Sa-L iubim pe Dumnezeu cand trecem prin incercare

Autor: Octavian Lupu | Album: Pasi prin credinta III | Tematica: Consolidare spirituală
Resursa adaugata de octavianlupu in 13/05/2010

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 10/10 X

Media 10 din 2 voturi

Am putut studia mai multe cazuri în care oamenii ajung să nu mai fie interesaţi de relaţia lor cu Dumnezeu. În continuare vom examina o altă posibilă cauză pentru care o persoană ajunge să se revolte împotriva lui Dumnezeu: „Nu vreau să mai aud de Dumnezeu, fiindcă sunt distrus, am rămas complet singur şi am ajuns să cred că nu Îi pasă de mine”.

Poate fi singurătatea o posibilă cauză pentru care mulţi oameni ajung să se îndoiască de iubirea lui Dumnezeu? Se poate ca datorită unor experienţe emoţionale negative, să ajungem să nu mai fim interesaţi de Creatorul nostru?

Singurătatea nu este un lucru de dorit pentru nici un om. Să ne gândim că încă de la începuturi, Dumnezeu a spus că „nu este bine ca omul să fie singur”. În astfel de momente, imaginaţia începe să se depărteze tot mai mult de realitate şi repede ajungem să credem, ceea ce de fapt nici măcar nu există. Cu siguranţă, că într-o astfel de situaţie ajungem să fim foarte vulnerabili la atacurile şi insinuările Celui Rău, iar mai devreme sau mai târziu este posibil să fim aduşi în situaţia să credem că Dumnezeu ne-a abandonat, că suntem pe cont propriu. De asemenea, o astfel de singurătate devine într-un interval de timp relativ scurt, asociată cu stări emoţionale negative, în genul descurajării, depresiei şi neliniştii. Aşadar, din cauza vulnerabilităţii noastre interioare cu privire la o astfel de situaţie, poate fi relativ explicabilă revolta multor persoane împotriva lui Dumnezeu. Dar cu toate acestea o astfel de atitudine nu este în nici un fel justificabilă, fiindcă în permanenţă suntem înconjuraţi de către bunătatea lui Dumnezeu.

Există foarte multe persoane care trăiesc singure şi cu siguranţă că se confruntă cu astfel de gânduri. Ce raţionament stă la baza unor astfel de sentimente de supărare faţă de Dumnezeu?

Se poate cu uşurinţă constata faptul că mintea noastră funcţionează conform unor criterii de logică, emiţând judecăţi de opinie în funcţie de materialul pe care i-l punem la dispoziţie. În cazul de faţă ne gândim că dacă Dumnezeu ar fi cu adevărat bun şi iubitor faţă de noi, atunci nu ar permite să trecem prin situaţii de însingurare, tristeţe şi abandon din partea celorlalţi. Dar fiindcă tocmai aşa ceva experimentăm, atunci în mod logic, înseamnă că Dumnezeu nu este bun şi nici iubitor faţă de noi, adică este rău şi lipsit de compasiune. Cu o astfel de imagine relativ la Creatorul nostru, este lesne de înţeles că în scurt timp ajungem să ne revoltăm împotriva Sa, gândind că oricum am fost lăsaţi să ne descurcăm singuri. Cred că nimic nu este mai dăunător pentru menţinerea tăriei noastre interioare, decât să nutrim astfel de simţăminte negative cu privire la Dumnezeul nostru. Nu este de mirare că se poate ajunge la devieri comportamentale grave şi la distrugerea imaginii de sine.

Dar cum poate cineva să creadă că Dumnezeu este bun, atunci când trece prin situaţii de durere, singurătate şi suferinţă? Cum poate un om să creadă că Dumnezeu intervine, dacă nu se vede nimic din mila şi compasiunea Sa?

Cauza principală pentru care ajungem să gândim că Dumnezeu este rău, sau că este nepăsător, se datorează unei înlocuiri de imagine dintre cea a lui Dumnezeu şi cea a lumii în care trăim. Într-adevăr, realitatea în mijlocul căreia trăim este ostilă, dureroasă, provocându-ne în permanenţă suferinţă. Adevăratul motiv din cauza căruia ajungem să fim aruncaţi în stări emoţionale negative, se află de fapt în mijlocul acestei realităţi în care răul este amestecat cu binele, până acolo încât ne devine cu neputinţă să le mai distingem în mod lămurit. Durerea, singurătatea şi suferinţă sunt produsul acestei realităţi ostile, care ne umbreşte imaginea compasiunii şi milei lui Dumnezeu. Aşadar, raţiunea profundă a unor astfel de afirmaţii ce exprimă îndoială cu privire la caracterul bun şi îndurător al lui Dumnezeu, se află în faptul că de fapt nu mai reuşim să facem faţă ostilităţii şi agresivităţii mediului în care trăim. Iar interiorul nostru fiind copleşit, ajunge să se exprime în mod contradictoriu, negăsind nici o soluţie de ieşire.

În acest sens, cred că ar fi utilă realizarea unei conexiuni biblice cu privire la situaţia în care durerea, singurătatea şi suferinţa interioară ajung să ne conducă la concluzia că lui Dumnezeu nu Îi pasă de noi şi că ne-a abandonat. Vom citi din Isaia 57:15 „Căci aşa vorbeşte Cel Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este sfânt. Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite, şi să îmbărbătez inimile zdrobite.”

Cum putem înţelege că Dumnezeu este alături de cei care trec prin durere şi suferinţă? Cum putem ajunge să corectăm raţionamentul greşit, conform căruia Dumnezeu ne-a abandonat şi nu Îi mai pasă de noi?

Acest verset exprimă direct şi pe înţeles faptul că Dumnezeu se coboară de la înălţimea tronului Său plin de slavă, la nivelul fiecărui om care se confruntă cu dificultăţi în această lume rea în mijlocul căreia trăim. Acţiunea de coborâre poate îmbrăca diferite aspecte, în funcţie de situaţie, în acest sens enumerând influenţa directă, pozitivă a Duhului Sfânt, ce ne inspiră curaj, credinţă şi putere, sau o vorbă de încurajare spusă de cei cu care într-un fel sau altul intrăm în contact. Însă cea mai puternică formă de manifestare a acestei acţiuni de încurajare se materializează prin conţinutul plin de putere al Sfintelor Scripturi. Mai presus decât orice altă întărire pe care am putea să o primim, Cuvântul lui Dumnezeu are o putere spirituală vindecătoare. Dacă am crede acest cuvânt, atunci întreaga noastră viaţă ar fi transformată, vălul ar fi dat la o parte şi am putea avea o imagine nedistorsionată a lui Dumnezeu, ajungând astfel să Îl iubim cu toată fiinţa noastră, cu toată puterea noastră.

Dar cum este posibil ca Dumnezeu să ne vorbească direct, oferindu-ne suport şi întărire prin intermediul Sfintelor Scripturi? Cum este posibil aşa ceva?

Asemenea razelor de lumină ce se revarsă din strălucirea fără de asemănare a soarelui pe bolta cerească, slava lui Dumnezeu se descoperă oricărui om care deschide paginile sfinte, având o sinceră dorinţă de a-L întâlni pe Creatorul întregului univers. Din fiecare frază sau propoziţie se desprinde lumina puternică a prezenţei divine, aducând pace şi linişte în interiorul sufletului nostru. Chiar dacă citim fragmente de istorie sfântă, care aparent nu au legătură cu noi, totuşi Dumnezeu ne inspiră prin intermediul acestor cuvinte, ca şi cum ar vorbi cu noi faţă către faţă. Poate vom parcurge paragrafe ce ne descriu călătoria fiilor lui Israel prin pustie şi ne vom întreba pe bună dreptate, ce legătură au toate acestea cu viaţa noastră? Însă răspunsul va veni imediat pentru cel care are o inimă deschisă faţă de Dumnezeu. Reluând cele anterior amintite, înţelegem că aşa cum Dumnezeu a călăuzit pe poporul Său prin pustie, în ciuda dificultăţilor aparent de netrecut, tot astfel el va conduce viaţa fiecăruia dintre noi până la sfârşit.

Dar cum se aplică în mod personal faptul că „Dumnezeu este împreună cu omul zdrobit şi smerit, ca să învioreze duhurile smerite şi să îmbărbăteze inimile zdrobite”? Cum se poate realiza în mod practic acest lucru?

Dacă atunci când citim din Scriptură ne-am vedea pe noi înşine în locul personajelor biblice, mai bine zis dacă ne-am identifica propria condiţie cu cea a oamenilor despre care vorbeşte Biblia, atunci am putea să intrăm într-o relaţie cu Dumnezeu similară cu cea pe care au avut-o aceştia. Astfel, Isaia ne vorbeşte despre faptul că Dumnezeu vine alături de cel „zdrobit şi smerit”, adică de cel „singur, nenorocit, uitat de toţi” pentru a-i aduce îmbărbătare. Ce ne împiedică să credem că de fapt se face referinţă chiar la noi, când trecem prin situaţii dificile, când avem nevoie de o putere interioară cu totul deosebită? Aceste cuvinte i-au fost descoperite lui Isaia în împrejurări în care viaţa sa trecea prin perioade deosebit de dificile, când se părea că nu mai există decât puţini închinători adevăraţi, în timp ce mari mulţimi de oameni erau doritoare să ia viaţa celor sfinţi. Însă îmbărbătarea vine ori de câte ori credem cuvintele Scripturii, în mod special făgăduinţele divine, ca aplicându-se la condiţia noastră, rugându-ne ca Dumnezeu să le împlinească pentru noi.

Cum s-ar putea citi acest verset de către o persoană singură, aflată în suferinţă, uitată fiind de toţi ceilalţi? Cum ar putea găsi putere pentru a crede în Dumnezeu, astfel găsindu-şi pacea sufletească?

O metodă foarte simplă de personalizare a făgăduinţelor constă în reformularea modului în care ele au fost scrise, aplicându-le situaţiei specifice prin care trecem. Astfel, acest verset ar putea fi citit astfel: „Domnul locuieşte în locuri înalte şi în sfinţenie, dar în acelaşi timp este prezent cu mine atunci când sunt zdrobit şi smerit, singur, fără ajutor şi fără speranţă. El îmi înviorează sufletul smerit şi plin de gânduri negre. De asemenea, El îmi trimite îmbărbătare, putere şi o speranţă vie, ce luminează asemenea soarelui în mijlocul cerului.”. Bineînţeles, fiecare persoană care trece prin situaţii dificile va găsi cuvinte potrivite pentru a formula aceste cuvinte, adaptate fiind situaţiei în care se găseşte. Rezultatul însă va fi de fiecare dată pozitiv şi aducându-ne convingerea că Dumnezeu este alături de noi şi putem să ne bazăm pe El.

Dar este suficient doar să aplicăm aceste cuvinte situaţiei în care ne aflăm? Nu este necesar să şi întreprindem anumite acţiuni concrete pentru a contracara puterea răului, ce caută să ne copleşească?

Redobândirea credinţei în Dumnezeu nu se rezumă doar la formularea unor cuvinte de încurajare, ci ea se continuă cu definirea unor acţiuni specifice, care să înlăture răul cu desăvârşire din vieţile noastre. Astfel, de îndată ce am ajuns să ne îndoim de iubirea lui Dumnezeu, înseamnă că s-a produs o invadare a minţii noastre cu gânduri necorespunzătoare. Aşadar, crezând adevărul exprimat de către Sfintele Scripturi, că Dumnezeu este împreună cu noi, va trebui să veghem şi să dăm la o parte, sau cel puţin să nu dăm atenţie, sugestiilor negative. Atunci când ispita vine la noi, ar trebui să răspundem folosind afirmaţiile Scripturii, folosind chiar propriile noastre cuvinte. A răspunde cu „stă scris” reprezintă o puternică armă de apărare contră răului. De asemenea, va trebui să vedem ce obiceiuri necorespunzătoare din viaţa noastră ne conduc să ajungem să fim copleşiţi de situaţiile cu care ne confruntăm. Chiar dacă suntem singuri din punct de vedere omenesc, în realitate îngerii lui Dumnezeu sunt tot timpul alături de noi, oferindu-ne încurajare, mângâiere şi energie spirituală pentru a parcurge cu succes drumul vieţii pe acest pământ.

Având în vedere toate aceste lucruri, este posibil să reformulăm viziunea negativă de la început? Se poate realiza o modificare a motivelor pentru care ajungem să nu mai avem încredere în Dumnezeu?

Secretul unei fericiri durabile se regăseşte în capacitatea pe care o avem de a converti exprimările şi atitudinile negative din viaţa noastră, în exprimări şi motivaţii pozitive, care să aducă slavă lui Dumnezeu. Aici se află marea biruinţă împotriva răului, prin promovarea a ceea ce este bun şi drept. Aici se află mecanismul lăuntric al convertirii de la păcat la neprihănire. În acest sens, am putea reformula exprimarea nefericită de la început, având la bază ceea ce am descoperit prin intermediul studiului biblic pe care deja l-am realizat. Această reformulare ar putea să fie astfel: „Doresc să Îl cunosc tot mai mult pe Dumnezeu, fiindcă El este alături de mine indiferent de împrejurare. Într-un sens special, El se coboară şi vine lângă mine atunci când mă simt distrus şi singur. Chiar dacă toţi ceilalţi oameni uită de mine, totuşi lui Dumnezeu Îi pasă de mine şi intervine în favoarea mea. În mâinile Sale îmi predau întreaga mea viaţă şi mă voi încrede în El până la sfârşit”.

Este însă posibil să fim confruntaţi şi pe mai departe cu aceste tendinţe negative, care conduc la răzvrătire şi la pierderea credinţei în Dumnezeu? Ce se poate întreprinde pentru a nu mai ajunge într-o astfel de situaţie?

Lucrarea de restaurare pe care o realizează Dumnezeu are un aspect complet, oferindu-ne ocazia de a nu mai repeta experienţele triste prin care am trecut în ce priveşte necredinţa şi robia unor obiceiuri rele. Însă există o condiţie pentru ca acest lucru să se întâmple şi în cazul nostru, şi anume de a veghea ca niciodată să nu mai dăm curs acelor lucruri care ne-au provocat căderea. Recidivarea răului se produce cel mai adesea din cauză că nu veghem şi nu luăm măsurile ce se impun din partea noastră pentru a nu mai reveni la lucrurile care ne-au condus la cădere spirituală. Aşadar, va fi nevoie ca ori de câte ori vom sesiza că mintea noastră reia vechile moduri de a gândi, să repetăm reformularea pozitivă a exprimării negative pe care Cel rău ne-o inspiră să o spunem sau să o credem.

Dar dacă totuşi ajungem din nou în vechea situaţie, în care dădeam crezare exprimărilor negative, mai există vreo soluţie, sau suntem pierduţi? Oare doar o singură dată să putem reveni la partea pozitivă?

Chiar dacă se întâmplă să mai cădem din nou şi să revenim la vechile obiceiuri, situaţia nu este fără speranţă. Însă de fiecare dată când cădem, revenirea va fi tot mai dificilă, mai ales când noi consimţim asupra acestui lucru. Există o diferenţă majoră între a cădea luptând împotriva ispitei şi situaţia în care deschidem larg porţile fără a da nici un fel de luptă. Dacă suntem în situaţia de a cădea, dar luptând, atunci înseamnă că în cele din urmă vom învinge şi trebuie doar să perseverăm pentru a învinge pe deplin. Dar dacă am ajuns să nu mai opunem nici un fel de rezistenţă, atunci suntem pe calea sigură a distrugerii. Aşadar, să fim atenţi la obiceiurile rele în viaţa noastră şi la raţionamentele negative pe care le nutrim în suflet, fiindcă în final aceste lucruri ne vor fi fatale.

Prin urmare, cât de important este să veghem pentru a nu mai cădea pradă Celui Rău? Cât de esenţială este exercitarea voinţei în direcţia cea bună?

Dacă nu vom veghea pentru a observa mişcările adversarului, în scurt timp vom ajunge sub influenţa Sa, care ne va conduce pe cărarea sigură a distrugerii. Indiferent cât de mari sunt pretenţiile de credinţă şi de sfinţenie pe care le face un om, dacă nu veghează este în mod sigur pierdut. În acelaşi timp, dacă vedem avansarea vrăjmaşului şi nu facem nimic, iarăşi vom ajunge să fim înfrânţi, subjugaţi şi nimiciţi, mai întâi în ce priveşte credinţa, iar după aceea în tot ceea ce se referă la viaţa noastră. Niciodată Dumnezeu nu va exercita puterea Sa în locul nostru. Dacă suntem ispitiţi, indiferent de circumstanţe, să nu Îl blamăm pe Dumnezeu şi nici să nu exprimăm îndoieli cu privire la bunătatea şi iubirea Sa, fiindcă altfel vom ajunge pe o traiectorie descendentă la al cărei final va fi prăbuşirea.

Aşadar, ce trebuie să facem pentru a-L iubi pe Dumnezeu cu toată puterea noastră, chiar şi atunci când ne simţim singuri, abandonaţi şi fără speranţă?

Pur şi simplu trebuie să ne abandonăm în braţele credinţei în Dumnezeu, având la bază ceea ce stă scris, şi să lăsăm ca influenţa vindecătoare a cuvintelor Scripturii să ne învăluie mintea, viaţa şi întreaga noastră fiinţă. Abia atunci se va produce conversia miraculoasă a exprimărilor negative în cuvinte de laudă, credinţă şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Abia atunci se vor descătuşa energiile latente ale încrederii şi iubirii. Şi abia atunci vom ajunge să îl iubim pe Dumnezeu cu toată puterea noastră, având perspectiva înălţării glorioase în Împărăţia cea veşnică. Aici este marea biruinţă a credinţei în Dumnezeu.

Rugăciune pentru a alunga umbrele răului din viaţa noastră, pentru a da la o parte orice exprimare negativă despre Dumnezeu, pentru a lăsa ca razele cunoştinţei de Dumnezeu să se reverse asupra inimilor noastre din Sfintele Scripturi şi deopotrivă pentru a-L iubi pe Creatorul nostru cu toată puterea noastră, indiferent de împrejurare, chiar şi atunci când ne simţim părăsiţi de toţi cei din jur.