Despre Sfânta Scriptură

Sfînta Scriptură, Vechiul şi Noul Testament, constituie Cuvîntul scris al lui Dumnezeu, transmis prin inspiraţie divină, prin oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu, care au vorbit şi au scris, mişcaţi deDuhul Sfînt. În acest Cuvînt, Dumnezeu a încredinţat omului cunoştinţa necesară în vederea mîntuirii. Sfintele Scripturi constituie descoperirea infailibilă a voii Sale. Ele sînt norma caracterului, criteriul de verificare a experienţei, descoperirea supremă a doctrinelor şi raportul demn de încredere al intervenţiilor lui Dumnezeu în istorie.

Cuvântul lui Dumnezeu

Nici o carte n-a fost atît de iubită, atît de urîtă, atît de venerată şi atît de blestemată ca Biblia. Pentru Biblie au murit oameni. Alţii au fost ucişi în numele ei. Ea a inspirat cele mai măreţe şi mai nobile acţiuni ale oamenilor şi a fost declarată vinovată pentru cele mai condamnabile şi mai degradante fapte. Pentru Biblie s-au declanşat războaie şi paginile ei au hrănit revoluţii, iar împărăţii s-au spulberat datorită ideilor ei. Oameni de toate concepţiile - de la teologii eliberării pînă la capitalişti, de la fascişti la marxişti, de la dictatori la eliberatori, de la pacifişti la militarişti - toţi cercetează paginile ei, pentru a căuta cuvinte cu care să-şi justifice acţiunile.

Dar unicitatea Bibliei nu vine din influenţa ei politică, culturală şi socială fără egal, ci din izvorul şi conţinutul ei. Ea este descoperirea lui Dumnezeu, despre unicul Dumnezeu-om, Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, Mîntuitorul lumii.

Revelaţia divină

În timp ce în decursul întregii istorii unii au pus la îndoială existenţa lui Dumnezeu, mulţi au mărturisit însă plini de încredere că El există şi că S-a făcut pe Sine cunoscut. În ce fel S-a descoperit Dumnezeu şi care este rolul Bibliei în descoperirea Sa?

Revelaţia generală. Înţelegerea caracterului lui Dumnezeu, pe care ne-o oferă istoria, comportamentul uman, conştiinţa şi natura, este în mod frecvent numită .revelaţia generală” pentru că ea este la îndemîna tuturor şi se adresează raţiunii.

Pentru milioane de oameni, “cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mîinilor Lui” (Ps. 19, 1). Strălucirea soarelui, ploaia, munţii şi izvoarele, toate mărturisesc despre un Creator iubitor. “În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, cînd te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi” (Rom. 1, 20).

Alţii văd în relaţiile fericite şi în iubirea uimitoare dintre prieteni, dintre membrii familiei, soţ şi soţie, părinţi şi copii, dovada existenţei unui Dumnezeu plin de iubire. “Cum mîngîie pe cineva mama sa, aşa vă voi mîngîia Eu”. (Is. 66, 13). “Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El” (Ps. 103, 13).

Şi, cu toate acestea, aceeaşi strălucire a soarelui, care mărturiseşte despre un Creator iubitor, poate transforma pămîntul într-un deşert pîrjolit de arşiţă, aducînd foamete. Aceeaşi ploaie poate să se transforme în îngrozitoare inundaţii care să înece familii; aceleaşi culmi se pot sfărîma şi prăbuşi, nimicind totul. Legăturile omeneşti sînt adesea atinse de gelozie, invidie, mînie şi chiar ură, care împinge la crimă.

Lumea din jurul nostru transmite semnale derutante. Fiecare răspuns ridică o nouă întrebare. Natura descoperă un conflict între bine şi rău, dar nu explică cum a început conflictul, cine este angajat în luptă şi de ce, nici cine va birui în final.

Revelaţia specială. Păcatul stînjeneşte descoperirea personală a lui Dumnezeu prin creaţiune, întunecînd capacitatea noastră de a interpreta mărturia lui Dumnezeu. Din iubire, Dumnezeu a dat o descoperire specială despre Sine spre a ne ajuta să primim răspunsuri la aceste întrebări. Prin Vechiul şi Noul Testament, El ni Se descoperă într-un mod special, ce nu lasă nici o îndoială cu privire la caracterul şi iubirea Sa. La început, descoperirea Sa a venit prin profeţi, apoi a urmat descoperirea Sa supremă, prin persoana Domnului Isus Hristos (Evr. 1, 1-2).

Biblia conţine atît adevăruri despre Dumnezeu, cît şi descoperiri ale persoanei Sale. Amîndouă domeniile de descoperire sînt necesare. Noi avem nevoie să-L cunoaştem pe Dumnezeu, prin Isus Hristos (Ioan 17, 3), cum şi .adevărul care este în Isus” (Ef. 4, 21). Şi, prin mijlocirea Scripturilor, Dumnezeu trece dincolo de limitările noastre intelectuale, morale şi spirituale, comunicîndune dorinţa Lui arzătoare de a ne mîntui.

Tema centrală a Scripturilor

Biblia descoperă pe Dumnezeu şi expune natura umană. Ea înfăţişează situaţia noastră critică şi descoperă soluţia Sa. Ea ne arată ca pierduţi, înstrăinaţi de Dumnezeu, şi ni-L descoperă pe Domnul Isus ca Singurul care ne găseşte şi ne aduce înapoi la Dumnezeu.

Isus Hristos este tema centrală a Scripturii. Vechiul Testament ni-L prezintă pe Fiul lui Dumnezeu ca Mesia, Răscumpărătorul lumii. Noul Testament Îl prezintă ca fiind Isus Hristos, Mîntuitorul. Fiecare pagină, prin simboluri sau realităţi, descoperă aspecte ale lucrării şi caracterului Său. Moartea Domnului Isus pe cruce este suprema revelaţie a caracterului lui Dumnezeu.

Crucea aduce această descoperire supremă, pentru că ea pune laolaltă două extreme: răul insondabil al omului şi iubirea inepuizabilă a lui Dumnezeu. Cum altfel am putea înţelege mai bine slăbiciunea fiinţei umane? Ce ar putea să descopere mai bine păcatul? Crucea descoperă un Dumnezeu care a îngăduit ca unicul Său Fiu să fie ucis. Ce sacrificiu! Ce descoperire mai mare a iubirii ar fi putut El să manifeste? În adevăr, tema centrală a Bibliei este Isus Hristos. El este în centrul acestei drame cosmice. În curînd, triumful Său de la Calvar va culmina cu eliminarea răului. Fiinţele omeneşti şi Dumnezeu vor fi reuniţi.
Tema iubirii lui Dumnezeu, în mod deosebit aşa cum este ea văzută în moartea răscumpărătoare Domnului Hristos la Golgota - cel mai mare adevăr al Universului - este punctul central al Bibliei. Toate adevărurile majore ale Bibliei trebuie studiate, deci, din această perspectivă.

Autorul Scripturii

Autoritatea Bibliei în materie de credinţă şi conduită izvorăşte din originea ei. Scriitorii ei au considerat Biblia ca fiind deosebită de orice altă scriere. Ei au numit-o Sfintele Scripturi (Rom. 1, 2), “Cuvîntul adevărului” (2 Tim. 3, 15) şi “cuvintele lui Dumnezeu” (Rom. 3, 2; Evr. 5, 12).

Unicitatea Scripturilor constă în originea lor. Scriitorii Bibliei au declarat că nu ei sînt autorii mesajelor lor, ci ei le-au primit din izvoare divine. Prin revelaţia divină, ei au fost în stare să .vadă” adevărurile pe care le-au transmis (vezi Is. 1, 1; Amos 1, 1; Mica 1, 1; Hab. 1, 1; Ier. 38, 21).

Aceşti scriitori au arătat spre Duhul Sfînt, ca fiind Acela care a comunicat cu oamenii prin profeţi (Neemia 9, 30; Zah. 7, 12). David spunea: “Duhul Domnului vorbeşte prin mine şi Cuvîntul Lui este pe limba mea” (2 Sam 23, 2). Ezechiel scria: “A intrat Duhul în mine”, “Duhul Domnului a căzut peste mine”, “m-a răpit Duhul” (Ez. 2, 2; 11, 5. 24). Mica mărturisea: “Dar eu sînt plin de putere, plin de Duhul Domnului” (Mica 3, 8).

Noul Testament recunoaşte rolul Duhului Sfînt în elaborarea Vechiului Testament. Domnul Hristos a spus că David a fost inspirat de către Duhul Sfînt (Marcu 12, 36). Pavel credea că Duhul Sfînt a vorbit prin “Isaia” (Fapte 28, 25). Petru a afirmat că Duhul Sfînt a călăuzit pe toţi profeţii, nu numai pe cîţiva dintre ei (1 Petru 1, 10-11; 2 Petru 1, 21). Uneori, scriitorul rămînea complet necunoscut şi numai autorul real - Duhul Sfînt - era recunoscut: “Cum zice Duhul Sfînt… “, “Prin aceasta Duhul Sfînt arată” (Evr. 3, 7; 9, 8).

Scriitorii Noului Testament au recunoscut, de asemenea, pe Duhul Sfînt, ca fiind izvorul propriilor lor mesaje. Pavel explica: .Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă” (1 Tim. 4, 1). Ioan spunea: “În ziua Domnului eram în Duhul” (Apoc. 1, 10). Şi Domnul Isus Hristos a trimis în lucrare pe apostolii Săi, prin mijlocirea Duhului Sfînt (Fapte 1, 2; Ef. 3, 3-5).

Astfel că Dumnezeu, în persoana Duhului Sfînt, S-a descoperit pe Sine prin Sfînta Scriptură; El a scris-o nu cu propriile Sale mîini, ci folosindu-Se de alte mîini, vreo 40 de mîini, pe parcursul unei perioade de mai bine de 1500 de ani. Şi, deoarece Dumnezeu - Duhul Sfînt i-a inspirat pe toţi scriitorii, Dumnezeu este, de fapt, Autorul ei.

Inspiraţia Scripturilor

“Toată Scriptura”, spunea Pavel, “este insuflată de Dumnezeu” (2 Tim. 3, 16). Cuvîntul grecesc “theopneustos” - Dumnezeu “a suflat” sau a “insuflat” adevărul în mintea oamenilor. La rîndul lor, ei l-au exprimat prin cuvintele pe care le găsim în Sfînta Scriptură. Inspiraţia este, deci, procesul prin care Dumnezeu comunică adevărul Său cel veşnic.

Procesul inspiraţiei. Revelaţia divină a fost dată, prin inspiraţia lui Dumnezeu, oamenilor “sfinţi ai lui Dumnezeu”, care au fost “mînaţi de Duhul Sfînt” (2 Petru 1, 21). Aceste descoperiri au fost înveşmîntate într-un limbaj omenesc cu toate limitările şi imperfecţiunile lui, dar ele au rămas totuşi mărturia lui Dumnezeu. Dumnezeu a inspirat pe oameni şi nu cuvintele.

Au fost profeţii pasivi ca o bandă de magnetofon, care redă exact ceea ce s-a înregistrat pe ea? În unele cazuri, scriitorilor li s-a poruncit să exprime în mod exact chiar cuvintele lui Dumnezeu, dar, în majoritatea cazurilor, Dumnezeu i-a instruit să descrie, cît mai bine cu putinţă, ceea ce au văzut sau auzit. În acest caz, scriitorii foloseau limbajul şi stilul lor propriu.

Pavel a observat că “duhurile proorocilor sînt supuse proorocilor” (1 Cor. 14,32). Adevărata inspiraţie nu poate să şteargă individualitatea, raţiunea, integritatea sau personalitatea profetului.

Într-o măsură oarecare, relaţiile dintre Moise şi Aaron ilustrează legătura dintre Duhul Sfînt şi scriitor. Dumnezeu i-a spus lui Moise: “Iată că te fac Dumnezeu pentru Faraon; şi fratele tău Aaron va fi profetul tău” (Ex. 7, 1; 4, 15.16). Moise îl informa pe Aaron despre soliile lui Dumnezeu, iar Aaron, la rîndul său, le comunica lui Faraon, în propriul său limbaj şi în stilul său. Tot la fel, scriitorii Bibliei au transmis poruncile, gîndurile şi ideile divine în propriul lor stil şi limbaj. Acest mod de comunicare al lui Dumnezeu explică de ce vocabularul diferitelor cărţi ale Bibliei este variat şi reflectă educaţia şi cultura fiecărui scriitor.

Biblia, deci, “nu redă forma de gîndire şi exprimare a lui Dumnezeu. Oamenii spun uneori adesea că o expresie anumită nu se potriveşte pentru Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu trebuie judecat după cuvintele, logica şi retorica Bibliei. Oamenii care au scris Biblia au fost scriitorii lui Dumnezeu, nu pana de scris a lui Dumnezeu”.1 “Inspiraţia nu acţionează asupra cuvintelor sau a expresiilor omului, ci asupra omului însuşi care, sub influenţa Duhului Sfînt, este umplut, de gînduri. Dar cuvintele primesc pecetea minţii persoanei. Gîndirea divină se revarsă asupra omului. Mintea şi voinţa divină se împletesc cu mintea şi voinţa omenească; în acest fel, declaraţiile omului sînt Cuvântul lui Dumnezeu”.2

Totuşi, într-o ocazie, Dumnezeu a rostit şi a scris exact cuvintele Sale, şi anume cele Zece Porunci. Ele au o alcătuire divină şi nu omenească (Ex. 20, 1-17; 31, 18; Deut. 10, 4-5). Totuşi, chiar şi acestea a trebuit să fie exprimate în limitele limbajului omenesc.

Biblia, deci, este adevărul divin, exprimat în limbaj omenesc. Să ne imaginăm încercarea de a învăţa fizica cuantică pe un prunc. Aceasta este problema cu care S-a confruntat Dumnezeu în încercarea Sa de a comunica adevărurile divine unei omeniri păcătoase, limitate. Limitarea noastră restrînge ceea ce poate El să ne comunice.

Există o paralelă între Isus Cel întrupat şi Biblie: Isus era Dumnezeu şi om în acelaşi timp, divin şi uman, combinat în Unul. Biblia este, tot la fel, o combinaţie divină-umană. Ce s-a fost spus despre Hristos, poate fi spus şi despre Biblie. “Cuvîntul S-a făcut trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1, 14). Această combinaţie divină-umană face ca Biblia să fie unică printre lucrările literare.

Inspiraţia şi scriitorii. Duhul Sfînt pregăteşte anumite persoane ca să le comunice adevărul divin. Biblia nu explică în amănunţime cum a calificat El aceste persoane, dar, într-un oarecare mod, El a format o unire între divin şi unealta umană.
Aceia care au avut o parte în scrierea Bibliei nu au fost aleşi datorită unor talente naturale. Revelaţia divină n-a convertit neapărat persoana în cauză, nici nu îi asigură viaţa veşnică. Balaam, inspirat fiind, a proclamat un mesaj divin în timp ce acţiona contrar sfaturilor lui Dumnezeu (Numeri 22-24). David, care a fost folosit de către Duhul Sfînt, a comis păcate mari (Ps. 51). Toţi scriitorii Bibliei au fost oameni cu natură păcătoasă, avînd zilnic nevoie de harul lui Dumnezeu (Rom. 3, 12).

Inspiraţia de care au avut parte scriitorii Bibliei a fost ceva mai mult decît o iluminare sau o călăuzire divină, deoarece acestea vin asupra tuturor acelora care caută adevărul. De fapt, scriitorii Bibliei au scris uneori fără să înţeleagă pe deplin mesajul divin pe care ei l-au transmis (1 Petru 1, 10-12).
Răspunsul scriitorilor la solia pe care ei o vesteau era foarte diferit. Daniel şi Ioan au spus că au fost peste măsură de uluiţi cu privire la scrierile lor (Dan. 8, 27; Apoc. 5, 4), iar 1 Petru 1, 10 arată că alţi scriitori au căutat să înţeleagă însemnătatea mesajului lor sau al altora. Uneori aceste persoane se temeau să vestească un mesaj inspirat, iar altele chiar au parlamentat cu Dumnezeu (Hab. 1; Iona 1, 1-3; 4, 1-11).

Metoda şi conţinutul revelaţiei. Adesea, Duhul Sfînt a transmis cunoştinţe divine prin intermediul viziunilor şi visurilor (Num. 12, 6). Uneori El a vorbit tare, auzibil, alteori S-a adresat simţămintelor lăuntrice. Lui Samuel, Dumnezeu ia vorbit direct (1 Sam. 9, 15). Zaharia a primit o reprezentare simbolică cu explicaţii (Zah. 4). Viziunile cerului, pe care Pavel şi Ioan le-au primit, au fost însoţite de instrucţiuni orale (2 Cor. 12, 1-4; Apoc. 4, 5). Lui Ezechiel i-au fost arătate evenimente ce se întîmplau în altă parte (Ezech. 8). Unii scriitori au participat la viziunile lor, îndeplinind anumite funcţii, care erau o parte
integrantă a viziunilor primite (Apoc. 10).

În ceea ce priveşte conţinutul, Duhul Sfînt descoperea unora evenimente viitoare (Dan. 2; 7; 8; 12). Alţi scriitori înregistrau evenimente istorice, fie pe baza experienţei personale, fie prin selectarea materialelor din izvoarele istorice existente (Judecători, 1 Samuel, 2 Cronici, Evangheliile, Faptele).

Inspiraţie şi istorie. Declaraţia biblică că “toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” şi de folos îi dă o mare autoritate pentru vieţuirea morală şi spirituală (2 Tim. 3, 15-16). Aceasta nu lasă nici o îndoială cu privire la călăuzirea divină în procesul selecţiei. Indiferent dacă informaţia vine printr-o observaţie personală, din izvoare orale sau scrise, sau prin revelare directă, toate informaţiile ajung la scriitor prin mijlocirea Duhului Sfînt. Aceasta garantează încrederea pe care trebuie s-o avem în autenticitatea Bibliei.

Biblia descoperă planul lui Dumnezeu în relaţia Sa dinamică cu neamul omenesc şi nu într-o colecţie de doctrine abstracte. Această revelare de Sine este bine fixată în evenimente reale ce au avut loc într-un anume timp şi loc. Certitudinea relatărilor istorice este extrem de importantă, pentru că ele formează cadrul înţelegerii de către noi a caracterului lui Dumnezeu şi a planului Său cu noi. O înţelegere corectă duce la viaţă veşnică, pe cînd un punct de vedere incorect duce la confuzie şi moarte.

Dumnezeu a poruncit anumitor oameni să scrie o istorie a modului în care El S-a purtat cu Israel. Aceste relatări istorice, scrise dintr-un unghi diferit de acela al istoriei profane, formează o importantă parte a Bibliei (Num. 33, 1-2; Iosua 24, 25-26; Ezech. 24, 2). Ele ne înzestrează cu o istorie corectă şi obiectivă, prezentată dintr-o perspectivă divină. Duhul Sfînt a dat scriitorilor capacitatea deosebită de a aşeza în scris evenimente din lupta dintre bine şi rău, care demonstrează caracterul lui Dumnezeu şi călăuzesc pe oameni în căutarea mîntuirii.

Evenimentele istorice sînt tipuri sau exemple scrise .pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfîrşiturile veacurilor” (1 Cor. 10, 11). Apostolul Pavel spune: “Şi tot ceea ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi mîngîierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde” (Rom. 15, 4). Nimicirea Sodomei şi Gomorei slujeşte ca o pildă sau o avertizare (2 Petru 2, 6; Iuda 7). Experienţa îndreptăţirii lui Avraam este un exemplu pentru fiecare credincios (Rom. 4, 1-25; Iacov 2, 14-22). Chiar legile civile ale Vechiului Testament, pline de o profundă însemnătate spirituală, sînt scrise pentru binele nostru de astăzi (1 Cor. 9, 8-9).

Luca menţionează faptul că el şi-a scris Evanghelia, deoarece a dorit să prezinte o relatare a vieţii lui Isus, “ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit prin viu grai” (Luca 1, 4). Criteriul lui Ioan de selectare a evenimentelor din viaţa lui Isus care să fie incluse în Evanghelia sa a fost “ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezînd să aveţi viaţă în Numele Lui” (Ioan 20, 31). Dumnezeu i-a condus pe scriitorii Bibliei să prezinte astfel istoria, încît să ne conducă la mîntuire.

Biografiile personalităţilor biblice ne oferă o altă dovadă a inspiraţiei divine. Aceste relatări descriu pe deplin atît slăbiciunea, cît şi tăria caracterului lor. Ele înfăţişează cu credincioşie atît păcatele, cît şi succesele lor.

Nimeni n-a ascuns lipsa de stăpînire de sine a lui Noe sau înşelăciunea lui Avraam. Izbucnirile de mînie ale lui Moise, Pavel, Iacov şi Ioan nu sînt trecute cu vederea. Istoria Bibliei dă pe faţă eşecul celui mai înţelept împărat al lui Israel, cum şi slăbiciunile celor doisprezece patriarhi şi ale celor doisprezece apostoli. Scriptura nu aduce nici o scuză pentru ei şi nici nu încearcă să le micşoreze vinovăţia. Ea îi înfăţişează pe toţi aşa cum au fost, prin harul lui Dumnezeu. Fără inspiraţie divină, nici un biograf n-ar fi fost în stare să scrie astfel de analize pătrunzătoare.

Scriitorii Bibliei au considerat toate relatările istorice, pe care ea le conţine, ca rapoarte istorice adevărate şi nu ca mituri sau simboluri. Mulţi sceptici resping astăzi raportul cu privire la Adam şi Eva, la Iona şi la potop. Cu toate acestea, Isus Hristos le-a acceptat ca fiind adevărate din punct de vedere istoric şi relevante din punct de vedere spiritual (Mat. 12, 39-41; 19, 4-6; 24, 37-39).

Biblia nu vorbeşte despre o inspiraţie parţială şi nu spune că unele părţi ale Bibliei sînt mai puţin inspirate decît altele. Aceste teorii sînt simple speculaţii şi lipsesc Biblia de autoritatea ei divină.

Exactitatea Scripturilor. Aşa după cum Isus “S-a făcut trup, şi a locuit printre noi” (Ioan 1, 14), tot la fel, pentru ca noi să înţelegem adevărul, Biblia a fost dată în limbajul omenirii. Inspiraţia Scripturilor garantează exactitatea ei.

Cît de mult a ocrotit Dumnezeu transmiterea textului, pe lîngă asigurarea că mesajul este valabil şi adevărat? Este clar faptul că, în timp ce există variaţii în vechile manuscrise, adevărurile esenţiale au fost păstrate.3În timp ce este foarte posibil ca copiştii şi traducătorii Bibliei să fi făcut greşeli minore, dovezile arheologiei biblice descoperă faptul că multe aşa-zise erori erau în realitate înţelegeri greşite din partea cercetătorilor. Unele dintre aceste probleme au apărut, pentru că oamenii au citit istoria şi obiceiurile biblice cu ochii unor occidentali. Trebuie să admitem că oamenii cunosc numai în parte, iar posibilităţile lor de a pătrunde în acţiunile divinităţii rămîn limitate.

Observarea unor contradicţii, deci, nu trebuie să submineze încrederea în Sfînta Scriptură; ele sînt adesea produsul neputinţei noastre de a înţelege şi nu greşeli reale. Să-L judecăm oare pe Dumnezeu atunci cînd dăm peste o frază sau peste un text pe care nu-l putem înţelege pe deplin? Nu vom fi niciodată în stare să explicăm fiecare text al Scripturilor şi nici nu e nevoie. Împlinirea profeţiilor confirmă cu putere autenticitatea Scripturilor.
În ciuda încercărilor de a fi distrusă, Biblia a fost păstrată cu o exactitate uimitoare, ba chiar miraculoasă. Compararea sulurilor de la Marea Moartă cu manuscrisele de mai tîrziu ale Vechiului Testament demonstrează grija cu care ea a fost transmisă.4 Ele confirmă credibilitatea şi veridicitatea Scripturilor, ca descoperire infailibilă a voinţei lui Dumnezeu.

Autoritatea Scripturilor

Scripturile au autoritate divină pentru că în ele Dumnezeu vorbeşte prin Duhul Sfînt. Astfel, Biblia este Cuvîntul scris al lui Dumnezeu. Unde este dovada acestei susţineri şi care sînt implicaţiile pentru viaţa noastră şi pentru eforturile noastre de a cunoaşte?

Afirmaţiile Scripturilor. Scriitorii Bibliei dau mărturie că soliile lor vin direct de la Dumnezeu. .Cuvîntul lui Dumnezeu” era acela care a venit la Ieremia, Ezechiel, Osea şi alţii (Ier. 1, 1. 2. 9; Ezech. 1, 3; Osea 1, 1; Ioel 1, 1; Iona 1, 1). Ca soli ai lui Dumnezeu (Hagai 1, 13; 2 Cron. 36, 16), profeţilor lui Dumnezeu li s-a poruncit să vorbească în numele Său, spunînd: .Aşa zice Domnul” (Ezech. 2, 4; Is. 7, 7). Cuvintele Sale sînt pentru ei scrisorile divine de acreditare şi autoritatea lor.

Uneori instrumentul folosit de Dumnezeu trece în planul al doilea. Matei se referă astfel la autoritatea ce stă în spatele profetului Vechiului Testament, pe care îl citează: “Toate aceste lucruri s-au întîmplat, ca să se împlinească ce vestise Domnul prin proorocul” (Mat. 1, 22). Domnul era văzut aici ca fiind factorul direct, autoritatea; profetul era agentul indirect.

Petru consideră scrierile lui Pavel drept “Scripturi” (2 Petru 3, 15-16). Iar Pavel mărturiseşte cu privire la ceea ce a scris că .n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos (Gal. 1, 12). Scriitorii Noului Testament primesc Cuvintele Domnului Hristos ca fiind Scripturi şi le consideră ca avînd aceeaşi autoritate ca şi scrierile Vechiului Testament (1 Tim. 5, 18; Luca 10, 7).

Isus şi autoritatea Scripturilor. În toată activitatea Sa, Isus a întărit autoritatea Scripturilor. Cînd era ispitit de Satana sau cînd Se lupta cu vrăjmaşii Săi, “stă scris” era folosit în apărarea Sa, ca şi în atacurile Sale (Mat. 4, 4. 7. 10; Luca 20, 17) “Omul nu trăieşte numai cu pîine”, a spus El, “ci cu orice cuvînt care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat. 4, 4). Cînd a fost întrebat cum poate cineva să intre în viaţa veşnică, El a răspuns: “Cum este scris în Lege? Cum citeşti în ea?” (Luca 10. 26).

Isus a aşezat Biblia mai presus de tradiţie şi de părerile oamenilor. El a mustrat pe iudei, pentru că dădeau la o parte autoritatea Scripturilor (Marcu 7, 7- 9), şi a apelat la ei să studieze Scripturile mult mai atent, spunînd: “Oare n-aţi citit lucrul acesta din Scripturi?” (Mat. 21, 42; Marcu 12, 10. 26).
El credea cu tărie în autoritatea cuvîntului profetic şi sublinia faptul că acesta arăta spre Sine. “Scripturile”, spunea El, “mărturisesc despre Mine”. “Căci dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine” (Ioan 5, 39. 46). Cele mai convingătoare declaraţii ale lui Isus privind misiunea Sa divină se bazau pe împlinirea de către El a profeţiilor Vechiului Testament (Luca 24, 25-27).

În felul acesta, fără nici o rezervă, Isus Hristos a primit Sfînta Scriptură ca descoperirea plină de autoritate a voii lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. El a văzut Scriptura ca un cod al adevărului, o revelaţie obiectivă, dată pentru a conduce omenirea din întunericul tradiţiilor greşite şi al miturilor la adevărata lumină a cunoaşterii mîntuitoare.

Duhul Sfînt şi autoritatea Scripturilor. În timpul vieţii Domnului Hristos, conducătorii religioşi şi mulţimea nepăsătoare n-au recunoscut adevărata Lui identitate. Unii au crezut că El era un profet, asemenea lui Ioan Botezătorul, Ilie sau Ieremia, un simplu om. Cînd Petru a mărturisit că Isus era “Hristosul, Fiul Viului Dumnezeu”, Isus a arătat că mărturisirea sa a fost posibilă datorită unei iluminări divine (Mat. 16, 13-17). Pavel subliniază acelaşi adevăr: “Nimeni nu poate zice: Isus este Domnul, decît prin Duhul Sfînt” (1 Cor. 12, 3).

Tot aşa este şi cu Cuvîntul scris al lui Dumnezeu. Fără iluminarea minţii noastre de către Duhul Sfînt, nu vom putea înţelege niciodată în mod corect Biblia sau s-o recunoaştem ca voinţa autorizată a lui Dumnezeu.5Deoarece “nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor. 2, 11), “omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sînt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte” (1 Cor. 2, 14). În consecinţă, “propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sînt pe calea pierzării” (1 Cor. 1, 18).

Numai cu ajutorul Duhului Sfînt, care cercetează “lucrurile adînci ale lui Dumnezeu” (1 Cor. 2, 10), poate cineva ajunge să se convingă de autoritatea Bibliei ca descoperire a lui Dumnezeu şi a voii Sale. Numai atunci crucea devine “puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1, 18) şi oricine se poate alătura mărturiei lui Pavel, care spunea că “noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său” (1 Cor. 2, 12).

Sfînta Scriptură şi Duhul Sfînt nu pot fi niciodată despărţite. Duhul Sfînt este atît autorul, cît şi descoperitorul adevărului biblic.

Autoritatea Scripturilor în viaţa noastră creşte sau descreşte în raport cu concepţia noastră despre inspiraţie. Dacă noi înţelegem Biblia ca fiind numai o colecţie de mărturii omeneşti, sau dacă autoritatea pe care i-o acordăm depinde de felul în care se mişcă sentimentele sau emoţiile, atunci autoritatea ei în viaţa noastră este subminată. Dar, atunci cînd recunoaştem vocea lui Dumnezeu vorbind prin scriitorii ei - indiferent cît de slabi şi omeneşti au fost ei – Scripturile devin autoritatea absolută în probleme de doctrină, mustrare, îndrumare şi învăţătură în neprihănire (2 Tim. 3, 16).

Întinderea autorităţii Scripturilor. Contradicţiile dintre Sfînta Scriptură şi ştiinţă sînt frecvent, rezultatul speculaţiilor. Atunci cînd nu putem armoniza ştiinţa cu Scriptura, aceasta se întîmplă pentru că noi “înţelegem imperfect fie ştiinţa, fie revelaţia…, dar, înţelese corect, ele sînt într-o perfectă armonie”.6

Toată înţelepciunea omenească trebuie să fie supusă autorităţii Scripturii. Adevărurile Bibliei sînt norma după care trebuie să fie probate toate celelalte adevăruri. Judecarea Cuvîntului lui Dumnezeu după standardele mărginite ale omului se aseamănă cu încercarea de a măsura stelele cu metrul. Biblia nu trebuie să fie supusă normelor omeneşti. Ea este mai presus de toată înţelepciunea şi literatura omenească. În loc să judecăm Biblia, toţi vom fi judecaţi de ea, pentru că ea este standardul caracterului şi criteriul de verificare al întregii experienţe şi gîndiri omeneşti.

În cele din urmă, Sfînta Scriptură are autoritate chiar şi peste darurile spirituale ce vin de la Duhul Sfînt, inclusiv călăuzirea prin darul profetic sau vorbirea în limbi (1 Cor. 12; 14, 1; Ef. 4, 7-16). Darurile Duhului nu întrec Biblia, dimpotrivă ele trebuie să fie probate cu Biblia şi, dacă nu sînt în armonie cu ea, trebuie să fie înlăturate ca nefiind adevărate. .La Lege şi la mărturie, căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile peste poporul acesta” (Is. 8, 20).

Unitatea Scripturilor

O citire superficială a Scripturii va avea ca rezultat o înţelegere superficială a ei. Citită în felul acesta, Biblia poate să pară o amestecătură fără noimă de povestiri, predici şi istorie. Şi totuşi, aceia care sînt deschişi iluminării Duhului lui Dumnezeu, aceia care sînt dispuşi să caute adevărurile ascunse, cu răbdare şi multă rugăciune, descoperă că Biblia scoate la iveală o unitate fundamentală în ceea ce ne învaţă despre principiile mîntuirii. Biblia nu se prezintă într-o uniformitate monotonă. Din contră, ea cuprinde o bogată şi colorată diversitate de mărturii armonioase, de o frumuseţe rară şi distinsă. Şi, datorită acestei varietăţi de perspective, Cuvîntul lui Dumnezeu este în stare să facă faţă mai bine nevoilor omului, de-a lungul tuturor timpurilor.

Dumnezeu nu S-a descoperit pe Sine omenirii într-un şir continuu de declaraţii neîntrerupte, ci puţin cîte puţin, în decursul unor generaţii succesive. Fie că au fost scrise de Moise în cîmpia Madian, fie de Pavel într-o închisoare romană, cărţile ei dau pe faţă acelaşi Spirit, aceeaşi comunicare inspirată. O înţelegere a acestei “descoperiri progresive” contribuie la înţelegerea Bibliei şi a unităţii ei.

Deşi au fost scrise în generaţii diferite, adevărurile Vechiului şi Noului Testament rămîn inseparabile: ele nu se contrazic unele cu altele. Cele două Testamente sînt unul, aşa cum Dumnezeu este Unul singur. Vechiul Testament, prin profeţii şi simboluri, descoperă Evanghelia Mîntuitorului ce avea să vină; Noul Testament, prin viaţa lui Isus, descoperă pe Mîntuitorul care a venit, Evanghelia în realitate. Amîndouă descoperă pe acelaşi Dumnezeu. Vechiul Testament serveşte ca temelie Noului Testament. El este cheia ce deschide Noul Testament, în timp ce Noul Testament explică tainele Vechiului Testament.

Plin de har şi bunătate, Dumnezeu ne cheamă să-L cunoaştem prin cercetarea Cuvîntului Său. În el putem găsi bogatele binecuvîntări ale asigurării mîntuirii noastre. Putem descoperi - pentru noi - că Scripturile sînt “de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire”. Prin ele, noi putem fi “desăvîrşiţi şi cu totul destoinici pentru orice lucrare bună” (2 Tim. 3, 16- 17).