"MANTUIREA" - CA UN FIR ROSU PRIN CARTILE BIBLIEI

Lucrurile stau foarte simplu: sau Biblia este intr-adevar o carte despre Rascumparare si atunci ea este cea mai importanta din toate cartile lumii, sau ea nu este o carte despre Rascumparare si atunci Scriptura este o carte fara prea mare valoare. Excelenta Bibliei nu sta in domeniile istoriei, stiintei, antropologiei, eticii sau cosmogoniei, desi elemente din toate acestea se intalnesc si pe paginile ei. Ea este o carte care proclama salvarea si recuperarea unei umanitati pierdute intr-o existenta fara sens.

Semnificatia termenului de "rascumparare" este dubla: ea face aluzie la ideea de eliberare, dar si la pretul care a trebuit platit pentru a putea face posibila aceasta eliberare. Suntem rascumparati de sub pedeapsa pentru pacat si de sub puterea lui Satan si a pacatului prin pretul platit pentru noi de Domnul Isus pe cruce. Oricine accepta personal ispasirea facuta de Isus pentru pacat, este descatusat de sub robia stricaciunii, intra intr-o noua relatie cu Dumnezeu si asteapta intrarea intr-o lume noua, in care va domni neprihanirea.

Intreaga Biblie, Vechiul Testament cat si Noul Testament, ne vorbeste despre ispasirea rascumparatoare facuta de Hristos. Jertfa Lui insangerata este pretul rascumpararii platit pentru eliberarea noastra. El S-a intrupat intr-o natura pacatoasa ca a noastra pentru a putea satisface cerintele Legii. Sangele Lui a fost acceptat ca plata a datoriei pe care o are omul fata de Dumnezeu, iar moartea si invierea Lui au aratat ca tranzactia s-a facut si ca omul are astazi o cale de salvare din impasul in care se afla.

Lucrarea de rascumparare savarsita de Hristos se rasfrange asupra noastra in trei feluri :

1. Ea este asociata cu iertarea pedepsei pe care o meritam;

2. Ea ne scoate de sub puterea pacatului de care am fost robiti prin caderea protoparintilor nostri: Adam si Eva; si

3. Ea ne vesteste eliberarea finala, cand vom fi transferati din sfera prezentei pacatului intr-o existenta noua, care va fi inaugurata la cea de a doua venire a lui Hristos. Descrierea acestui proces de "rascumparare" strabate ca un fir rosu toate paginile Bibliei.

 I. Creatia si Caderea

Cand le-a facut Dumnezeu, cerurile si pamantul au fost desavarsite in frumusete si splendide in maretie, asa cum numai un Creator desavarsit putea sa le faca. Din putinul pe care-l cunoastem despre eternitatea trecuta, echilibrul si armonia primara desavarsita a fost tulburata si ruinata de mandria orgolioasa a lui Lucifer, unul dintre heruvimii de rang inalt din ierarhia cereasca. Prin actiunea lui a intrat in lume pacatul. Asa a inceput raul, pacatuirea si distrugerea. Oriunde apare, pacatul distruge. Asta a facut el si cand s-a ivit in insula de neprihanire si armonie pe care Dumnezeu o recrease pe planeta Pamant. Primele capitole din cartea Genesei ne descriu aceasta drama care s-a petrecut in gradina Edenului. Amagindu-i pe primii oameni, infectandu-i viclean cu virusul mortal al neascultarii, Satan i-a atras sub imperiul pacatului. Cand Dumnezeu a venit ca de obicei sa se intalneasca cu Adam si Eva in racoarea diminetii, primii oameni s-au ascuns, simtind cele dintai consecinte ale caderii: rusinea si frica. Ca sa-si ascunda goliciunea, Adam si Eva si-au facut niste sorturi din frunze, dar Dumnezeu le-a spus: "Nu asa!" El a luat sub privirile lor un animal nevinovat din gradina, l-a injunghiat sub ochii lor si i-a varsat sangele pe pamant, iar cu pielea lui le-a facut cele dintai vesminte. Acesta este cel dintai episod din "firul rosu" al rascumpararii. Animalul din Eden a fost prima jertfa adusa de Cel Atotputernic pentru a repara vinovatia oamenilor. M-am intrebat adesea: ce trebuie sa fi simtit Adam cand a asistat pentru prima data la zvarcolirile animalului jertfit si a vazut petele sangerii ramase in praful pamantului? O fi inteles el atunci ca pretul pacatului este suferinta, iar plata lui cere intotdeauna moartea? Prin jertfirea animalului, Dumnezeu a inaugurat sirul nenumaratelor jertfe care aveau sa stea mereu inaintea omenirii vinovate pentru a le reaminti continuu despre necesitatea rascumpararii. Ispasirea si jertfele au inceput in Eden. Istoria lor se va incheia atunci cand vom vedea multimi nenumarate de oameni iertati si glorificati pentru ca si-au spalat hainele in sangele scump si sfant al "Mielului lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii."

 II. De la cadere la chemarea lui Avraam

în Eden, dupa ce a acoperit goliciunea oamenilor cu pielea jertfei, Dumnezeu s-a intors spre Satan si i-a zis: "Samanta acestei femei, pe care ai amagit-o si prin care ai distrus intreaga rasa, iti va zdrobi intr-o zi capul". Timp de secole, rabinii s-au intrebat ce vrea sa insemne aceasta paradoxala "samanta a femeii", în ordinea fireasca a lucrurilor, samanta ii apartine barbatului. Noi astazi stim ca Dumnezeu vestise atunci intruparea minunata a Domnului Isus prin nasterea supranaturala printr-o fecioara. "Vrajmasia" despre care vorbea Dumnezeu atunci, nu era altceva decat infruntarea perpetua intre dragostea lui Dumnezeu fata de noi prin Hristos si ura nemasurata a lui Lucifer. Conflictul avea sa-si atinga apogeul la crucea Golgotei. Satan l-a facut pe Fiul Omului sa sufere, "zdrobindu-i calcaiul", dar prin suferinta Sa, Fiul a iesit triumfator, "zdrobind capul sarpelui si biruindu-l odata pentru totdeauna pe Satan, Balaurul, sarpele cel stravechi.

Dupa ce Adam si Eva si-au facut primele locuinte pe scoarta de acum ostila a pamantului, in casa lor s-au nascut doi fii: Cain si Abel. ìntr-un moment de gelozie si de furie nebuna, Cain si-a ucis fratele. Prin fapta lui insuflata de Satan, se parea ca rascumpararea nu va putea sa vina: Abel era mort, iar Cain era fugar, "departe de fata Domnului". Samanta femeii trebuia insa izbavita si Dumnezeu le-a daruit primilor oameni un al treilea fiu, pe Set. Urmasii lui au continuat apoi linia neprihanirii. Cand insa si acestia s-au incuscrit cu urmasii nelegiuti ai lui Cain, Dumnezeu Si-a vazut iarasi planul amenintat de interventiile viclene ale lui Satan.

"Ajunge!", a spus El, "toata rasa aceasta este pangarita. Peste o suta doua zeci de ani voi distruge omenirea printr-un cataclism cum nu a mai fost si nu va mai fi vreodata. Voi aduce peste ei potopul". Un singur om dintre urmasii lui Set a gasit trecere inaintea ochilor lui Dumnezeu. Numele lui era Noe. Ca sa perpetueze samanta celor neprihaniti, Dumnezeu i-a poruncit lui Noe sa construiasca o corabie. între peretii ei de salvare si speranta, Noe si-a izbavit propria familie, impreuna cu familii din toate vietuitoarele pamantului. Noe si cei trei fii ai sai au reluat apoi firul istoriei rascumparatoare pe pamant.

La scurta vreme insa, omenirea s-a stricat din nou si in loc sa asculte de porunca lui Dumnezeu de a se raspandi pana la marginile pamantului, cei de atunci s-au grupat intr-o vale manoasa, s-au sfatuit intre ei si s-au hotarat sa instaureze o civilizatie care sa rezolve problemele fara ajutorul sau interventia lui Dumnezeu. Ca simbol al independentei si obrazniciei lor, ei s-au hotarat sa construiasca un turn "al carui varf sa ajunga cerul". Expresia semnifica dorinta lor de a fi reíncadrati in ordinea lumilor ceresti, dar nu prin rascumpararea pregatita de Dumnezeu, ci prin resursele lor proprii. Ei nu se puteau multumi sa traiasca fara cer, dar, asemeni lui Lucifer altadata, incercau sa intre in cer ca rivali ai divinitatii, nu ca fapturi care asculta.

Vazand razvratirea lor, Dumnezeu S-a coborat sa le zadarniceasca planurile si le-a "íncurcat limbile", facandu-i sa inceteze lucrarea. Din pricina aceasta, turnul a ramas in istorie ca "turnul Babel". Numele poate fi tradus din aceasta limba straveche prin: "íncurcatura", "sarpe inelat" sau "poarta a cerului".

Nemaiputand sa se inteleaga unii cu altii, oamenii de atunci s-au raspandit apoi pe toata suprafata pamantului, formand natiunile si grupele lingvistice de astazi. Cei trei fii ai lui Noe : Sem, Ham si Iafet sunt stramosii tuturor popoarelor de pe fata pamantului.

 III. De la chemarea lui Avraam pana la timpul judecatorilor

Istoria vietii lui Avraam incepe intr-o vreme foarte, foarte intunecata. Satan reusise sa prabuseasca intreaga lume intr-o idolatrie crasa si indobitocitoare. Dumnezeu a mai intins inca o data mana Lui salvatoare in suvoiul timpului si l-a chemat pe Avram sa iasa din casa, cetatea, tara si neamul lui si sa se lase condus spre o alta tara pe care i-o va da in dar Domnul. într-o sclipire de ascultare si supunere, Avram a ascultat de glasul Domnului si a plecat din cetatea Ur, din Caldeea, spre meleagurile Canaanului. Ajuns acolo, el a locuit in corturi si a avut doi copii. Dumnezeu i-a spus insa ca Ismael, cel mai mare dintre cei doi, fiul initiativelor firesti nascut dintr-o femeie roaba, nu va mosteni promisiunea divina. Alesul divin a fost Isaac, nascut in neputintele trupului si in imposibilitatea firii pamantesti la varsta de o suta de ani. Acest Isaac a avut si el doi fii, pe Esau si pe Iacov. Si iarasi, Dumnezeu l-a lepadat pe cel mai mare, Esau, si l-a ales pe cel mic, Iacov. Dupa aceea, Dumnezeu i-a schimbat acestuia numele din Iacov ("cel inselator") in "Israel", "omul care se lupta cu Dumnezeu".

Familia acestui Iacov a trebuit sa se stramute pentru o vreme in Egipt din cauza unei secete indelungate care a produs o foamete teribila in Canaan. Trecut prin suferinte sfasietoare, unul dintre fii lui Iacov, fusese deja asezat providential in fruntea tuturor administratorilor Egiptului. Dupa o vreme insa, in Egipt a venit la putere un Faraon care nu-l cunostea pe Iosif si urmasii lui Iacov au ajuns intr-o grea robie, din care au strigat dupa ajutor catre Dumnezeul parintilor lor. Dupa 430 de ani petrecuti in Egipt, Dumnezeu l-a ridicat pe Moise ca eliberator al poporului Sau.

Printr-un sir de interventii miraculoase, Dumnezeu a zdrobit incapatanarea potrivnica a lui Faraon si Si-a scos poporul dupa o noapte extraordinara, numita "de Paste". îngerul mortii a trecut prin Egipt si a omorat pe titi intaii nascuti ai egiptenilor, de la oameni pana la dobitoace. Doar in casele israelitilor, unde sange proaspat de miel junghiat era deja asezat pe usiorii usii, n-a murit nimeni. Se petrecea inca un episod din istoria "firului rosu al rascumpararii".

Dupa ce i-a scos cu mana tare din Egipt, Dumnezeu i-a trecut pe evrei prin Marea Rosie si i-a dus la Muntele Sinai, unde le-a incredintat Legea celor zece porunci, tiparul Cortului intalnirii si instructiunile pentru viata sociala si de inchinaciune. Toate aceste amanunte se gasesc in cartile: Exodul si Leviticul. Aproape toate randuielile ceremoniale si obiectele de cult prevesteau in chip simbolic venirea rascumpararii prin jertfirea Fiului lui Dumnezeu.

Dupa moartea lui Moise, Iosua a condus razboaiele de cucerire a Canaanului. Cu ocazia cuceririi Ierihonului, o femeie care aratase bunavointa fata de evrei a fost crutata, ea si familia ei, pentru ca asezase pe zidurile casei ei o sfoara rosie caramizie. Era si aceasta o alta aparitie a "firului rosu" al rascumpararii.

Dupa Iosua, a urmat vremea Judecatorilor in care evreii au experimentat multe caderi si suferinte. Pe vremea lui Samuel, evreii au cerut un imparat, dupa moda tuturor celorlalte popoare.

 IV. De la ultimul judecator la un imparat dupa inima lui Dumnezeu

în Sine insusi, Dumnezeu stiuse mai dinainte ca israelitii vor fi incapabili sa traiasca la inaltimea "teocratiei" si ca vor dori pe unul dintre ei ca imparat (Deut.17:14-20). Asta nu inseamna ca El n-a suferit cand S-a vazut lepadat de popor. Experienta trista cu Saul, trebuia sa-i arate lui Israel, ca omul nu este ce pare la infatisare si nimeni nu-I poate lua locul lui Dumnezeu in rezolvarea problemelor umane. Desi a inceput frumos, Saul a nesocotit foarte curand mesajele date de Dumnezeu prin Samuel si a trebuit sa fie lepadat din fruntea poporului. Interesant ca neascultarea sa s-a manifestat tot in problema aducerii jertfei. Saul n-a avut rabdare sa astepte orarul jertfei asa cum il hotarase Dumnezeu si nu s-a conformat poruncii de a da mortii toate lucrurile dusmanului. în locul lui, Dumnezeu l-a trimis pe Samuel sa-l unga ca imparat pe David, adolescentul cu par balai, care pastea oile tatalui sau.

 V. David si imparatiile lui Iuda si Israel

Prima parte a domniei lui David peste Israel a fost extraordinara. în numai doua decenii, Dumnezeu le-a daruit un salt de civilizatie de cel putin cateva generatii. In culmea gloriei si prosperitatii insa, David a devenit indulgent cu sine insusi si a cautat luxul, confortul si privilegiile celorlalti monarhi orientali. Din aceasta pricina, cea de a doua parte a domniei lui a fost marcata de tragedii si suferinte. Dumnezeu i l-a daruit totusi pe Solomon si a facut din acest urmas la tron o culme a intelepciunii si priceperii. Acestea nu l-au scapat insa pe Solomon de o straveche amagire din partea lui Satan: pacatul. Neascultarea fata de Dumnezeu l-a dus la ruina, iar imparatia s-a dezbinat imediat dupa moartea lui, formand cele doua regate: Israel, cu capitala la Samaria, si Iuda, credincios casei lui David si cu capitala eterna la Ierusalim.

Amandoua regate au degenerat treptat si au cazut in idolatrie. Dumnezeu a trimis osti puternice impotriva lor si asirienii au dus in robie Israelul in anul 722 i.d.H.., iar babilonienii i-au dus in robie pe cei din Iuda in anul 586 i.d.H.. Din captivitatea babiloniana ne-au ramas trei mari binecuvantari: evreii au fost transformati in acest creuzet curatitor intr-un popor imun la idolatrie; departe de Templu, ei au infiintat Sinagoga, locul in care se traia inchinaciunea si se studiau Scripturile, iar dupa tiparul ei s-a nascut mai tarziu Biserica; preocuparea cu studiul a dus la adunarea cartilor sfinte si la formarea Canonului Vechiului Testament. Din lacrimile suferintei s-au nascut sclipirile binecuvantarii. A fost un alt episod al istoriei rascumparatoare.

 VI. De la vremea restaurarii, la vremea rascumpararii si la vremea predicarii

în noaptea cruda a decaderii, robiei si suferintei, pe cerul lui Israel au stralucit, asemeni unor constelatii, profetii Bibliei. Mesajul lor divin a explicat si proclamat cauza caderii lui Israel : neascultarea. în disperarea generala, glasurile lor au mentinut vie speranta intr-o vreme viitoare in care Dumnezeu v-a interveni din nou si va recupera, rascumpara si restaura poporul fagaduintei. Unele dintre cele mai extraordinare pasaje profetice se afla in Isaia 53 si in Psalmul 22. Aceste texte sunt anunturi ale programului dupa care Dumnezeu va face rascumpararea omenirii.

începand cu anul 593 i.d.H.., imparatul babilonian Cirus le-a permis evreilor sa se intoarca in vatra lor stramoseasca. Sub conducerea lui Zorobabel, conducatorul politic, si Iosua, Marele Preot, evreii au inceput sa reconstruiasca casele si cetatile. Profetii: Zaharia, Hagai si Maleahi i-au inspirat la reconstruirea Templului si la asezarea unor vremi in care Dumnezeu se va intoarce iarasi la poporul Lui, il va rascumpara si-i va reda slava de odinioara.

Pentru un timp, lumea din jur a trecut prin vremea expansiunii grecesti si prin teribila campanie de cucerire a romanilor. în culmea puterii, Cezar August, a vrut sa-si numere supusii din provinciile Imperiului, pentru a-si masura gloria. Nebagat in seama de nimeni, s-a dus atunci sa se nasca in Betleemul Iudeii, pruncul Isus, nascut din "umbrirea Duhului Sfant" in pantecele Mariei.

Dupa o viata exemplara de propovaduire si facere de bine descrisa in cele patru Evanghelii, Isus S-a dus sa se aseze pe o cruce, intr-o titanica inclestare de forte cu Satan, printul acestei lumi. întregul cosmos a vazut atunci cum profetia din Eden s-a implinit. Dupa inaltarea Sa la cer, Domnul Isus ne-a trimis Duhul Sfant, a nascut la Rusalii Biserica si-i atrage acum la Sine pe toti oamenii.

Cand predicam Evanghelia, noi vestim sangele rascumparator varsat pe lemnul crucii. Rastignirea este punctul culminant al "firului rosu rascumparator" care strabate Biblia.

Prin apostolii si proorocii Bisericii primare, Dumnezeu a trimis Evanghelia pana la marginile pamantului. Ales in mod special si trimis imputernicit cu aceasta misiune a fost un beniamit din Israel, pe nume Saul. Fratii din Biserica primara i-au schimbat repede numele in Pavel, "cel mic si smerit".

Ispravnicia acestui Pavel a fost sa ajunga apostolul Neamurilor, popoarele lumii din afara granitelor lui Israel. Aflat permanent in calatorie, Pavel a scris scrisori Bisericilor noi infiintate. Aceste scrisori sunt "epistolele" Noului Testament in care gasim invatatura despre mantuire, sfintire si asteptarea revenirii Domnului.

 VII. Apocalipsa si vremea sfarsitului

Biblia incepe si se termina simetric cu carti de "descoperire": Genesa ne vorbeste ceva despre vremea dinaintea facerii omului, iar Apocalipsa ridica putin valul care acopera vremurile viitoare si reinstaurarea eternitatii.

Exilat din cauza persecutiei pe insula Patmos din Mediterana, batranul Ioan, unul dintre cei doisprezece ucenici ai Domnului si singurul ramas in viata dintre ei, este "rapit" in Duhul la cer si primeste misiunea de a ne transmite tot ceea ce-i descopere Dumnezeu despre vremurile viitoare.

Apocalipsa este greu de inteles doar pentru oamenii care cauta in ea sensuri si alegorii obscure. Orice cititor sincer va gasi in ea intotdeauna un mesaj de speranta si anticiparea revenirii Domnului. Revolta lui Satan va continua sa inspire omenirea in desfasurarea istoriei ei. Conflictul cu Fiul Omului va continua prin persecutarea celor care apartin poporului Domnului. Infruntarea finala se va da in cadrul unui sistem socio-politic in care oamenii ii vor fi dusmani pe fata a lui Dumnezeu. Babelul de la inceput, crescut prin Babilonul robiei, va ajunge atunci sa cuprinda in duhul sau de ratacire intreaga omenire. Sistemul va fi numit: Babilonul cel mare ! "Mielul junghiat" se va intoarce in fruntea ostirilor ceresti, imbracat in haine stropite de sange, îsi va pravali dusmanii in iazul cu foc si cu pucioasa si va deschide usa unei existente noi, in care natura restaurata si credinciosii rascumparati vor mosteni slava si fericirea. Acesta este punctul final al "firului rosu" ce ne-a calauzit prin labirintul istoriei spre iesirea glorioasa dinspre limanul slavei.