnezeu din Sfânta Scriptură. Cine are această carte şi o cercetează cu de-amănuntul, capătă o cunoştinţă mai bună despre Dumnezeu.

într-un loc din această Carte, loc în care se vor­beşte acelora care păcătuiesc, dar se amăgesc cu gândul că Dumnezeu nu-i vede şi nu ia aminte la păcatele lor, citim aceste cuvinte: „...nebunilor! Cel ce a sădit urechea, s-ar putea oare să nu'audă? Cel ce a întocmit ochiul, s-ar putea oare să nu vadă? Cel ce pedepseşte Neamurile, s-ar putea să nu pedepsească, El, care a dat omului pricepere?" (Psalmul 94: 8 - 10).

Aceste cuvinte ne spun lămurit că Dumnezeu le ve­de pe toate, le aude pe toate, le judecă pe toate. într-ade­văr, dacă omul, care este mărginit, vede atât cât poate să vadă, aude atât cât poate să audă şi judecă atât cât poate să judece, cu atât mai mult Dumnezeu, care este nemărginit, aude, vede şi judecă totul.

Eşti încredinţat şi tu de aceasta, iubite cititor? Cu alte cuvinte, spui tu cu toată convingerea: „Dumnezeu mă vede, mă aude, mă judecă; nimic din tot ce fac, din tot ce vorbesc şi gândesc nu este ascuns de El, iar când mă va judeca, îi voi da socoteală de toate"!

Te rog să nu treci repede peste acest gând. Opreşte-te asupra lui, ca să-şi facă tot mai mult loc în inima ta! Dacă şi asupra acestui lucru gândim la fel, atunci o nouă întrebare vine de la sine: Cum stai tu în faţa lui Dumnezeu?

Întreabă cugetul tău şi lasă-1 să-ţi răspundă cinstit. A văzut Dumnezeu la tine numai ce este bine şi frumos înaintea Lui? A auzit El de la tine numai cuvinte plă­cute şi curate înaintea Lui ? Şi când te va judeca după felul cum ai gândit, ai vorbit şi ai trăit, vei fi oare fără vină înaintea Lui?

Cugetul a fost numit de unii „glasul lui Dumnezeu în om "însă, în mulţi oameni, acest glas este întunecat, tocit şi adormit; totuşi, poate fi trezit.

Deoarece un cuget întunecat, tocit şi adormit poate să dea răspunsuri amăgitoare, vreau să ne folosim de un mijloc care să ne arate, în mod sigur, adevărata stare pe care o avem înaintea lui Dumnezeu.

Ca să ştim dacă suntem curaţi pe obraz sau nu, ne privim în oglindă. Ei bine, dacă vrem să ştim în ce stare se găseşte sufletul nostru, să-1 lăsăm să se pri­vească în oglinda lui. Da, da, este o oglindă şi pentru suflet. Această oglindă sunt poruncile lui Dumnezeu.

Dumnezeu a vorbit oamenilor, în multe rânduri şi în multe chipuri, prin prooroci şi prin Domnul Isus Cristos. Ce ne-a vorbit Dumnezeu, şi a vrut să ştim şi noi, se află scris în Sfânta Scriptură şi numai în ea. în această carte se găsesc şi poruncile lui Dumnezeu. Aceste porunci sunt multe, şi n-am putea să le amintim aici pe toate.

Domnul Cristos ne-a spus, însă, că toate poruncile lui Dumnezeu se cuprind în două: să iubeşti pe Dumnezeu mai presus de orice şi pe aproapele ca pe tine însuţi (Matei 22: 34 - 40).

Cine a respectat aceste două porunci a respectat toate poruncile lui Dumnezeu.

Mintea noastră este, însă, prea scurtă şi neînvăţată să gândească la lucrurile lui Dumnezeu, aşa cum ar trebui. De aceea, nici nu pricepem până unde se întind aceste porunci şi cât de adânci sunt ele. Iată de ce m-am gândit să luăm alte porunci, care sunt oarecum mai aproape de înţelegerea noastră, şi faţă de ele să ne judecăm. Sunt acele porunci care se învăţau şi în clasele primare şi pe care le-ai învăţat, poate, şi tu, iubite cititor. Sunt „cele zece porunci" (in Sfânta Scriptură, ele se cuprind în capitolul 20 din cartea Exod). Să ne oprim, deci, asupra lor, ca să vedem cum stăm.

1. „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău (...). Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine".

Iată întâia poruncă. „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău" înseamnă: Eu, Dumnezeu, sunt Stăpânul tău, pentru că de la Mine ai viaţa, suflarea şi toate; şi, pentru că sunt Stăpânul tău, am drept la deplină ascultare din partea ta.

Întreabâ-te singur, iubite cititor, şi vezi dacă aşa ai socotit tu pe Dumnezeu, faţă de tine, şi dacă aşa te-ai socotit tu faţă de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, a fost Dumnezeu pentru tine Stăpânul de care ai ascultat totdeauna şi de la a Cărui voie cu nici un chip nu te-ai abătut? Cine ar putea să răspundă: „da"- Nimeni. A răspunde „da"ai fi acelaşi lucru cu a zice că n-ai nici un păcat; iar oameni fără păcat nu se găsesc pe pământ.

,Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău''mai înseamnă că Dumnezeu, care este nemărginit de mare şi atotpu­ternic, vrea să fie Dumnezeul tău, adică vrea să aibă legătură cu tine şi încă o legătură atât de strânsă cum este între o mamă şi copilul ei, pe care-1 duce de mână. Mama zice despre copil: „Este copilul meu"; copilul zice despre mamă: „Este mama mea ". Ei bine, tot aşa vrea şi Dumnezeu să fie legătura dintre El şi noi, ca să putem spune despre El, cum se spune de atâtea ori în Psalmi: „ Tu eşti Dumnezeul meu".

Mă tem că tu n-ai trăit şi nu trăieşti în legătură cu Dumnezeu. El n-are, în inima şi în viaţa ta, locul care1 se cuvine. Tu nu te gândeşti la El şi nu-ţi pasă dacă gândurile tale, vorbirea şi purtarea ta îi plac Lui sau nu. Ţi se pare că dacă nu-L tăgăduieşti pe faţă, aceasta este o dovadă că şi tu crezi în El; dar te amăgeşti. A spune câteodată în mintea ta că există Dumnezeu, dar a-L nesocoti în viaţă, călcându-I voia, înseamnă a tăgădui pe Dumnezeu. Este bine să privim lucrurile în faţă şi să le spunem pe adevăratul lor nume. De ce să ne înşelăm singuri? Şi dacă aşa stau lucrurile, atunci ce legătură este între tine şi Dumnezeu?

Mulţi au ajuns aşa de departe cu tăgăduirea lui Dumnezeu, încât se ruşinează să mai rostească Numele lui Dumnezeu şi-L înlocuiesc cu alte nume. Cât de des se aud cuvinte ca acestea: „ Cerul să se îndure de noi!'\ Natura 1-a făcut aşa'\ „Soarta nemiloasă 1-a răpit din mijlocul nostru'\,Norocul 1-a ajutat"; şi multe altele! Numele acestea le sună mai plăcut, fiindcă de Numele lui Dumnezeu le este ruşine.

Cum stai tu în această privinţă, iubite cititor? Ce legătură este între tine şi Dumnezeu? Este El Dumnezeul tău? Are El cel dintâi loc în gândirea ta, în inima şi în viaţa ta? Te temi tu cu adevărat de El? îi eşti recunoscător? î1 asculţi? îi eşti supus în totul? Poate El. care le ştie pe toate, să privească cu plăcere în trecutul tău, înăuntrul inimii tale, în viaţa ta de acum? Privirea Lui nu descoperă ea, la tine, nimic vrednic de osândit? Nu trece mai departe cu citirea până nu te-ai cercetat bine în lumina acestor gânduri şi întrebări.

2. „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pămân­tul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti..."

Din vremurile depărtate şi până în ziua de astăzi, oamenii şi-au făcut chipuri de lemn, de fier, de piatră, de argint, de aur; îngenunchează înaintea lor, vorbesc cu ele ca şi cum ar fi vii şi se închină astfel înaintea lucrării mâinilor lor (Ieremia 1: 16). Aceste chipuri fără viaţă se numesc idoli.

Vorbind de acest lucru, care este o urâciune îna­intea lui Dumnezeu, apostolul Pavel spune că oamenii „s-au fălit că sunt înţelepţi, şi când colo au înnebu­nit, pentru că au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană, care seamănă cu omul muritor"(Romani 1: 23). Idol este orice lucru care ia, în ochii şi în inima omului, locul Dumnezeului celui viu şi nevăzut. Şi cât de mulţi idoli mai sunt!

Idol este şi banul sau averea, când ţii la ban sau la avere mai mult ca la orice. Apostolul Pavel scrie în Epistola către Efeseni (5: 5): „Căci ştiţi bine că nici un curvar, nici un stricat, nici un lacom de a ve­re, care este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu".

Idol este şi pântecele, când ţii la mâncare sau la băutură mai mult ca la Dumnezeu. „Dumnezeul lor este pântecele", scrie apostolul Pavel în Epistola către Filipeni 3: 19.

Idol poate să-ţi fie soţul, soţia sau copilul, la care ţii mai mult ca la Dumnezeu. Domnul Cristos zice: „ Cine iubeşte pe tată ori pe mamă, mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine" (Matei 10: 37).

Deci, este cu putinţă ca cineva să iubească cele văzute mai mult decât pe Cel-Nevăzut. Lucrul acesta se poate observa, cu uşurinţă, pretutindeni. Când, de pildă, unui om i-a murit copilul şi, în durerea lui, începe să se certe cu Dumnezeu că i-a luat copilul, aceasta dovedeşte că, pentru acel om, copilul a fost un idol. Cel mai rău dintre toţi idolii este eul  tău, adică tu însuţi. Când nu urmăreşti decât folosul tău, interesul tău sau plăcerea ta; când nu trăieşti decât pentru tine însuţi, atunci tu singur îţi eşti dumnezeul tău, adică idolul tău. Cercetează-te bine, iubite cititor, şi vezi încotro se îndreaptă mai mult gândurile tale, grijile tale, plăce­rea ta, inima ta, şi vei descoperi imediat cine este idolul sau idolii tăi.

3. „Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău, căci Domnul nu va lăsa ne-pedepsit pe celce va lua in deşert Numele Lui".

Când auzi rostindu-se numele unui om pe care-1 cunoşti, imediat îţi vine în minte chipul lui. Dacă este o persoană pe care o respecţi, o iubeşti, numele ei trezeşte în tine simţăminte plăcute; dacă, însă, nu ţii la el, simţămintele tale vor fi altele. Astfel, numele şi fiinţa cuiva sunt nedespărţite în mintea noastră. Cine cinsteşte pe un om cinsteşte şi numele acelui om; cine îşi bate joc de numele cuiva îşi bate joc şi de cine poartă acel nume.

Tot aşa este şi cu Dumnezeu: Numele şi Fiinţa Lui sunt una. Dacă s-ar ţine seama numai de atât: că Dumnezeu este nemărginit de mare şi prezent în orice loc, că El le-a făcut pe toate şi le poartă de grijă, că El le vede pe toate şi le judecă pe toate, că este sfânt şi înfricoşat, încă ar trebui ca Numele Lui să fie rostit cu teamă, cu respect, cu recunoştinţă şi cu iubire.

Unii evrei credincioşi din vremea de demult se temeau să rostească Numele lui Dumnezeu, ca nu cumva să-L necinstească în vreun fel; iar un credincios de mai târziu, de câte ori rostea Numele lui Dumnezeu, îşi lua pălăria de pe cap.

Dacă judecăm, în lumina acestor fapte, felul cum rostesc şi folosesc oamenii de azi Numele lui Dumnezeu, ne vom încredinţa cât de mult îl necinstesc şi-L bat­jocoresc ei.

„Ce mai faci?" întreabă cineva pe un cunoscut. „Slavă Domnului, bine!”răspunde cel întrebat, cu toate că nici prin minte nu-i trece să slăvească pe Dumnezeu. El zice aşa, fiindcă aşa merge vorba, iar prin aceasta Numele lui Dumnezeu este necinstit. Ce ai zice când cineva ar striga întruna şi fără nici un rost numele tău?

Ţi-ar plăcea? Cred că nu. Mai degrabă ai zice: „Asta îşi bate joc de mine!"

„Of, Doamne, Doamne!" sau „Of, Doamne, Dumnezeule!" sau „Pentru Numele lui Dumnezeu!" zice omul la supărare, fără nici un gând la Dumnezeu şi la ajutorul Lui. Nu face oare să ne întrebăm: Ce caută Numele sfânt al lui Dumnezeu în toanele păcătoase ale omului? Ce are El de-a face cu enervările şi supărările sale?

,Pe Dumnezeul meu!" sau „Zău aşa!" (cuvântul „zău" este un cuvânt vechi românesc care înseamnă „Dumnezeu") sau şi mai greu „Să mă bată Dumnezeu!" sau „Sa mă trăznească Dumnezeu din cer!"şi alte jură­minte de felul acestora se rostesc fără pic de sfială sau teamă; şi, astfel, oamenii iau pe Dumnezeu ca martor la nimicurile lor, ba chiar la minciunile şi înşelătoriile lor.

,Nu l-ar mai răbda Dumnezeu!" şi alte blesteme de soiul acesta umblă din gură în gură, fără ca oamenii să se gândească cât de greu păcătuiesc prin aceasta.

Ce să mai zicem de înjurăturile pe care le auzim la tot pasul din gura celor mari, ca şi a celor mici! Ele sunt aşa de murdare, încât nu se pot scrie, şi sunt aşa de răspân­dite, de parc-am fi într-o ţară, care, mai mult ca oricare alta, şi-a ales să batjocorească Numele lui Dumnezeu.

De foarte multe ori, Numele lui Dumnezeu este rostit şi chemat şi în acele lucruri curat drăceşti, cum sunt descântecele, vrăjitoria, ghicitul, spiritismul şi altele.

Iubite cititor, n-ai nimic pe cuget în această privinţă?

4. „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău; dar ziua a şaptea este ziua de odihnă în­chinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta ".

A sfinţi un lucru înseamnă a-1 deosebi, a-1 pune deoparte pentru Dumnezeu. De pildă, cortul făcut de Moise şi toate lucrurile din el se numeau sfinte sau sfinţite, fiindcă nu se foloseau decât pentru Dumnezeu. Dintre zilele săptămânii, evreii sfinţeau, adică deo­sebeau, ziua a şaptea, numită ziua de Sabat. Cei dintâi creştini au sfinţit, adică au deosebit, ziua întâi a săptă­mânii, zi în care a înviat Domnul Cristos şi în care S-a pogorât Duhul Sfânt. Această zi este duminica, cuvânt care înseamnă „ziua Domnului". Ai sfinţit tu această zi?

Dar, mai întâi, cum s-ar putea ea sfinţi? Iată cum: cercetând atent şi cu multă seriozitate Sfânta Scriptură, ca să capeţi din ea lumină şi hrană pentru sufletul tău; stăruind mai mult în rugăciune; ascultând lămurirea cuvintelor lui Dumnezeu, împreună cu cei ce au aceeaşi dorinţă şi cu care te simţi una; vizitând un bolnav sau un sărac, căruia să-i duci mângâierile cu care tu însuţi ai fost mângâiat, precum şi lumina de sus, de care ai avut tu însuţi parte; vizitând pe cineva, o rudă, un prieten, sau primind pe cine vine să te viziteze; ocupându-te, mai de aproape, de copii, cărora să le faci parte de clipe sfinte şi plăcute; şi toate acestea făcute aşa, încât, seara, să poţi zice: „Doamne, îţi mulţumesc că mi-ai dat o astfel de zi. Astăzi am fost mai aproape de Tine şi, prin aceasta, ai făcut mult bine sufletului meu".

Dar cine se mai gândeşte, astăzi, la astfel de lucruri? Ce au făcut oamenii din ziua Domnului?! Dintr-o zi care ar fi trebuit să fie consacrată în totul pentru Dumnezeu, oamenii au făcut o zi pentru Diavolul şi pentru păcat. în adevăr, dacă ar fi zis Dumnezeu: „Şase zile să lucrezi, iar în a şaptea să-ţi faci de cap", tot n-ar fi fost o mai mare bătaie de joc ca în ziua de astăzi. Pentru cei mai mulţi, duminica înseamnă trândăvie şi petreceri. Şi de ar fi numai atât! Chefuri, beţii, cer­turi, bătăi, omoruri, risipă, jocuri de cărţi, dansuri, sera­te, baluri, curvii, dezmăţ şi altele, mai mult duminica se fac. Unii muncesc din greu o săptămână întreagă şi abia aşteaptă să-şi ia plata, pentru ca apoi, duminica, să intre în cârciumă şi să nu mai iasă de acolo până nu şi-au băut şi banii şi minţile; iar a doua zi, luni, n-au nici o plăcere de muncă, pentru că mintea le este tulbu­rată, capul greu şi trupul otrăvit de băutură. Casa le este ca vai de ea: certuri şi neînţelegeri, înjurături şi bătăi, lipsă şi amar. Copiii văd în părinţi pilde rele şi astfel li se pregăteşte un viitor nenorocit. „Nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea", zice Dumnezeu prin proorocul Isaia (1: 13).

Alţii lucrează duminica, tot aşa ca şi în celelalte zile ale săptămânii. De aceea, nu greşim când spunem că această zi, în loc să fie o zi de odihnă trupească şi de binecuvântare sufletească, este, pentru cei mai mulţi, o zi de păcat, de ruşine şi de pierzare. In această zi se fac mai multe păcate ca în oricare altă zi din săptămână.

Acum, răspunde cinstit, iubite cititor, te-ai gândit tu vreodată aşa cum se cuvine la aceste lucruri? Ai sfinţit tu această zi? Hotărât că nu. Cum aveai să sfin­ţeşti în chip deosebit o zi din săptămână, când şi în celelalte zile ale săptămânii numai la sfinţenie nu te-ai gândit?

5. „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta..."

A cinsti pe părinţi înseamnă a-i respecta, a-i as­culta, a le fi supus, a-i ajuta, a le sluji, a-i preţui, a-i iubi.

Ai ascultat tu totdeauna pe părinţii tăi? Nu i-ai supărat niciodată? Niciodată? Adu-ţi aminte de câte ori le-ai fost nesupus, de câte ori le-ai întors vorba, de câte ori i-ai amărât cu încăpăţânarea şi îndărătnicia ta, de câte ori i-ai făcut să suspine şi să verse lacrimi din pricina ta, de câte ori i-ai dispreţuit în inima ta socotindu-i „învechiţi"şi fără pricepere; poate că le-ai dorit şi moartea, ca să intri mai repede în moştenire; poate că ai ridicat mâna asupra lor ca să-i loveşti, poate că i-ai şi lovit; poate că i-ai blestemat în faţă sau după ce au murit; poate că i-ai lăsat să ducă lipsă, când ai fi putut să le vii în ajutor; poate că i-ai amărât până într-atât, încât cu durere le-ai pogorât în mormânt perii lor albi. în Sfânta Scriptură se spune că cine va blestema sau va vorbi de rău pe tatăl sau pe mama sa, ori îi va lovi, să fie pedepsit cu moartea (Exod 21: 15 - 17; Matei 15: 4). Tot acolo se mai spune: „Pe ochiul care îşi bate joc de tatăl său şi nesocoteşte ascultarea de mamă, îl vor scobi corbii de la pârâu şi îl vor mânca puii de vultur' (Proverbe 30: 17).

Dar dacă părinţii înşişi se fac nerespectati de copiii lor?", va zice cineva. Ah, aceasta este o întrebare dureroasă! Am fi vrut mai bine s-o ocolim, dar trebuie să spunem adevărul. Din nenorocire, mulţi părinţi se fac nerespectaţi de copiii lor. Când tatăl este un beţiv, care de atâtea ori vine acasă pe două cărări şi începe să vorbească prostii, să înjure, să se ia la ceartă cu so­ţia şi s-o bată; sau când este un hoţ, ori un uşuratic şi un stricat, ori iute la mânie şi năbădăios, ori un batjoco­ritor şi fără temere de Dumnezeu; sau când blesteamă şi îşi drăcuieşte copiii - ce se va alege de cinstirea la care are drept din partea copiilor lui? Când copiii nu văd în casa părinţilor lor decât certuri şi neînţelegeri, când tatăl zice una şi mama zice alta, când unul caută să-şi pedepsească copilul, iar celălalt îi ţine parte, când părinţii înşişi îi învaţă pe copii să mintă, să înjure, să fure - ce respect să mai aibă copiii faţă de astfel de părinţi? Vai de copiii care au astfel de părinţi şi vai de părinţii care dau astfel de exemple copiilor lor!

Sunt datori copiii să cinstească şi să asculte astfel de părinţi? Da. Sfânta Scriptură nu scoate pe copii de sub ascultarea părinţilor decât numai într-un singur caz: când părinţii le-ar cere ceva împotriva voii lui Dumnezeu. „Se poate aşa ceva?", te întrebi tu mirat. Da, se poate, fiindcă, dacă nu s-ar putea, n-ar scrie în Scriptură: „Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri"(Efeseni 6: 1); sau şi mai tare: „Nu vă luaţi după rânduielile părinţilor voştri, nu ţineţi obice­iurile lor şi nu vă spurcaţi cu idolii lor. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru; umblaţi întocmai după rânduielile Mele, păziţi poruncile Mele şi împliniţi-le" (Ezechiel 20: 18 - 19).

Deci, numai în cazul când, din nenorocire, părin­tele ar cere copilului ceva împotriva voii lui Dumnezeu, copilul nu este dator să asculte; altfel, cinstire şi ascul­tare în toate lucrurile (Coloseni 3: 20).

Cât de însemnată este porunca de a cinsti pe părinţi, tot Sfânta Scriptură ne arată, căci, dată în întregime, porunca sună aşa: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău". Aşa s-a spus evreilor, cărora li s-a dat Legea. în Noul Testament, însă, porunca sună aşa: „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta - este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă - ca să fii fericit şi să trăieşti multă vreme pe pământ' (Efeseni 6: 2 - 3).

Ce zici de aceasta, iubite cititor? Ai împlinit tu această poruncă faţă de părinţii tăi? Poate că eşti cu ei sau poate că eşti departe de ei; poate că ei trăiesc sau poate că au murit. N-ai nici o părere de rău în inima ta, din pricina purtării tale faţă de ei? Nu cumva zici câteodată în gândul tău: „Dacă aş putea să mai fiu odată copil în casa părinţilor mei, altfel m-aş purta"! Dacă te vei cerceta cum se cuvine, vei vedea că nici această poruncă n-ai împlinit-o.

6. „Să nu ucizi."

Citind această poruncă, poate că răsufli uşurat şi-ţi zici în mintea ta: „N-am omorât pe nimeni. In privinţa aceasta, nu mă simt vinovat cu nimic". Dar nu te grăbi să zici aşa. Ascultă mai întâi lămuririle care urmează şi după aceea vei vorbi.

Mai întâi trebuie să recunoaştem, cu durere, că crimele se tot înmulţesc. Pe zi ce trece, o viaţă de om parcă înseamnă tot mai puţin.

Omoară hoţul care intră în casă cu gând să fure; când vede că e gata să fie prins, acesta loveşte şi ucide.

Omoară un om pe altul, căruia de multă vreme îi poartă în suflet ură şi gând de răzbunare.

Omoară mâniosul, care, în furia lui turbată, e în stare să facă orice.

Omoară beţivul pe tovarăşul lui de băutură, cu care se ia la ceartă din te miri ce.

Omoară chiar tatăl pe feciorul său, feciorul pe pă­rintele său, ca să intre mai curând în stăpânirea averii.

Omoară soţul pe soţie şi soţia pe soţ, fie din gelo­zie, fie din pricina neînţelegerilor, fie ca să se desfacă legătura căsniciei şi să trăiască cu cine-i place.

Omoară doctorul şi moaşa care se ocupă cu avorturi. Omoară femeia însărcinată care face ce face ca să avorteze.

Dar, omor nu este numai ceea ce se înţelege, de obicei, prin acest cuvânt, ci şi tot ce poate să ducă la omor sau numai să scurteze viaţa cuiva. Când cel bolnav de vreo boală molipsitoare nu se fereşte de cei din jur care se îmbolnăvesc şi mor, oare n-are el nici o vină? Sunt bărbaţi care îşi îmbolnăvesc soţiile de boli venerice şi, astfel, unele dintre ele rămân su­ferinde toată viaţa. Astfel de bărbaţi n-au ei, oare, nici o vină?

Omorul se poate săvârşi şi cu vorba. „Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii", spune Sfânta Scriptură (Proverbe 18: 21). Cuvintele grele sunt ca nişte cuţite ascuţite, care intra adânc în inimă.

Cine ponegreşte numele bun al cuiva, prin vorbiri de rău în dos, adesea îi sapă groapa. Cine scrie sau spune lucruri prin care se nimiceşte temerea de Dumnezeu, deschide, în suflete, drum pentru intrarea multor păca­te, care duc pe oameni la pierzare.

Un tânăr a venit, odată, la un poet şi i-a zis: „M-am luat după cărţile dumneavoastră şi mi-am dat frâu slo­bod tuturor patimilor, ca să ajung la fericirea făgăduită în cărţile acelea; dar, în loc de fericire, iată-mă nenoro­cit, cu sănătatea pierdută pentru totdeauna şi cu sufletul chinuit". „Ce-mi pasă mie!"i-a răspuns poetul şi 1-a alungat din faţa lui.

Te îngrozeşti, când te gândeşti la mulţimea cărţilor rele şi la prăpădul care se face în suflete, prin ele.

Nu este nevoie să fi ajuns la faptă ca să fii socotit ucigaş; este destul să urăşti pe cineva, şi Dumnezeu te socoteşte vinovat de ucidere. Iată ce scrie apostolul Ioan: „Oricine urăşte pe fratele său, este un ucigaş" (1 Ioan 3: 15).

Ura este sămânţa dinăuntru a uciderii; iar uciderea este, de cele mai multe ori, înfăptuirea unui gând de ură. Dumnezeu Se uită la inimă şi vede acolo ura, acea rădăcină otrăvită, din care ies roadele otrăvitoare ale uciderii.

Este locul aici sa amintim şi de sinucidere, adică fapta cutremurătoare prin care omul îşi pune capăt zilelor.

Viaţa este de la Dumnezeu şi tot El are dreptul să o ia când vrea. Cine îşi ia singur viaţa păcătuieşte grozav împotriva lui Dumnezeu. Şi, totuşi, aproape nu este zi, în care presa să nu ne aducă la cunoştinţă alte şi alte sinucideri.

Unul îşi pune capăt zilelor, pentru că s-a certat cu soţia; altul, pentru că 1-a persecutat şeful; şcolarul, pen­tru că se crede nedreptăţit de vreun profesor; fata, pen­tru că nu i s-a dat voie să se mărite cu cine vrea ea; al­tul,, pentru că i-a murit soţia şi a rămas singur pe lume; altul, pentru că zace de vreo boală fără leac; ş.a.m.d.

Să te mai întreb acum, iubite cititor, dacă nu te-ai făcut vinovat cu ceva din toate acestea? întreabă-te mai bine singur şi-ţi răspunde. Numai atât aş vrea să adaug: N-ai urât, niciodată, pe nimeni încât să-i fi dorit chiar moartea? Nu te-ai certat niciodată cu nimeni?

Poate chiar în clipa aceasta, îţi aduci aminte de cutare persoană cu care nu vorbeşti de ani de zile. Privită în lumina lui Dumnezeu, aceasta este ucidere, să ştii, cu toate că ţi se pare prea de tot.

După aceste lămuriri, ai mai putea oare să spui, că, în ce priveşte uciderea, nu te ştii vinovat cu nimic? Fii serios şi sincer!

7. „Să nu preacurveşti..."

Cine nu vede că destrăbălarea merge mereu cres­când? Şi nu este de mirare. Când omul ajunge ca nici de Dumnezeu să nu se mai teamă şi nici de om să nu se mai ruşineze, ce să-1 mai oprească de la păcat ? Atât de jos am căzut încât ferirea de desfrânare este luată în râs şi socotită ca o lipsă de bărbăţie. Vorba care se aude aşa de des: „este tânăr, să-şi petreacă!" nu înseamnă altceva decât o încuviinţare, dată pe faţă, pentru săvârşirea păcatului desfrânării. Câţi tineri mai intră astăzi în căsătorie, neîntinaţi în trupurile şi în cugetele lor? Câţi îşi mai aduc aminte de vorba apostolului Pavel către Timotei: „Fugi de poftele tinereţii"! Câţi mai vor să ştie că „tovărăşiile rele strică obiceiurile bune"!

Şi, după ce că omul este pornit spre păcat, având în el o fire păcătoasă şi stricată, mai vin şi din afară tot soiul de aţâţări. Cărţile rele (romane proaste), în care păcatul desfrânării este zugrăvit aproape fără perdea şi făcut atrăgător, sunt foarte răspândite şi foarte mult căutate. Tablouri înfăţişând trupuri goale de femei, se găsesc în foarte multe case, chiar ale unor oameni care se cred serioşi. Cântecele insuflate de păcatul desfrânarii, teatre, cinematografe, moda feminină, cu braţele goale şi rochii foarte scurte, toate acestea sunt o dovadă că ruşinea piere şi sufletele ajung tot mai neserioase. Bătrânii se iau la întrecere cu tinerii, în glume porcoase şi în vorbe cu două înţelesuri; până şi copiii au ajuns să vorbească între ei ce nu trebuie să vorbească. Femeile care îşi vând trupul pe bani pentru desfrânare sunt tot mai multe. Bărbaţi însuraţi, oameni cu neveste şi copii, trăiesc în nelegiuire cu alte femei şi nu le este ruşine. Femei măritate îşi înşală bărbaţii, şi, totuşi, se cred femei cumsecade.

Câte lucruri scârboase se fac de către tineri în ca­zărmi şi internate şi oriunde sunt mai mulţi la un loc! De asemenea şi de către fete. Păcatul este grozav de molipsitor şi se răspândeşte cu iuţeală mare. Răul de care vorbim este atât de scârbos, că nu se poate spune în cuvinte. „Căci este ruşine numai să spunem ce fac ei în ascuns", scrie apostolul Pavel (Efeseni 5: 12).

Şi totuşi, păcatele ascunse nu rămân mereu ascunse, căci dacă vei intra într-un spital de neuropsihiatrie, vei vedea cu ochii unele din urmările acestor păcate ascunse. Câţi copii se nasc în trupurile lor cu suferinţe care, pentru cei ce le cunosc, sunt tot atâtea glasuri care strigă: „ Tata a păcătuit, iar eu port în trupul meu păcatul lui!".

Vechile oraşe Sodoma şi Gomora au pierit într-un chip groaznic, din pricina unui păcat scârbos, care se încuibase în ele; şi au rămas ca pilde, arătând că Dumnezeu pedepseşte cu toată asprimea astfel de păcate.

Chiar numai gândul păcătos este privit ca păcat. Domnul Isus Cristos zice: „Oricine se uită la o feme­ie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui "(Matei 5: 28). Dacă numai privirea şi gândul păcă­tos te pătează, atunci cine mai poate să spună că a ră­mas neîntinat de acest păcat?

Înfăţişăm noi lucrurile prea în negru? Nicidecum. Răul întrece orice închipuire.

8. „Să nu furi."

Oricine ştie că a fura înseamnă a te face stăpân pe lucrul altuia, fie mare, fie mic. A fura un leu sau a fura o mie de lei, înaintea lui Dumnezeu, tot furt se cheamă.

Şi cât se mai fură! Se fură în afaceri, se fură în negustorie, se fură în tren, se fură în câmp, se fură în pădure, se fură în piaţă, se fură în casă, se fură în bucă­tărie, pretutindeni se fură. ,,De la cel mai mic până la cel mai mare, toţi sunt lacomi de câştig; de la prooroc până la preot, toţi înşală", scrie proorocul Ieremia (6: 13). Silinţa ce şi-o dau cei ce fură este numai să nu fie prinşi. Şi dacă, prin furt şi înşelătorie, au izbutit să-şi facă avere, oamenii socotesc aceasta drept o fală şi o laudă pentru ei; iar cei ce nu pot, sau nu vor să facă la fel, sunt numiţi proşti. De aici şi vorba neghioabă că „omul cinstit este un prost". Aşa am ajuns la starea pe care proorocul Isaia o plân­gea cu atâta durere: „ Vai de cei ce numesc răul bi­ne şi binele rău, care spun că întunericul este lu­mină, şi lumina întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceaţă, şi dulceaţa în loc de amărăciune!"

(5:20).

Înclinaţia spre acest păcat se arată la om încă de mic copil. Băieţii îşi fură jucăriile unii altora, fetiţe­le, cârpele de joc şi păpuşile; din casă, fură dulciuri şi bani; la şcoală, fură stilouri, creioane, caiete. „Nimicuri", va zice cineva. Da. nimicuri - răspundem noi - dar de la cele mici se ajunge la cele mari. Nu valoarea lucrului furat, ci furtul însuşi, iată ce este păcat. Să dăm, însă, unele exemple de furturi, peste care oamenii trec de obicei.

Când, din greşeală, ţi s-a dat un rest mai mare şi tu ai băgat de seamă, dar nu l-ai înapoiat, ai furat.

Când ai văzut că vânzătorul s-a înşelat la socoteală, şi tu ai tăcut, ca să plăteşti mai puţin, ai furat.

Când ai călătorit în tren sau în tramvai, fără bilet, sau ai plătit mai puţin decât se cuvenea, ai furat.

Când ai cumpărat ceva pentru cineva şi ai spus că ai plătit mai mult decât ai plătit, ai furat.

Adeseori tutorii fură din. averea orfanilor; ei se îmbogăţesc, iar orfanii sunt lăsaţi săraci.

Cine înşală la cântar fură.

Cine amestecă marfa sau oferă o marfa mai proastă drept una bună şi încasează cât pentru cea bună, fură. Cine cumpără lucruri de furat fură.

Lăptarul şi lăptăreasa, care pun apă în lapte, fură, pentru că iau bani pe apă, care nu-i costă nimic.

Croitorul, care opreşte din stofa ce i s-a adus s-o lucreze, fură.

Funcţionarul, care duce acasă, de la birou, hârtie, peniţe, plicuri, creioane, fură.

Lucrătorul, care ia, de unde lucrează, scule sau material, fură.

Omul plătit cu ziua sau funcţionarul, care, când nu este supravegheat, stă degeaba, în timpul în care ar trebui să lucreze, fură.

Şcolarul, care copiază la lucrarea scrisa, înşală şi fură.

Cine se împrumută, şi nu mai dă înapoi ce a împru­mutat, fură.

Cine dă bani cu dobândă mare fură.

Patronul, care nu plăteşte cinstit pe lucrători, sau opreşte leafa muncitorilor, fură.

Cine trece pe lângă ogorul sau prin ogorul altuia şi ia de acolo un porumb, o păstaie de fasole, un do­vleac, un snop de grâu, o furcă de fân, fură.

Cine îşi paşte vitele în iarba altuia, cine intra cu coasa în cositura altuia, fură.

Cine închide pasărea altuia, şi. neauzind pe nimeni că întreabă de ea, o opreşte pentru sine, fură.

Ah, despre câţi oameni se poate spune ce scria proorocul Osea: „Zilnic măreşte minciuna şi înşe­lătoria!" (\2: 1).

„ Vai de cel ce strânge câştiguri nelegiuite pentru casa lui (...) Căci piatra din mijlocul zidului strigă, şi lemnul, care leagă grinda, îi răspunde", scrie proorocul Habacuc (2: 9, 11).

Ce zici tu, iubite cititor, de toate acestea? N-ai ni­mic pe cuget? Averea pe care ai strâns-o n-are nimic necurat în ea? N-ai tu nimic, obţinut prin furt, în curtea ta, în podul casei tale, în grădina ta, în apartamentul tău? îmbrăcămintea de pe tine îţi aparţine cu adevărat? Intre banii tăi, nu sunt oare şi bani de-ai altuia?

Este de prisos să tăgăduieşti cu uşurătate. Tăgădu­irea ta nu schimbă deloc lucrurile. Este mult mai în­ţelept din partea ta să te cercetezi bine şi să-ţi recu­noşti vina.

9. „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproa­pelui tău;"

Acesta este acelaşi lucru cu a zice: să nu minţi pe aproapele tău. Cine este serios ede că minciuna este între cele dintâi păcate, care se arată la om. De la doi-trei ani, copilul începe să mintă, dându-şi seama că minte; şi, cu cât creşte, cu atât minte mai mult. Şi, de­oarece toţi oamenii mint, minciuna a ajuns ceva obiş­nuit, aşa că nici nu mai este socotită ca păcat. Ba încă unii nu se sfiesc să spună că, fără minciună, nici nu se poate trăi. Nu e adevărat. Dar, chiar dacă ar fi aşa, aceasta nu face din minciună ceva îngăduit; minciuna tot minciună rămâne, adică tot păcat.

Domnul Cristos spune că Diavolul este tatăl min­ciunii (Ioan 8: 44). El, Diavolul, a venit cu minciuni la Adam şi Eva, când i-a înşelat şi i-a făcut să păcătuiasca. Toţi oamenii sunt nişte mincinoşi, aşa spune Sfânta Scriptură (Romani 3: 4); iar cine ar îndrăzni să spună că el n-a minţit niciodată, tocmai atunci spune cea mai mare minciună.

Se spun minciuni în politică, se spun minciuni în ziare, în cărţi, în magazine, în tribunale. Dar, unde nu se minte?

Părinţii mint pe copii cu basme cu Moş Crăciun, care le aduce daruri; cu sperietori, ca să-i facă să tacă din gură când plâng („ Vine moşul!'); îi învaţă, apoi, cum să mintă când îi trimit la şcoală cu lecţiile nescrise sau neînvăţate.

La rândul lor, copiii îi mint şi ei pe părinţi: ba că-i doare capul, când nu vor să se ducă la şcoală; ba că n-au luat ei cutare lucru, când ei l-au luat; ba că n-au spart ei un vas sau un pahar, când ei l-au spart; ba că n-au pierdut ei cutare lucru, când ei l-au pierdut.

Directorii impun funcţionarilor să mintă, când le cer să spună, dacă sunt căutaţi la telefon, că nu sunt în birou.

Lucrătorii îi mint şi mai mult pe patronii lor. Negustorii mint, fiindcă altfel li se pare că ar rămâ­nea cu marfa nevândută.

Ca să scape din încurcături, omul ticluieşte min­ciuna şi apoi zice: „Ce era să fac ? N-am avut încotro, a trebuit să mint".

Oamenii mint şi fiindcă s-au obişnuit să mintă.

Mint apoi, din pricină că aşa este moda: să mintă. „îmi pare bine că te-am cunoscut!", zice câte cineva persoanei pe care a cunoscut-o pentru întâia oară, cu toate că numai bine nu i-a părut.

Mint bogaţii care vor să pară săraci şi mint şi să­racii, care vor să pară bogaţi.

Mint linguşitorii pe aceia de la care aşteaptă ceva.

Mint cei ce exagerează lucrurile.

A spune lucrurile numai pe jumătate este adesea o minciună.

Unii mint pentru că se tem de oameni, alţii ca să facă unora pe plac.

Tot aşa, unii mint în serios, alţii mint în glumă.

Mint cei ce nu spun exact cum s-au petrecut lucrurile şi mint şi cei ce nu redau exact vorba sau gândul altuia.

Mint doctorii şi cei ai casei pe bolnav, ca să-1 îm­bărbăteze.

Mint cei ce răspândesc zvonuri neîntemeiate.

Mint adeseori cei ce vorbesc de rău pe alţii, în dos. Se spune mai ales despre femei, că vorbesc în­totdeauna de rău pe cineva care nu e de faţă.

Judecata greşită pe care şi-au fâcut-o oamenii des­pre minciună este o dovadă a minţii lor stricate. Vorba este, ce zice Dumnezeu despre"minciună?

„Şase lucruri urăşte Domnul, şi chiar şapte îi sunt urâte: ochii trufaşi, limba mincinoasă, mâini­le care varsă sânge nevinovat, inima care urzeşte planuri nelegiuite, picioarele care aleargă repede la rău, martorul mincinos care spune minciuni şi cel ce stârneşte certuri între fraţi", spune Sfânta Scriptură (Proverbe 6: 16-19).

Să mai adaug alte două locuri din ultima carte a Scripturii, din Apocalipsă. „Cât despre fricoşi, necre­dincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închi­nătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă" (21: 8)

,Afară (din cetatea de sus, deci în osândă) sunt câinii (adică, oameni care „latră" împotriva lui Dumnezeu şi a credincioşilor Lui), vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună" (22: 15).

Să te mai întreb acum, iubite cititor, dacă ai minţit vreodată? Ar fi de prisos, fiindcă este sigur că ai minţit de nenumărate ori. Te îndemn, însă, să nu consideri minciuna ca o nimica toată, ci să o socoteşti aşa cum o socoteşte Dumnezeu în Sfânta Scriptură. El o pune în rândul celor mai grele păcate. Când eşti în faţa judecătorului, n-are nici o însemnătate cum socoteşti tu fapta pentru care eşti judecat, ci cum o socoteşte el, judecătorul. Citeşte şi reciteşte locurile din Scriptură, amintite mai sus. Dacă vei fi sincer, te vei cutremu­ra şi vei zice: „Este îngrozitor! Niciodată n-am vă­zut lucrurile în felul acesta!". Iar eu adaug: Da, este îngrozitor! Face să ne cutremurăm până-n adâncul fiinţei noastre. Recunoaşte, deci, că ai călcat şi această poruncă.

10. „Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău "

Porunca aceasta ne vorbeşte de pofta dinăuntru, de pofta păcătoasă, care ia naştere înăuntru şi care, dacă nu este ucisă acolo, devine păcatul făptuit.

Aş vrea acum să întreb pe cititorul sincer: N-ai văzut la altul vreun lucru şi ţi-a părut rău că acela are acel lucru, şi tu nu-1 ai? N-ai zis niciodată despre ni­meni: „De ce lui îi merge bine, şi mie nu? De ce el are şi cu nu?". Trecând pe lângă vreo casă, nu ţi-ai zis cumva în gând: „O, de-ar fi a mea casa asta!". N-a fost nimeni de care să-ţi fi părut bine că i s-a întâmplat un rău sau să-ţi fi părut rău că toate îi merg bine? Nu te grăbi să zici „nu"!

Să ne închipuim că doi prieteni joacă la loterie. Fiind împreună, iată că unuia din ei i se aduce la cu­noştinţă că a câştigat lozul cel mare. Care este cel dintâi gând care-i vine celuilalt în minte? Negreşit un gând de pizma. „De ce să câştige el, şi nu eu, care am atâta nevoie de bani ?". Cu ce ochi se uită o femeie la alta pe care o vede mai bine îmbrăcată decât ea? Când este sărac, omul se uită cu pizmă la averea bogatului; iar bogatul se uită cu jind la pofta de mâncare şi la somnul liniştit al săracului. Ce pizmă şi ce ură sunt adesea în­tre şcolari: care să fie mai întâi! Ce pizmă şi ce ură sunt adesea între fraţi! Iosif a fost pizmuit de fraţii săi.

Nici nu s-a răcit bine mortul, şi lucrurile din casă încep să dispară; şi nici n-a fost îngropat, că şi încep certurile pentru moştenire. Iar la împărţirea moştenirii, fiecare zice despre celălalt: „De ce să ia el asta, şi nu eu?". Gâlceava, ceartă, procese, care durează ani de zile, provin adesea de pe urma moştenirilor.

Multora dintre bolnavi le pare rău că alţii sunt sănătoşi!

Adeseori, până şi viaţa altuia este pizmuită. Căci dacă, de pildă, cuiva i-a murit cineva scump şi drag şi, îndurerat cum este, îşi aruncă ochii şi vede pe un om sărac, gol şi fără nici un căpătâi, nu e de mirare să zică atunci: „ Uite, p-ăsta nu-1 ia Dumnezeu, dar pe al meu mi 1-a luat!".

Câţi patroni nu pizmuiesc pe alţii, pentru că au lucrători mai buni decât ei! Talente, frumuseţe, avere, vază, toate acestea sunt pizmuite. Omul este o fiinţă pizmaşă, mult mai pizmaşă decât ne închipuim noi.

Dar tu, iubite cititor, n-ai pizmuit niciodată pe ni­meni, pentru nimic?

Iată oglinda de care-ţi vorbeam mai înainte. Aş fi putut să nu mă opresc asupra acestor lucruri, ci să mă mulţumesc doar să spun că orice om este păcătos şi să trec apoi mai departe.

Aşa aş fi procedat, dacă n-aş fi avut a face cu multe suflete, care erau gata să spună: „Da, suntem cu toţii nişte păcătoşi'' însă când li se cerea să zică: „Eu sunt un păcătos' atunci nu le venea bine, întorceau vorba şi spu­neau, cum se spune de obicei: „N-am omorât pe nimeni, n-am spart casa nimănui, nu m-am bucurat de averea al­tuia... Fac bine pe cât pot, mă închin, postesc adeseori...". Cine a citit, însă, cu luare-aminte cele cuprinse în rândurile acestea, vede, aşa cred, ce mincinoasă şi amă­gitoare este această vorbă şi n-o va mai spune niciodată şi nici de la altul n-o va mai suferi.

Şi nu uita, iubite cititor, că lămuririle şi întrebările de până aici sunt ale unui om, care spune şi el atât cât se pricepe şi cât poate să spună într-o carte ca aceasta. Ce va fi, însă, când toate păcatele îţi vor fi puse în faţă? (Psalmul 50: 21).

Trecând de la o poruncă la alta, ai auzit în tine glasuri de învinuire: ,Da, aşa este! Aşa ai făcut tu, aşa ai vorbit tu, aşa ai gândit tu! Acesta eşti chiar tu!". Te-au trecut, poate, sudorile; ai suspinat şi ai gemut înăuntrul tău, şi ţi-ai stăpânit lacrimile, ca să nu plângi. Poate chiar ai şi plâns. Un fior a străbătut întreaga ta fiinţă şi te-au cuprins groaza şi deznădejdea.

Ai mai auzit, e drept, şi alte glasuri, care îţi spu­neau: „Poate că n-o fi tocmai aşa. E prea de tot să fie chiar aşa". Dar adevărul a biruit, cugetul tău a trecut de partea adevărului şi acum pe drept eşti îngrozit şi tremuri. In deznădejdea ta, îţi zici: „Apoi dacă aşa stau lucrurile, atunci nici un om nu este fără păcat; atunci suntem cu toţii nişte păcătoşi pierduţi". Dacă ai ajuns la această încredinţare, ai ajuns unde trebuie. Tot aşa spune şi Sfânta Scriptură: „Toţi au păcătuit" (Romani 3: 23), „Nu este nici un om neprihănit (drept), nici unul măcar" (Romani 3: 10). Ce rău mi-ar părea, însă, dacă vreunul din cititori ar fi un om uşuratic şi nepăsător, care să nu simtă străşnicia biciului de foc al Legii şi care să zică me­reu, cum zic atâţia alţii: „E drept. Păcătoşi suntem cu toţii. Aşa este omul şi aşa va fi. N-o să fim noi mai altfel decât toată lumea". Ah, ce înspăimântătoare este această nepăsare! Cât de nedrept este omul faţă de sufletul său! Dacă ar fi bolnav de cancer sau de plămâni sau de altă boală grea, ar mai zice oare cu tot atâta nepăsare: „Da, sunt bolnav de cancer, de plămâni. Aşa este soarta mea. Ce să-i faci?" Sau ar spune aceste cuvinte cu amară durere şi îngrijorare? Şi bagă de seamă că atunci când este vorba de păcat, este vorba de ceva mult mai rău decât boala de plămâni şi decât cancerul, pentru că aceste boli se sfârşesc odată, şi trupul, pe care-1 doboară ele, merge în pământ, pe când păcatul are urmări veşnice.

Ajunşi aici, e nevoie să clarificăm încă două lucruri: Ce este păcatul? şi cum trebuie privit păcatul?

Păcatul este mai întâi de toate o neascultare faţă de voia lui Dumnezeu şi o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Stăruind în răzvrătire şi în neascultare faţă de Dumnezeu, omul se înstrăinează de Ziditorul său şi sfârşeşte prin a-L tăgădui.

Lipsind pe om de legătura cu Dumnezeu, păca­tul îi ia omului tot ce-i este mai de folos şi are ca ur­mare numai nenorociri. Toate relele câte sunt pe pământ din păcat se trag, iar Iadul, tot păcatul 1-a deschis. Sufletul s-ar putea asemăna cu o bucată de mătase albă, pe care ţi-a dat-o cineva în păstrare. După un timp, ţi-o cere înapoi. Dar tu, în loc să i-o înapoiezi aşa cum ţi-a dat-o, albă şi curată, i-o aduci plină de pete de grăsime, de păcură şi de alte murdării. Ce-ţi va zice atunci cel care ţi-a dat-o şi o vede în halul-acesta? „Bine, aşa ţi-am dat-o? Cu pete? Ce să mai fac acum cu Dumnezeu şi să aibă parte de legătura cu El, ar trebui să fie fără nici o pată, adică fără nici un păcat. Dumnezeu este lumină, este sfinţenie şi nimic necurat nu se poate apropia de El; deci, orice suflet pătat de ea ? Nu-mi mai este de nici un folos!". Aşa este şi cu sufletul omenesc: ca să se poată apropia de păcate nu se poate apropia de Dumnezeu, ci este alungat de la El.

Poate te vei întreba: Chiar dacă a făcut păcate puţine?

Da, chiar şi atunci. într-adevăr, dacă ai vedea pe un om foarte bine îmbrăcat, dar, apropiindu-te de el, ai zări ceva murdar, umblându-i pe guler, spune-mi ce s-ar mai alege de înfăţişarea lui? O singură insectă murdară te-ar face să-1 priveşti cu scârbă.

Un singur păcat pătează sufletul omului în aşa fel, încât Dumnezeu nu-Şi mai găseşte plăcerea în el, ci îşi întoarce faţa de la el. Adam şi Eva câte păcate au făcut? Unul singur, dar cu ce grozave urmări! Alungaţi de la Faţa lui Dumnezeu, ei au ajuns părinţii neamului omenesc, căzut şi păcătos. Ce să mai zicem noi de sumedenia de păcate pe care le-am făcut unul după altul? Starea noastră este cum nu se poate mai rea. Să nu ne amăgim cu închipuiri deşarte. Suntem nişte păcă­toşi pierduţi, vrednici să fim aruncaţi în osânda Iadului. Acesta este adevărul.

Este firesc, aşadar, să te întrebi: Ce-i de făcut?

Dacă ţii la sufletul tău şi dacă te gândeşti la soarta ta veşnică, trebuie să ieşi cu orice chip din starea de păcat în care te găseşti. Dar cum? Să nu mai faci păca­tele pe care le-ai făcut până acum şi să te fereşti de tot ce ai văzut că este rău? Frumos, foarte frumos! Ce te faci însă cu păcatele pe care le-ai săvârşit deja până acum? Căci dacă te-ai văzut murdar pe mâini sau pe faţă, cel dintâi lucru pe care îl faci nu este să zici că n-ai să te mai murdăreşti, ci să te speli. De aceea, dacă te-ai văzut păcătos, cel dintâi lucru este să scapi de păcatele pe care le-ai făcut, şi după aceea să vezi cum ai să trăieşti.

Dacă, pentru acest lucru, te vei îndrepta spre oa­meni ca să le ceri sfatul, ei te vor învăţa după cum se pricep şi cum au apucat. îţi vor spune să te rogi, să mergi la biserică, să dai acolo daruri, să faci milostenii, să posteşti, să te spovedeşti, să te împărtăşeşti... Şi, dacă ai întreba pe cineva care a făcut toate acestea: „Ei, acum ai păcatele iertate ?" ţi-ar răspunde: „Nu ştiu. Dumnezeu ştie!", ,, Atunci pentru ce ai făcut toate acestea ?Nu ca să capeţi iertare?",le-am făcut, pentru că aşa am apucat şi aşa mi s-a spus că este bine să fac, dar nu ştiu dacă sunt iertat".

Ỉntr-adevăr, pe calea aceasta (a celor pe care poate să le facă omul) nu este nici o speranţă de iertare. Şi tot atât de adevărat este că, prin puterea sa, omul nu poate să iasă de sub robia păcatului. Cu cât este mai sincer şi cu cât se va sili să nu mai păcătuiască, cu atât păcatul îl va înfăşură mai mult.

Negreşit, asta n-o vei crede tu, iubite cititor, acum, imediat, dar vei ajunge odată să vezi că aşa este. Deci, prin ceea ce poţi să faci tu, nu e chip nici să scapi de păcatele din trecut, nici să trăieşti în totul după voia lui Dumnezeu.

Ỉn îndurarea Sa, însă, Dumnezeu ne-a dat o altă cale nespus mai bună. Calea aceasta este clar arătată în Evanghelie şi este cuprinsă în Numele de Isus Cristos.

ISUS CRISTOS

Ştii tu bine, iubite cititor, cine este Isus Cristos? Ţi s-a vorbit vreodată lămurit despre El? Ce crezi tu despre Domnul Cristos? Opreşte-te şi vezi dacă poţi să răspunzi mulţumitor la aceste întrebări simple şi vezi după aceea dacă răspunsurile tale se potrivesc cu ceea ce vei citi mai departe.

Poate că furat de valurile lumii şi prins în vălmă­şagul treburilor şi nevoilor vieţii n-ai avut nici puterea, nici prilejul şi, poate, nici dorinţa să cunoşti mai de aproape pe Domnul Cristos. De aceea găsesc potrivit să-ţi spun câteva cuvinte despre El. (Ce bine ar fi dacă ţi-ai face rost de o Biblie sau măcar de Noul Testament - care e o parte din Biblie - şi ai începe să citeşti această carte! In felul acesta, ai putea să afli multe lucruri des­pre Domnul Cristos şi L-ai cunoaşte astfel mai bine).

Domnul Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, care, din dragoste pentru noi, a părăsit slava cerească şi a venit pe pământ. El a luat trup ca al nostru, dar fără păcat. în învăţătura pe care ne-a dat-o, El ne-a desco­perit într-un mod luminos voia Tatălui din în viaţa pe care a trăit-o pe pământ, a împlinit-o în totul. Dar n-a fost numai atât, fiindcă, dacă era vorba doar de învăţătură, nu era nevoie să vină la noi însuşi Fiul lui Dumnezeu, ci trimitea pe vreun prooroc, cum a şi trimis pe mulţi prooroci, prin care ni s-au dat cuvin­tele lui Dumnezeu. Şi, iarăşi, dacă ar fi venit numai ca să trăiască aşa cum a trăit şi să ne dea astfel pilda unei vieţi de deplină sfinţenie, lucrul acesta ar fi fost pentru noi mai degrabă o durere decât un îndemn şi o mângâ­iere. Oricine ar fi putut atunci să zică:

,Da, Isus Cristos a putut să trăiască aşa cum a tră­it; pentru că n-a fost numai om, ci şi Dumnezeu; dar noi, nişte fiinţe slabe şi neputincioase, nu putem trăi cum a trăit El". Judecata aceasta ar fi fost dreaptă, dacă ar fi adevărat că Domnul Cristos a venit numai ca să ne dea învăţătură şi pilda de vieţuire pe care ni le-a dat. Dar nu, nu este numai atât. Rostul venirii Lui pe pământ îl arată El însuşi în cuvintele: „Fiul omului a- venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut" (Luca 19: 10). Lumea toată era pierdută în păcatele şi fărădelegile ei. Pentru aceasta trebuia sau să fie osân­dită pe veci, sau sa fie mântuită în vreun fel. în mila şi iubirea Sa nesfârşită, Dumnezeu a ales s-o mântuiască. Şi a mântuit-o; dar nu prin învăţătura, nici prin pilda unei vieţi fără păcat, ci prin sângele care a curs pe crucea Golgotei pentru noi.

Dumnezeu este drept şi trebuie sa pedepsească pă­catul; dar este şi bun şi vrea să ierte şi să mântuiască pe păcătos. Ei bine, El a găsit un mijloc prin care să fie şi drept şi să pedepsească, dar totodată şi bun, ca să mântu­iască. A făcut din Fiul Său purtătorul păcatelor noastre ale tuturor şi, astfel, Domnul Cristos a murit pe cruce pentru păcatele noastre. Astfel, dreptatea lui Dumnezeu a fost satisfăcută şi a rămas neştirbită; iar bunătatea Lui s-a revărsat întreagă peste noi, pentru că, pe temeiul jertfei Domnului Isus Cristos, El iartă şi mântuieşte pe orice păcătos care se pocăieşte şi crede în Domnul Isus Cristos.

Să ne oprim puţin asupra acestui fapt, fiindcă nu este altul mai minunat ca el, şi să privim spre Domnul Cristos răstignit pe cruce, în lumina pe care ne-o dă Sfânta Scriptură. Iată ce ne spune ea despre răstignirea Domnului Cristos: „El a purtat suferinţele noastre şi a luat asupra Sa durerile noastre; şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tă­măduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi; fiecare îşi vedea de drumul său; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor" scria proorocul Isaia (53: 4 - 6) cu vreo şapte sute de ani înainte de Domnul Cristos. Se poate ceva mai lămurit? De aceea, citeşte şi iar citeşte aceste cuvinte şi gândeşte asupra lor, căci sunt bine încredinţat că, făcând aşa, o nouă lumină va răsări în sufletul tău.

„Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii" a zis Ioan Botezătorul, arătând pe Domnul Cristos, când venea spre el (Ioan 1: 29).,

El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn "scrie apostolul Petru în cea dintâi epistolă a sa (2: 24).

„Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi"'scrie apostolul Pavel (Romani 5: 8).

Din aceste cuvinte, se vede lămurit că Domnul Cristos a fost răstignit pe cruce nu pentru ideile Lui, cum zic unii, ci pentru păcatele noastre; nu pentru că aşa au vrut evreii şi romanii de pe vremea aceea, ci pentru că aşa s-a săvârşit mântuirea noastră.

Dacă ai cunoaşte şi ai preţui cum se cuvine Sfânta Scriptură, ai pune la inimă aceste cuvinte şi te-ai con­vinge că aşa este, fiindcă aşa spune Dumnezeu în Cuvântul Său. Dar din nefericire, Sfânta Scriptură este încă prea puţin răspândită în ţara noastră şi încă şi mai puţin cercetată. De aceea, aş vrea să-ţi aduc aminte de o vorbă, pe care poate că o cunoşti bine, fiindcă vei fi spus-o de multe ori. Este o vorbă din Crez: „şi S-a răstignit pentru noi". Ai stat vreodată să te gândeşti la aceste cuvinte? Cine sunt aceşti „noi"? Noi, oamenii, toţi, deci şi tu care citeşti şi eu care scriu aceste rânduri. Da, pentru noi toţi S-a răstignit Domnul Cristos. Evanghelistul Ioan scrie: „El (Isus Cristos) este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi" (1  loan 2: 2).

Şi o astfel de mântuire ne trebuia nouă: o mântuire care să împace în totul cerinţele dreptăţii şi sfinţeniei lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, şi cerinţele cugetu­lui şi ale sufletului nostru.

Privind spre Domnul Cristos răstignit pentru păca­tele noastre, trebuie să-ţi zici: „Ce grozav lucru este păcatul, dacă ispăşirea lui nu s-a putut face decât prin moartea pe cruce a însuşi Fiului lui Dumnezeu; dar, şi ce bun este Dumnezeu, care, prin jertfa Domnului Cristos, mântuieşte în dar pe păcătoşii care se pocăiesc şi cred în această jertfă!". De la un cap la altul, lucrarea de mântuire este opera lui Dumnezeu. El, care a rostit osânda: „plata păcatului este moartea' (Romani 6: 23), tot El a făcut ca această osândă să fie luată de Domnul Isus Cristos asupra sa, El, purtătorul şi ispăşi­torul păcatelor noastre. O, adâncul înţelepciunii şi al îndurării lui Dumnezeu! El şi numai El să fie slăvit, pentru că numai El a lucrat!

O întâmplare petrecută într-o ţară îndepărtată va lămuri, poate, întrucâtva acest lucru. Un judecă­tor din acea ţară trebuia să judece pe un bun prieten al său. Acela săvârşise o faptă rea, pe care legea o pedepsea aspru. Toţi erau cu luare-aminte să vadă ce va face judecătorul: Dacă pedepsea după lege pe prietenul său, biruia dreptatea, dar suferea bunăta­tea; dacă-1 ierta, biruia bunătatea, dar suferea drepta­tea. Judecătorul 1-a osândit cu asprime la o amendă foarte mare; dar, după ce a rostit osânda, s-a sculat de pe scaun şi a plătit amenda la care osândise pe prietenul său. In felul acesta, el a dovedit că este şi drept, şi bun.

Aşa a făcut şi Dumnezeu. „Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine" (2 Corinteni 5: 19).

Aşa şi-a primit păcatul osânda. Aşa s-a arătat dreptatea lui Dumnezeu, care pedepseşte păcatul, dar şi iubirea Lui, care iartă şi mântuieşte pe păcătoşii care cred.

„Cum vine asta?" te întrebi tu nedumerit. Foarte simplu. La Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă. El ne-a cunoscut mai înainte de a ne naşte şi a rânduit ca Domnul Cristos să poarte pe cruce păcatele noastre şi să moară pentru ele. Lucrul acesta este bine adeverit în Sfânta Scriptură. Şi chiar dacă trece peste priceperea noastră, noi putem să-1 credem, fiindcă aşa ne spune Dumnezeu în Cuvântul Său.

„Bine, dar eu nici n-am fost în viaţă pe vremea când a fost răstignit Domnul Cristos", poate vei zice tu. Asta n-are importanţă. Adică ce deosebire este între tine, care trăieşti acum în România şi cel ce a trăit atunci, să zicem, în Roma, aşa încât acela să fi crezut că Domnul Cristos S-a răstignit pentru el, şi tu nu? Puterea de mântuire a jertfei Domnului Cristos nu e limitată nici de timp, nici de loc. El S-a răstignit pentru cei de atunci, ca şi pentru cei de azi, pentru cei din Iudeea, ca şi pentru cei din România sau din orice altă ţară de pe faţa întregului pământ.

Crezi tu, iubite cititor, că Domnul Isus Cristos S-a răstignit pentru păcatele tale? Ai tu vreo piedică să crezi lucrul acesta? O, cum aş vrea s-o ştiu, ca să te ajut s-o dai la o parte! Dacă ţi-aş spune de la mine că Domnul Cristos S-a răstignit pentru păcatele tale, ai avea tot dreptul să socoteşti aceasta ca o născocire a minţii mele şi să n-o iei în seamă; dar uite, de veacuri Sfânta Scriptură mărturiseşte faptul acesta cum nu se poate mai lămurit; şi de veacuri s-a dovedit că ce spune această carte este sfânt şi neclintit. Dacă, stând în faţa oglinzii lui Dumnezeu, te-ai văzut păcătos şi ai ajuns prin aceasta să-ţi schimbi mentalitatea despre tine însuţi, despre Dumnezeu şi despre ceea ce te aşteaptă, şi de aceea vrei să fii mântuit, altă scăpare nu este de­cât la Domnul Cristos, care a murit şi a înviat pentru tine. Dacă tu crezi cu adevărat în El, eşti scăpat, adică eşti iertat fără nici o plată şi mântuit; dacă nu crezi, atunci eşti şi rămâi pierdut.

Dar, parcă te aud zicându-mi: „Cred, cum să nu cred?! Doar în Numele Lui m-am botezat. Lui mă închin... " „Şi ce ai prin această credinţă?" te întreb eu. Se prea poate ca această întrebare să te încurce de tot şi să nu ştii ce să răspunzi. De aceea, să-ţi spun eu ce poţi să ai prin credinţa în Domnul Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care a fost răstignit pen­tru păcatele tale şi a înviat, iar acum stă la dreap­ta Tatălui. Poţi să ai iertare de toate păcatele tale, poţi să fii mântuit fără nici o plată şi pentru totdea­una. Acestea sunt lucruri care nu se pot despărţi unul de altul. De aceea şi întrebările se înşiră ast­fel: „Crezi în Domnul Cristos? Ai păcatele iertate? Eşti mântuit?". Mă aştept ca mirarea ta să fie ma­re, pentru că ţi se aduc la cunoştinţă lucruri aşa de mari, încât parcă nu-ţi vine să le crezi. Greutatea cea mare stă în faptul că cei mai mulţi oameni spun că au credinţă, şi nici nu ştiu ce este credinţa. Iată de ce trebuie să lămurim acest lucru: „Ce înseamnă a crede?"

Oamenii gândesc că a crede înseamnă a avea anumite păreri despre unele lucruri care se văd. De aceea şi pun întrebări ca acestea: Crezi în cruce? Crezi în preot? Crezi în icoană? Crezi în biserică (adică în clădirea numită aşa)? Aceasta însă nu este credinţă. Iată ce spune Sfânta Scriptură că este credinţa: „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd" (Epistola către Evrei 11: 1). Auzi tu, iubite cititor? Credinţa stă în legătură cu cele ce nu se văd şi cu cele ce se nădăjduiesc, nu cu cele ce se văd. Adevăratul credincios crede în Dumnezeu-Tatăl, în Domnul Cristos şi în Duhul Sfânt, care nu Se văd; crede în judecata care va veni, în osânda şi răsplata veşnică, în Rai şi în Iad; şi crede în toate acestea, fiindcă pe toate le mărturiseşte Sfânta Scriptură, care este Cuvântul lui Dumnezeu.

Venind la vorba noastră, te întreb: crezi tu cu adevărat în Domnul Cristos? Crezi tu ce spune Scriptura despre El: că S-a răstignit pentru păcatele noastre, deci şi pentru păcatele tale? Dacă răspunsul tău este: „Da, cred lucrul acesta", atunci te întreb iarăşi: „Şi ce ai prin această cre­dinţă ?"„Ce să am?Ce pot să am ?"zici, poate, tu. Uite ce poţi să ai prin credinţa că Domnul Cristos S-a răstignit pentru tine: iertare de toate păcatele tale, mântuire. Cine crede, primeşte, în dar, iertarea păcatelor. Ca să te fac să înţelegi lucrul acesta îţi voi da câteva pilde. O pildă. Un creştin adevărat a intrat odată într-o şcoală, cu gândul de a-i face pe elevi să înţeleagă ce înseamnă a crede. Pentru aceasta, a scos din buzunar un ceas şi, îndreptându-se spre cel dintâi elev, i-a spus: „Ia tu ceasul acesta! Elevul, când a văzut un ceas, şi-a zis în sine: „Ce să-1 facă pe acest om să-mi dea un lucru aşa de scump, un ceas? Te pomeneşti că vrea numai să mă păcălească şi vor râde colegii de mine". Şi, gândind aşa, n-a vrut să-1 primească. Atunci, omul acela s-a îndreptat spre un alt elev, întinzându-i ceasul. Dar şi acela şi-a făcut în minte cam aceeaşi socoteală şi şi-a zis: „Dacă domnul acesta mi-ar da o jucărie, ar mai merge; dar un ceas este prea mult". S-a sfiit, deci, şi el şi n-a vrut să-1 primească. Atunci, credinciosul s-a îndreptat spre un alt elev, zicându-i şi lui Ia fel: „Ia tu ceasul acesta!". Acela n-a mai stat pe gânduri, a întins mâna, a luat ceasul şi 1-a băgat în buzunar, mulţumind. Credinciosul care dăduse ceasul a trecut apoi la catedră. După puţin timp, cel dintâi şcolar, care nu primise ceasul, 1-a întrebat: „Domnule, i l-ai dat de tot sau numai ai glumit cu el?" „I l-am dat de tot" a răspuns credinciosul. Părere de rău pentru cei doi şcolari că n-au primit ei ceasul! De ce nu l-au primit? Pentru că n-au crezut că li-1 dă. Şi de ce 1-a primit cel de-al treilea? Pentru că acela a crezut că i-1 da. Aşadar: cine crede, ia; cine nu crede, nu ia.

Dacă tu, iubite cititor, ai ajuns să te vezi astăzi ceea ce eşti cu adevărat (un păcătos pierdut înaintea lui Dumnezeu), dar tot astăzi ai aflat că pentru nişte

păcătoşi ca noi a murit Domnul Cristos pe cruce şi crezi din toată inima acest lucru, atunci, tu, chiar astăzi, chiar acum, poţi să ai iertare pentru toate păcatele tale. Din partea lui Dumnezeu totul este făcut în chip desă­vârşit, rămâne să-ţi faci şi tu partea ta, iar partea ta este doar atât: să crezi în jertfa de pe cruce a Domnului Cristos şi astfel să primeşti în dar iertarea şi să fii mântuit.

Altă pildă. închipuie-ţi că ai alături de tine o prăvă­lie de unde începi să cumperi pe datorie. Nu cumperi lucruri scumpe şi. din această pricină, nici nu te gân­deşti să plăteşti curând. Şi cumperi mereu: o săptă­mână, două, nouă, ani. Câteodată te mai gândeşti şi la datorie, dar te mângâi cu gândul că poate n-o fi aşa de mare. Iată, însă, că, după un număr de ani, îţi soseşte o hârtie, în care ţi se spune cât de mare este datoria ta. în această stare, numai două lucruri poţi să faci; ori plăteşti, ori ţi se vinde tot ce ai şi eşti aruncat la închi­soare. Abia acum îţi dai seama ce rău ai făcut că ai lăsat să se strângă atâta datorie. Să plăteşti, n-ai cu ce; să faci închisoare, nu-i plăcut. Datoria aceasta ţi-a tăiat tot curajul şi umbli îngândurat şi apăsat. Dar iată că-ţi soseşte o scrisoare în care ţi se spune că datoria a fost plătită. Cum? Vecinul tău, om bogat şi milostiv, auzind de necazul tău şi fiindu-i milă de tine, s-a dus şi a plă­tit el în locul tău şi ţi-a scris apoi acea scrisoare, ca să afli şi tu vestea aceea bună şi să te bucuri. Nu este aşa că vestea aceea, dacă o crezi, te umple de bucurie? Iar

dacă te-ar întreba cineva ce ai făcut cu datoria, ai răs­punde că ai scăpat de ea; ba chiar i-ai putea dovedi acest lucru cu scrisoarea pe care o ai în mână.

Ei bine, acelaşi lucru este şi cu păcatele tale. Ai păcătuit - să zicem - un an, doi, zece, douăzeci, cinci­zeci, şi pentru că, după părerea ta, n-ai făcut cine ştie ce păcate mari, şi, pentru că Dumnezeu nu te-a pedepsit după fiecare păcat, ai ajuns să socoteşti păcatul ca o nimica toată şi ai ales să tot păcătuieşti. Iată, însă, că, într-o zi ca aceasta, Dumnezeu îţi pune în faţă o oglindă a Sa, şi-ţi arată păcatele; iar tu vezi cu uimire că, dacă este să judeci drept, n-ai ţinut nici una din poruncile lui Dumnezeu. Vina ta este grozav de mare. Desco­perind lucrul acesta, renunţi la părerea bună pe care o aveai despre tine însuţi şi te vezi aşa cum eşti, adică păcătos pierdut. Faptul acesta îţi aduce durere în inimă, ba poate şi lacrimi în ochi. Ce ai să faci acum? Cum ai să scapi de povara care te apasă? Cum să ştergi trecutul tău? Cum să te apropii de Dumnezeu? Când, însă, Dumnezeu te face să-ţi cunoşti păcatele, adică datoria ta înaintea Lui, tot El îngrijeşte sa cunoşti şi pe Acela care a pătimit pe cruce pentru păcate, pe Acela care a plătit datoria ta, fiindcă a murit şi pentru păcatele tale. Ba încă îţi trimite şi o scrisoare, prin care îţi aduce la cu­noştinţă lucrul acesta. Scrisoarea aceasta este Evanghelia. Află că, în româneşte, cuvântul „evanghelie" înseamnă „veste bună", adică vestea bună a iertării şi a împăcării noastre cu Dumnezeu prin sângele Domnului Cristos, sânge care a curs pe crucea de pe Golgota pentru noi. Evanghelia, deci, adevereşte celui credincios că datoria îi este plătită, că păcatele îi sunt ispăşite. Şi dacă în­treabă cineva pe un adevărat credincios: „Ce faci cu păcatele tale?", acela răspunde: „Păcatele îmi sunt ier­tate. Domnul Cristos a murit pe cruce pentru păcatele mele şi le-a ispăşit. Eu am crezut lucrul acesta şi mă ştiu iertat. Uite aici, stă scris negru pe alb acest lucru". Ai înţeles, acum, iubite cititor, că poţi să fii sigur că păcatele îţi sunt iertate, dacă primeşti jertfa Domnului Isus Cristos ca făcută pentru tine? Ai înţeles, acum, ce înseamnă a crede şi ce obţii prin credinţă?

Femeia păcătoasă. în Evanghelia după Luca (7: 36 - 50) ni se vorbeşte despre o femeie, cunoscută de cititorii Bibliei sub numele de „femeia păcătoasă". Negreşit, toate femeile (ca de altfel toţi oamenii) sunt păcătoase, dar femeia aceasta va fi dus o astfel de viaţă încât toţi o vor fi numit „păcătoasă". Poate că femeia aceasta se va fi dus vreodată şi va fi ascultat pe Domnul Cristos predicând. La auzul cuvintelor Lui, cugetul i se va fi trezit şi-şi va fi dat seama de ticăloşia în care trăia. Tot atunci, va fi auzit, poate, chemarea blândă a Domnului Isus Cristos: „ Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă" (Matei 11: 28). De atunci, ea nu va mai fi avut pace în sufletul ei. Mereu se va fi gândit la păcatele ei şi la pedeapsa care o aşteaptă.

într-una din zile, s-a hotărât să meargă la Domnul Isus. „Oare mă va primi?" îşi va fi spus ea în gând. „ Totuşi, El a chemat pe toţi trudiţii şi împovăraţii. De ce nu m-ar primi şi pe mine? Căci mai trudită şi mai împo vărată ca mine nu cred să fie alta ". Şi a început să caute pe Domnul Isus. Mântuitorul Se găsea în casa unui fariseu, la masă. Ea a intrat acolo şi, apropiindu-se pe la spate, s-a aşezat lângă picioarele Domnului Isus şi a început să plângă. Lacrimile ei curgeau şiroaie pe picioarele Mântuitorului Isus, pe care le ştergea cu părul ei, le săruta şi le ungea cu mir, frumos mirositor. Domnul Isus S-a uitat blând la ea şi, după o stare de vorbă cu fariseu], i-a zis: „Iertate îţi sunt păcatele!" (Luca 7: 48); apoi a adăugat: „Credinţa ta te-a mân­tuit; du-te în pace!" (Luca 7: 50).

Fără să ne abatem cu nimic de la Evanghelie, pu­tem să ne-o închipuim pe această femeie ridicându-se de la picioarele Domnului Isus şi plecând acasă cu bucurie. Dacă ai fi întâlnit-o pe drum, ai fi citit bucuria pe faţa ei. Şi dacă ai fi întrebat-o: „Ce este cu tine de eşti aşa de veselă?", ea ţi-ar fi răspuns: „Sunt fericită pentru că astăzi am căpătat iertare şi sunt mântuită". ,De unde ai scos tu o vorbă ca asta ? Tu să vorbeşti de mântuire? Asta nu poate s-o spună nici chiar o femeie cumsecade, dar una ca tine, o păcătoasă". „Şi cu toate acestea, eu sunt iertată, sunt mântuită". „ Cum poţi să spui una ca asta ? Ce ai făcut?" ,N-am făcut nimic", atunci cum eşti iertată şi mântuită?" pentru că aşa mi-a spus Domnul Cristos, care nu minte. Eu m-am recunoscut păcătoasă, am vrut să scap de păcatele mele şi m-am dus la El. El m-a primit şi mi-a zis: „Iertate îţi sunt păcatele!". Pot eu să spun că nu-mi sunt iertate, când El zice că sunt? El mi-a mai zis: „ Credinţa ta te-a mântuit". Pot eu să spun că nu sunt mântuită, când El zice că sunt?".

Te întreb acum, iubite cititor: pe ce se întemeia iertarea şi mântuirea acestei femei? Nu este aşa că pe Cuvântul Domnului Cristos? Şi de când putea ea să spună că este iertată şi mântuită? Nu este aşa că din clipa în care a crezut în ce i-a spus Domnul Cristos? Tot aşa stau lucrurile şi cu noi. Şi noi suntem păcătoşi; dar şi pentru noi Domnul Cristos lucrează cum a lucrat cu acea femeie. Cum a căpătat ea iertare şi mântuire, tot aşa căpătăm şi noi. „Oricine crede în El, capătă prin Numele Lui iertarea păcatelor" (Faptele Apostolilor 10: 43).

Tâlharul de pe cruce. împreună cu Domnul Isus Cristos au fost răstigniţi doi tâlhari: unul la dreapta şi altul la stânga. Poporul, care era acolo de faţă, şi-a bătut joc de Domnul Cristos şi odată cu poporul şi aceşti tâlhari. De la o vreme, însă, unul dintre ei l-a mustrat pe celălalt şi i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi osândă?Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar omul acesta n-a făcut nici un rău". Şi a zis lui Isus: ,Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în împărăţia Ta!" Isus a răspuns: _trAdevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în Rai"(Luca 23: 40 - 43).

Când a fost mântuit acest tâlhar? Chiar în clipa în care a crezut în Domnul Isus Cristos. El n-a făcut alt­ceva decât a crezut în Domnul Isus. Tot aşa, iubite cititor, poţi să fii mântuit chiar în clipa aceasta, dacă şi tu crezi, chiar acum, în Domnul Isus Cristos.

Biblia ne adevereşte că: mântuirea este un dar.

Apostolul Pavel scria efesenilor care crezuseră: „ Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni" (2: 8 - 9). Iar lui Timotei, acelaşi apostolii scria: „El ne-a mân­tuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Sa şi după harul care ne-a fost dat în Cristos Isus" (2 Timotei 1: 9). Şi tot apostolul Pavel îi scria lui Tit.: „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Cristos, Mântuitorul nostru"Tit. 3: 5 - 6).

Cum a fost mântuită femeia păcătoasă, cum a fost mântuit tâlharul de pe cruce, cum au fost mântuiţi atâţia alţii, despre care ne vorbeşte Evanghelia, şi după ei mii şi milioane de suflete, tot aşa este mântuit, astăzi, orice păcătos care se pocăieşte şi crede în Domnul Isus Cristos. Nu este alt chip de iertare şi împăcare cu Dumnezeu. „în nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer un alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi" (Faptele Apostolilor 4: 12).

Ştii tu, iubite cititor, că astăzi oamenii nu mai merg în Iad din pricina păcatelor lor? Nu; ei merg acolo din pricină că n-au vrut să se pocăiască şi să creadă în Domnul Cristos. De fapt, toţi oamenii sunt păcătoşi, şi, totuşi, nu toţi merg în acelaşi loc: unii merg în Cer, iar alţii merg în Iad.

Ce-i face pe unii să meargă în Cer? Faptul că au crezut în Domnul Cristos. Ce-i face pe ceilalţi să mear­gă în Iad? Faptul că rămân mai departe în păcatele lor şi nu vor să creadă în Domnul Cristos şi să-L urmeze.

Dacă tu, iubite cititor, încă nu te bucuri de iertarea păcatelor tale, este poate din pricină că n-ai ştiut că şi pentru păcatele tale a murit pe cruce Domnul Cristos şi, pentru că n-ai ştiut, n-ai avut cum să crezi în ceea ce nu ţi s-a vestit. Acum, însă, ştii; aşa că, dacă vei merge în Iad, va fi numai din pricină că n-ai crezut în ceea ce ţi s-a vestit despre Domnul Cristos. De aceea, pune capăt vieţii tale păcătoase, ia în dar iertarea prin credinţa că Domnul Cristos Şi-a vărsat pe cruce sângele pentru tine şi pune-ţi toată încrederea în această jertfă a Lui.

Oricât de întunecos şi de păcătos ar fi trecutul tău, oricâte păcate ai fi făcut, poţi să fii iertat, chiar acum, da­că acum crezi cu adevărat că Domnul Cristos a murit pe cruce pentru păcatele tale. Din partea lui Dumnezeu totul este gata; rămâne numai să primeşti, adică să crezi tu în­suţi, fiindcă este cu neputinţă să creadă altul în locul tău.

Mi se pare că am stăruit destul asupra acestui lucru. Cu toate acestea, tot mai rămâne să răspund la unele întrebări, pe care le-ar putea pune unul sau altul. Unul ar putea să spună: „Ce nebunie! Cum adică, unul care a omorât oameni, dacă astăzi se recunoaşte păcătos şi crede în Domnul Cristos ca răstignit pentru el, astăzi să fie iertat şi mântuit? Atunci ieftină mântuire este aceasta'.". Nu ieftină, dragul meu - pentru că oricât de ieftin este un lucru, tot te costă ceva - ci gratuită, aşa cum este aerul, apa şi lumina soarelui. Cât despre „nebunie", iată ce scrie apostolul Pavel: „Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe cei ce cred, prin nebunia propovăduirii crucii "(adică prin propovaduirea Domnului Cristos răstignit pentru noi) (1 Corinteni 1:21).

Altul ar putea să zică: „Dacă este aşa, atunci oricine poate spune: Cred în Isus Cristos şi gata, sunt mântuit! Nu este oare prea uşor? Mântuirea nu este cum va soco­tită prea ieftină tocmai prin aceasta că se capătă prea uşor?N-ar fi mulţi care ar lua-o în chip uşuratic?"

Este foarte adevărat că mântuirea se capătă uşor; dar tot atât de adevărat este că acolo unde este credinţa care trebuie să fie, acolo uşurătatea n-are ce căuta. Vorbesc de mântuire în chip uşuratic numai aceia care nu şi-au cunoscut păcatele şi chinul veşnic care-i aş­teaptă ca urmare a păcatelor lor. însă, cine şi-a cunoscut păcatele, acela fuge de mânia viitoare şi apucă mântu­irea asigurată în Domnul Cristos cu toată puterea cre­dinţei. Cine se simte sănătos, poate să nu se gândească la doctorie; nu tot aşa face, însă, bolnavul care-şi cunoaşte boala şi doreşte să se facă sănătos. De altfel, viaţa adevăraţilor credincioşi arată că ei numai uşuratici nu sunt. Ei nu se mai joacă cu păcatul, ci ţin să facă voia lui Dumnezeu în totul.

Ştim că oamenii se împacă greu cu gândul că mân­tuirea se capătă în dar şi se primeşte prin credinţă. Oamenii ar vrea să facă şi ei ceva ca să-şi ispăşească păcatele, bunăoară să postească, să facă mătănii, mi­lostenii, să se spovedească, să se împărtăşească. Sfânta Scriptură, însă, spune lămurit că mântuirea stă nu în ceea ce ar putea să facă omul, ci în ceea ce a făcut Domnul Cristos răstignindu-Se pentru noi". Şi, dacă am pătrunde mai adânc măcar unele din chinurile pe care le-a suferit Domnul Cristos, ca să ne mântuiască, am vedea că mântuirea este un lucru care L-a costat mult de tot pe El, pentru ca pe noi să nu ne mai coste nimic, ci doar s-o primim în dar, prin credinţă.

RELAŢIA NOUĂ CU ISUS CRISTOS

Dacă ai primit iertarea prin credinţa în jertfa Domnului Cristos şi te ştii curăţit de toate păcatele tale şi împăcat cu Dumnezeu, atunci o nouă relaţie se stabi­leşte între tine, care ai crezut, şi între El, care te-a mântuit.

Până nu L-ai cunoscut ca răstignit pentru noi, Nu­mele Domnului Isus Cristos nu-ţi spunea mare lucru, ci te lăsa nepăsător, dacă nu cumva îţi era chiar nesu­ferit; însă, de când te-ai recunoscut păcătos pierdut, vrednic de osânda veşnică a Iadului şi de când ai primit jertfa Domnului Cristos ca făcută pentru tine, de atunci Numele Lui îţi spune foarte mult şi te face să tresalţi de bucurie ori de câte ori îl rosteşti sau auzi pe alt cre­dincios rostindu-L. Şi este firesc să fie aşa. Căci, dacă ţi-a făcut cineva vreun mare bine, este firesc să-1 iubeşti şi să-i fii recunoscător.

Apostolul Ioan scrie în cea dintâi epistolă a sa: „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi"{1Ioan 2. 16).

Cu cât te gândeşti mai mult la această iubire, cu atât o găseşti mai minunată; iar de la o vreme, parcă ţi-e ciudă pe tine însuţi "că ai trăit atât amar de vreme fără să fi cunoscut această iubire. Se întâmplă acelaşi lucru ca şi cu acel om învăţat care se dusese undeva să cerceteze iarba şi florile. Mergând pe o cărare, ce-i veni lui că se plecă şi rupse floricica unei buruieni, pe care o călcase de atâtea ori în picioare, şi o cercetă mai de aproape. Scoţând din buzunar lupa, privi floarea pe toate părţile; dar, din ce o privea, mai minunată o găsea. Uimirea lui a crescut până acolo că, luându-şi pălăria de pe cap şi ridicându-şi ochii spre cer, a zis: „Doamne, iartă-mă ca n-am ştiut!"

O legătură nouă se face, prin credinţă, între cre­dincios şi Domnul Isus, şi, din această relaţie, izvorăşte o viaţă nouă. Recunoştinţa şi iubirea faţă de acela care ţi-a făcut un bine sunt simţăminte lăuntrice, ascunse, care totuşi caută să se arate în afară; şi se arată, în adevăr, fie prin cuvinte de mulţumire, fie prin vreun dar. Faţă de Domnul Isus Cristos, mulţumirea se arată în rugăciuni de mulţumire. El este „Dumnezeu binecuvântat în veci", cum spunea apostolul Pavel (Romani 9: 5) şi putem să-I mulţumim în rugăciune; dar El mai vrea şi un dar: inima ta. „Fiule, dă-Mi inima ta"(Proverbe 23.26). „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine" (Apocalipsa 3: 20).

Prin aceste cuvinte, inima ta este asemănată cu o încăpere, care are o uşă. Uşa este zăvorâtă pe dinăuntru, unde te afli tu. Domnul Isus este înfăţişat ca stând afară şi bătând la uşa inimii tale. Când citeşti aceste rânduri, când osândeşti trecutul tău păcătos, când vezi pornirile tale rele de care nu mai vrei să asculţi, când o dorinţă nouă după o viaţă plăcută lui Dumnezeu se aprinde în tine, toate acestea înseamnă tot atâtea bătăi la uşa inimii tale: Domnul Isus vrea să intre în inima ta. Ii deschizi sau nu? Tragi zăvorul sau nu? El nu intră cu forţa, ci numai dacă îi deschizi de bunăvoie. Dacă nu vrei să-I deschizi, Se îndreaptă spre altă inimă. Dacă-I deschizi, El intră în inima ta, iar tu îl primeşti ca Mântuitor şi Stăpân. Primirea aceasta se face prin credinţă, adică în chip nevăzut.

Când vrei să-ţi intre aer curat în casă, n-ai decât să deschizi fereastra, şi aerul intră fără să-i faci vânt cu ceva. Când vrei să intre soarele în cameră dai oblonul sau perdeaua la o parte, şi soarele a şi intrat prin razele sale. Tot aşa, este destul să doreşti ca Domnul să intre în inima ta, şi El, care doreşte şi mai mult lucrul acesta, a şi intrat. El îşi ia locul pe scaunul e domnie din inima ta şi ia în mână frâiele vieţii tale. în felul acesta El stăpâneşte, iar tu îl slujeşti, şi eşti fericit că slujeşti unui astfel de Stăpân.

Lucrul acesta este spus în Evanghelie: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui le-a dai dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1:12). „Cnstos trăieşte  mine"spune apostolul Pavel (Galateni 2: 20); şi tot el mai zice: „Cristos să lo­cuiască în inimile voastre prin credinţă"'(Efeseni 3:17). Aceasta este totuna cu a te hotărî să urmezi Domnului Cristos sau a te întoarce la Dumnezeu. Lu­crul acesta se face într-o zi, într-un ceas din viaţa ta, nu încetul cu încetul, lăsându-te de una sau de alta. Nu e nevoie să te laşi întâi de rele, ci întâi să primeşti pe Domnul Cristos. Dacă L-ai primit ca Mântuitor şi Stăpân al tău, de care vrei să asculţi în totul, ţii seama de voia Lui în toate. La orice gând care te stăpâneşte, la orice vorbă pe care eşti gata să o rosteşti, la orice faptă pe care vrei s-o faci, îl întrebi pe El: „Doamne îţi place gândul acesta? Asculţi Tu cu plăcere vorba pe care vreau s-o rostesc? Iţi place Ţie ce vreau să fac?". Iar El îţi răspunde prin cugetul pe care ţi 1-a trezit şi ţi 1-a luminat. Şi, când ştii că un gând nu-I place, îl alungi; că o vorbă nu-I place, n-o mai zici; că o faptă rea n-o încuviinţează, n-o faci, chiar dacă toată lumea ar gândi, ar vorbi şi ar lucra altfel. Zică cine ce-o vrea, tu asculţi de Stăpânul tău. Aceasta e dovada că ai crezut în El şi L-ai primit.

O, de I-ai deschide chiar astăzi inima ta, de L-ai primi chiar acum ca Stăpân şi Mântuitor al tău! Ai face un lucru de care nu ţi-ar părea rău niciodată; lucrul acesta te-ar umple de pace şi de bucurie; chiar îngerii din cer s-ar bucura.

Toţi câţi au trăit după poftele şi îndemnurile ini­milor lor, ale lumii şi ale Diavolului ţi-ar mărturisi, dacă ar vrea şi dacă ar putea, că s-au înşelat amar şi n-au ajuns să aibă parte de mulţumirea pe care au dorit-o şi după care au alergat; ba, dimpotrivă, au ajuns tot mai trudiţi şi mai dezgustaţi de viaţă. Alţii au trăit în neştiin­ţă, până s-au pomenit în faţa morţii şi a veşniciei; atunci le-au venit în minte gânduri serioase, dar a fost prea târziu. Alţii, fie că le-a venit sfârşitul pe neaşteptate, fie că au avut să sufere durerile bolii, nici la sfârşit nu s-au trezit, ci au rămas să se trezească în groaza locului de chin, unde au mers. Dar toţi câţi au primit pe Domnul Isus ca Mântuitor şi Stăpân al lor şi au trăit apoi în ascultare de El spun că este bine cu Domnul Isus şi că viaţa pe care o duc cu El n-ar schimba-o cu viaţa celui mai bogat şi mai cu vază om de pe pământ, care însă nu urmează Mântuitorului. Toţi, fără excepţie, vor spune că viaţa pe care au dus-o mai înainte n-a fost decât întuneric, rătăcire, moarte sufletească, dar se bucură că timpul acela de neştiinţă, necredinţă şi păcat nu mai este acum înaintea lui Dumnezeu, căci trecutul este şters pentru totdeauna. ,”Nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor", zice Dumnezeu în Cuvântul Său (Sfânta Scriptură). Prin primirea Domnului Cristos, viaţa li s-a despărţit în două şi despărţită a rămas: o parte, când au trăit în păcat, fără Domnul Cristos şi, deci, fără Dumnezeu în lume; altă parte, de când au primit pe Domnul Cristos şi trăiesc în legătură cu El, prin credinţă. De partea în­tâi le este groază şi ruşine, şi se înfioară când se gândesc că ar fi putut să moară nemântuiţi; de când au primit, însă, pe Domnul Isus, nu ştiu cum să-I mai mulţumeas­că pentru iubirea şi bunătatea Lui, precum şi pentru lumina de care le-a făcut parte. Ai trăit tu, iubite cititor, această clipă a despărţirii în două a vieţii tale? Dacă nu, o poţi trăi chiar acum, chiar astăzi.

Nu e vorba să te duci la mănăstire şi să te că­lugăreşti, să-ţi laşi soţia şi copiii, să-ţi laşi meseria sau slujba, ci să trăieşti cu Domnul Isus, acolo unde te găseşti.

Iubite cititor nemântuit, dacă aş fi în locul tău, n-aş lăsa din mână această carte şi nu m-aş îndeletnici cu altele până nu m-aş încredinţa pe deplin dacă cele spuse aici sunt adevărate; şi, dacă m-aş încredinţa că sunt adevărate, n-aş mai zăbovi şi aş face ceea ce sunt îndemnat să fac: aş căuta un loc ascuns, unde să nu mă vadă nimeni, şi, îngenunchind acolo, aş mărturisi Domnului, în rugăciune, că recunosc faptul că sunt un păcătos pierdut; I-aş mulţumi, însă, că m-a oprit şi m-a făcut să-L cunosc pe El ca pe Acela care a murit în locul meu şi mi-a ispăşit păcatele; I-aş mai mulţumi că a avut bunătatea să mă lumineze şi să-mi arate că mântuirea este în dar pentru oricine crede, că mi-a dat şi mie harul să cred în jertfa Lui şi să mă ştiu cu păcatele iertate; I-aş spune că-L primesc cu bucurie în inima mea ca să-mi fie Mântuitorul şi Stăpânul meu, şi astfel, El să mă ducă pe calea Lui şi, prin puterea Lui, să mă ferească de orice păcat... Cu alte cuvinte, I-aş vorbi aşa cum m-aş pricepe. Domnul ascultă cu plăcere astfel de rugăciuni şi nu Se uită la înşirarea aleasă a cuvin­telor, ci la inimă; şi binecuvântează pe cei sinceri şi smeriţi, care se roagă în felul acesta. Făcând aşa, aş şti că de acum eu sunt al Lui şi El este al meu. Primind pe Domnul Isus Cristos, o cale nouă s-a deschis pentru viaţa ta. Câteva sfaturi îţi sunt de neapă­rată trebuinţă pe această cale. Aceste sfaturi ne sunt date chiar de Sfânta Scriptură. Vorbind despre cei dintâi creştini, ea ne spune: „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, înfrângerea pâinii şi în rugăciuni" (Faptele Apostolilor 2: 42).

În aceste lucruri au stăruit întotdeauna toţi ade­văraţii credincioşi şi trebuie să stăruieşti şi tu, iubite cititor, dacă în adevăr ai primit pe Domnul Isus.

1. A stărui în învăţătura apostolilor este totuna cu a citi Sfânta Scriptură (Biblia) cu dorinţa să afli din ea voia lui Dumnezeu. Dacă n-ai Scriptura întreagă, procură-ţi cel puţin Noul Testament, care este o parte din Scriptură, şi citeşte în el, la rând. Bine ar fi să în­cepi cu Evanghelia după Ioan; după ce o citeşti de câteva ori, dar pe îndelete şi meditând la cele citite, poţi să iei Noul Testament de la început şi să-1 citeşti la rând. După ce l-ai citit astfel de câteva ori, vei putea să citeşti cu folos şi Vechiul Testament, care este partea întâi a Scripturii. Timpul cel mai nimerit pentru citire este dimineaţa, când mintea ţi-e mai odihnită. Seara şi peste zi, încă mai poţi citi. Bine este ca, atunci când deschizi Cartea să citeşti, să ceri Domnului să te ajute să înţelegi ce citeşti. Ţine seama că, atunci când citeşti Scriptura, Dumnezeu însuşi îţi vorbeşte prin ea, pentru că Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu. După ce ai citit cât ai putut, întreabă-te ce ai înţeles şi ce ţi-a rămas din ce ai citit. Dacă ţi-a rămas o vorbă, un gând, să fii mulţumit. Dacă dai peste cuvinte pe care nu le înţelegi, nu te nelinişti de aceasta; citeşte-le, căci mai târziu le vei şi înţelege. Copilul, când este mic, nu înţelege tot ce-i spune mama lui, dar, mai târziu, înţelege. Aşa este şi cu omul care, prin primirea Domnului Cristos, s-a făcut copil al lui Dumnezeu: el creşte în toate pri­vinţele, deci şi în cunoştinţă.

Cuvântul lui Dumnezeu este hrană pentru sufletul credinciosului, „lapte duhovnicesc şi curat", cum spune apostolul Petru (1 Petru 2: 2). Domnul Cristos a spus: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4:4). Iar, dacă trece vreo zi în care nu ţi-ai hrănit sufletul cu Cuvântul lui Dumnezeu, ar trebui să-ţi fie ruşine să stai la masă pentru a-ţi hrăni trupul, fiindcă sufle­tul este mai însemnat decât trupul. Să doreşti după Cuvântul lui Dumnezeu cum doreşte copilul să sugă când îi este foame. Dar să te opreşti din citit, când vezi că mintea nu mai poate păstra gândurile citite. De asemenea, să nu citeşti numai din datoria de a citi şi să nu-ţi faci o regulă: un capitol pe zi, sau să-ţi pui ceasul dinainte zicând, de pildă - „un sfert de oră pen­tru citit". Odată vei citi mai mult, altădată mai pu­ţin; a citi, însă, în fiecare zi este un lucru bun. Cine citeşte Biblia cu rugăciune şi" cu stăruinţă, ajunge să aibă parte de tot mai multă lumină lăuntrică şi să creas­că în cunoaşterea Domnului Cristos, precum şi în via­ţa creştină.

 2. A stărui în rugăciune nu înseamnă a sta mereu în genunchi, ci a sta în necurmată legătură cu Dumnezeu, aşa încât, oricând să-ţi poţi ridica spre El glasul inimii tale. Cine a primit pe Domnul Isus şi a ajuns astfel un copil al lui Dumnezeu, simte atâta nevoie de rugăciune câtă nevoie simte copilul nou născut să respire; dacă nu respiră, moare. Dacă atunci când citim Cuvântul lui Dumnezeu, vorbeşte Dumnezeu cu noi, când ne rugăm, vorbim noi cu Dumnezeu. Să nu te apuci, însă, să te rogi după vreo carte de rugăciuni, sau cu rugăciuni învăţate pe de rost, ci să vorbeşti cu Dumnezeu cum vorbeşte un copil cu tatăl său. Roagă-te deci, aşa cum te pricepi, căci El nu Se uită atât la cuvintele tale, cât, mai ales, la inima ta. Când copilul este mic, doar câteva vorbe poate să spună, totuşi mama lui îl înţelege; cu atât mai mult Dumnezeu. A spune rugăciuni învăţa­te pe de rost este ca şi cum copilul meu, vrând să-mi ceară un măr, ar începe să-mi spună o poezie. Când te duci la un om, îi spui lămurit ce te aduce la el; tot aşa, când te duci înaintea lui Dumnezeu, spune-I ce ai pe inimă, aşa cum te pricepi. Adeseori un suspin de bucu­rie sau de durere spune mai mult şi mai bine decât o mie de cuvinte.

Din rugăciunile credincioşilor nu lipsesc mulţumi­rile. Dacă am aduna toate binefacerile pe care Domnul le revarsă zi de zi şi clipă de clipă peste noi, n-am mai sfârşi cu mulţumirile. Putem sâ-I aducem la cunoştin­ţă orice nevoie a noastră. Domnul Cristos ne spune: „Cereţi şi vi se va da' şi, dacă noi, oamenii, ştim să dăm daruri bune copiilor noştri, cu atât mai mult Domnul ne va da tot ce ştie El că ne trebuie. Avem nevoie de putere ca să facem voia Lui; I-o cerem şi El ne-o dă.

Credinciosul se înarmează prin rugăciune cu putere de sus, aşa cum se înarmează soldatul cu armă şi cartu­şe. Datoria lui este să le folosească la timpul potrivit. Dacă nu le foloseşte, atunci degeaba le-a mai avut. Tot aşa este şi în viaţa creştină. Prin rugăciune, căpătăm putere de sus, dar s-o şi folosim la timpul potrivit.

Rugăciunea a fost asemănată cu vorbirea la telefon. Ce este vorbirea la telefon ? Este vorbirea cu o persoană pe care n-o vezi, dar care, totuşi, este undeva şi-ţi răs­punde. Tot aşa şi rugăciunea; este vorbirea cu Dumnezeu, care nu Se vede, dar care totuşi este şi-ţi răspunde; iar dacă nu-ţi răspunde, trebuie să te gândeşti dacă nu cumva firul (adică legătura cu El) este rupt. Ori ce păcat este o piedică în calea rugăciunilor. Vrei, deci, să fii mereu ascultat? Ai grijă să te găseşti într-o bună legă­tură cu Dumnezeu, adică să-I fii ascultător în tot ce ştii că este după voia Lui.

Poate ca, din diferite motive, nu toţi oamenii pot să citească Cuvântul lui Dumnezeu; dar să se roage poate oricine, fie că este sănătos, fie că este bolnav, fie că este acasă, fie că este pe drum, fie că este în câmp, fie oriunde ar fi. Totul este să fii pe deplin încre­dinţat ca Domnul este - cum a spus - în toate zilele cu noi şi este gata să ne ajute. O credincioasă, adevărată creştină, de când se scula şi până se culca, vorbea cu Domnul ei. Când se trezea din somn, cel dintâi gând al ei era: „O, Doamne, cum am dormit până acum, în negura nopţii, aşa am dormit în întunericul necunoştinţei şi al necredinţei, până m-ai trezit şi m-ai adus la lumina Ta minunată". Când era să se spele pe obraz, zicea: „O, Doamne, cum înviorea­ză apa aceasta faţa mea, aşa înviorează Cuvântul Tău sufletul meu". Când mătura prin casă şi se ridica praf, ea zicea: „ Cum s-a tulburat, acum, praful acesta, aşa mis-a tulburat sufletul când am văzut cât de păcătoasă eram". După ce aşeza lucrurile prin casă, iarăşi zicea: „ Cum s-a făcut acum rânduială în casă, aşa ai făcut Tu randuială în sufletul şi în viaţa mea". Când mergea la bucătărie să aprindă focul, zicea: „Mai rece decât soba aceasta, când n-are foc în ea, eram eu faţă de Tine, Doamne; dar, cum încălzeşte focul soba aceasta, aşa încălzeşte dragostea Ta, inima mea ". Când era să spele vasele, tot cu Domnul ei vorbea, spunându-I: „Mai murdar decât vasele acestea era sufletul meu, dar Tu, prin sângele curs pe crucea Golgotei, m-ai curăţit de orice păcat". Şi, astfel, din fiecare lucru ea scotea o pricină să stea de vorbă cu Stăpânul ei. Nu mai vorbim de timpul când sta în genunchi la rugă­ciune. Ea iubea pe Domnul ei şi, când iubeşti pe cineva, nu te mai saturi să stai de vorbă cu el. Din starea aceasta de vorbă, ea sorbea o putere minunată. Aceeaşi putere ne stă şi nouă la îndemână; numai s-o cerem în rugăciune, s-o luăm prin credinţă şi s-o folosim în orice clipă.

3. A stărui în legătura frăţească înseamnă a căuta să ai legătură cu cei ce sunt credincioşi ca şi tine. Este o vorbă: „Cine se aseamănă, se adună". Aşa este. Păsă­rile de acelaşi soi alcătuiesc cârduri sau stoluri. Tot aşa, cei ce au primit pe Domnul Isus doresc să se cu­noască între ei şi se iubesc cu o iubire sfântă. Ei au să-şi spună unii altora lucruri pe care lumea ori nu le pricepe, ori le dispreţuieşte, dar pe care ei între ei le înţeleg bine. Adunându-se împreună, ei se zidesc sufleteşte şi se îndeamnă la o viaţă tot mai plăcută Domnului. Când trebuie să se mustre, se mustră; când trebuie să se mângâie, se mângâie; când trebuie să se îndem­ne, se îndeamnă la ce este după Cuvânt şi se sprijină astfel între ei cum se sprijină firele de grâu unele pe altele. Dacă un fir de grâu este singur, îl poate frânge vântul; fiind, însă, mai multe la un loc, se sprijină unele pe altele.

Şi dacă acolo unde te găseşti nu mai este nimeni credincios cu adevărat în Domnul Isus, fii tu cel dintâi. Viaţa pe care o duci în temere de Dumnezeu şi în dra­goste faţă de Domnul Cristos va fi o mărturie pentru cei din jur, iar gura ta va mărturisi pe Domnul Cristos - fiindcă din prisosul inimii vorbeşte gura - şi nu se poate ca Dumnezeu să nu-ţi dea încă un suflet sau mai multe cu care să mergi împreună pe calea Domnului Crisios şi cu care să poţi avea această scumpă legătură frăţească. Cărbunele aprins rămâne aprins dacă mai aprinde şi pe alţii, şi, astfel, ard împreună, răspândind lumină şi căldură. După ce vei avea această legătură frăţească, după ce vei începe să cercetezi cu râvnă Cuvântul lui Dumnezeu şi după ce vei spori în rugăciuni şi în viaţa de sfinţenie, vei vedea din Sfânta Scriptură ce este cu „frângerea pâinii"sau „Cina Domnului".

Mergând pe calea Domnului Isus, vei vedea că lumea începe să te urască, să te vorbească de rău şi să spună că te-ai rătăcit. Să nu-ţi pese de asta. Tu ştii bine că te-ai întors de pe calea pierzării şi eşti acum pe calea adevărată cu Domnul Cristos. Ura lumii să-ţi fie dovadă că ea nu iubeşte pe Domnul Isus Cristos, cu toate că se numeşte creştină. Tu te-ai hotărât să faci voia Domnului Isus în toate lucrurile şi, de aceea, nu mai faci voia lumii, ca să placi ei. Se poate ca, chiar cei din casa ta, să te urască din pricină că urmezi Domnului Isus. Nu-ţi pierde nădejdea, ci rămâi neclin­tit. Cu vremea, au să se încredinţeze şi ei de adevăr şi, când vor primi pe Domnul Isus ca Mântuitor şi Stăpân al lor, îl vor slăvi şi vor fi bucuroşi că ai rămas statornic pe cale.

Ţi-am înfăţişat pe scurt esenţa Evangheliei. Dacă ai citit cu băgare de seamă aceste rânduri, ai putut să înţelegi care este starea ta înaintea lui Dumnezeu şi cum poţi să fii mântuit. Lucrurile cuprinse în aceste rânduri sunt de cea mai mare însemnătate. Fericirea vieţii tale de aici şi din veşnicie atârnă de felul cum le priveşti. Dacă nu vei lua lucrurile în serios şi vei rămâne mai departe în viaţa pe care ai dus-o până acum, adică în păcat, vei plânge odată cu amar că n-ai ascultat chemarea Domnului Isus, care ţi-a fost adresată prin rândurile de faţă. Dacă, însă, vei face aşa cum eşti îndem­nat aici şi vei primi pe Domnul Cristos ca Mântuitor şi Stăpân al tău, vei avea parte de pace şi de lumină, de putere şi de nădejde, şi vei mulţumi lui Dumnezeu prin această carte ce a  lucrat ca glasul Lui să răsune în inima ta şi a făcut, astfel, din tine, o făptură nouă, cu o gândire nouă, cu o dragoste nouă.

„Iată că vă pun înainte calea vieţii şi calea mor­ţii" zice proorocul Ieremia (21: 8). Dumnezeu să-ţi ajute, iubite cititor, să alegi calea vieţii, primind pe Domnul Isus ca Mântuitor al tău şi, astfel, să-L urmezi, să-L cunoşti tot mai bine, să-L iubeşti tot mai mult şi să-I fii tot mai ascultător!