PARTEA I
TAINA LOCUIRII DUHULUI SFÂNT ÎN NOI

1. Viaţa îmbelşugată
„Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi sa o aibă din belşug”
(Ioan 10:10)

Călătorul care urcă într-o regiune muntoasă din Anglia, va zări fără multă greutate un mic lac artificial care este rezervorul de apă potabilă al unui orăşel din apropiere. Lacul îşi primeşte apele dintr-un mic râuleţ de munte.

Într-o vară secetoasă, când debitul apei râuleţului ca şi apa din rezervor scăzuse mult, conducerea oraşului a impus o mare restricţie a consumului de apă, spre a nu se agrava situaţia locuitorilor.

Numai la vreo sută de kilometri distanţă de această localitate, se află un alt orăşel de munte. Dar aici, chiar în centrul lui, izvorăşte o vână puternică de apă, un izvor natural de o rară frumuseţe şi abundenţă.

În aceeaşi vară, când a domnit seceta cumplită, acest izvor vestit a alimentat pe locuitorii orăşelului cu apă abundentă, fără ca debitul său să scadă cu ceva. Dimpotrivă! Apa se revărsa mereu cu aceeaşi vigoare. Izvorul acesta, nu numai că înviora regiunea cu apele sale, dar a dat şi oraşului, pe bună dreptate, numele de: „Izvorul minunat”. În timpul secetei acest oraş nu numai că a avut apă, dar a avut-o „din belşug”.

La fel este şi cu viaţa Duhului Sfânt în copiii lui Dumnezeu. Unii au această viaţă lăuntrică în chip insuficient — ca râuleţul sărac de munte — ei nu ştiu ce înseamnă plinătatea Duhului. Alţii împlinesc în viaţa lor din plin cuvintele Domnului Isus Cristos, care amintesc: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug”. Aceasta înseamnă viaţa care se revarsă din belşug. Şi cei plini de Duhul Sfânt revarsă binecuvântări îmbelşugate celor însetaţi, din jurul lor.

Şi aceşti oameni au parte de întristări, dar ele nu le pot răpi marea lor pace; zilele li se întunecă, dar credinţa lor se întăreşte şi mai mult; loviturile suferinţelor asupra lor sunt ca sonda de petrol, care prin erupţie, face să ţâşnească liber şi abundent petrolul. Un fluviu nestăvilit de rugăciuni ţâşneşte din inimile acestor oameni, încrederea lor desăvârşită a devenit a doua lor natură. Se împlinesc în ei cuvintele învăţătorului: „Ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică” (Ioan 4:14).

O asemenea viaţă au dus apostolii Domnului, după ziua memorabilă a Rusaliilor. Ei erau înainte timizi, fricoşi, egoişti şi nehotărâţi, dar au fost transformaţi în trimişi ai lui Cristos: plini de curaj, jertfire de sine şi eroism, vestind Evanghelia cu o minunată putere, cu bucurie de reuşită sigură.

Un asemenea servitor al Domnului a fost Ştefan: „plin de credinţă şi de Duhul Sfânt” (Fapte 6:5). La fel Barnaba „un om de bine, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă” (Fapte 11:24). Primii diaconi aleşi în funcţia bisericii primitive, erau „plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune” (Fapte 6:3). Apostolul Pavel era în călătoriile sale misionare mereu „plin de Duhul Sfânt” (Fapte 13:9).

Dar şi epoca modernă a dat predicatori înfocaţi, plin de duh, ca Charles G. Finney; Ionatan Edwards; D. L. Moody şi mulţi alţii. O asemenea plinătate a Duhului, Dumnezeu o ţine la dispoziţia fiecăruia din copiii Săi, ca pe un drept al lor din naştere, cuvenit unor moştenitori legali.

La Galateni capitolul 5, vers. 22-23, avem tabloul roadelor bogate ale Duhului: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor.”

Aici este descrisă viaţa Duhului, ca şi o viaţă a iubirii creştine, ce se revarsă fără încetare. Ea priveşte pe apostolii Domnului plini de râvna de a vesti tuturor Evanghelia dragostei lui Cristos. Să observăm dragostea arzătoare a lui Ştefan pentru sufletele pierdute. Să cercetăm inima caldă a lui Petru şi mărturiile sale înflăcărate, care sunt toate o confirmare a asigurării sale: „Doamne, Tu toate le ştii: ştii că Te iubesc” (Ioan 21:17). Să privim la Apostolul Pavel, mistuit de o asemenea iubire faţă de oamenii muritori, cum numai Dumnezeu o poate împărtăşi şi cum numai El o poate depăşi.

Tot aşa au fost şi predicatorii moderni ca David Brainerd; ca Adoniram Judson; sau J. G. Paton, care singur s-a exilat între canibali. Într-un oraş din provincie este un credincios care a fost mântuit în chip minunat de la o viaţă de păcat şi necredinţă. Zile şi săptămâni de-a rândul el îşi vede de treburile sale cu toată hărnicia. Apoi, deodată îl apucă o dorinţă puternică, nestăvilită, pentru mântuirea sufletelor pierdute. Apoi împins de Duhul Sfânt în singurătatea cămăruţei sale, sufletul său este puternic copleşit de iubirea lui Dumnezeu, faţă de cei pierduţi în păcate. Omul se roagă ore întregi în lacrimi, pentru mântuirea lor. Pe urmă, constrâns de puterea lui Dumnezeu, îl face să pornească prin localităţile învecinate, predicând Evanghelia lui Cristos, în cuvinte puternice, convingătoare, pline de iubire. Viaţa de iubire a învăţătorului său îi împinge la această activitate. În câţiva ani după pocăinţa sa, Dumnezeu a dăruit acestui serv al Său, mai mult de 600 suflete, ca rod al vieţii sale de iubire care se revărsa în jurul său. Oare câţi dintre noi, cei credincioşi, avem o asemenea viaţă de iubire, care se revarsă în jurul nostru? Cunoaştem noi puterea, bucuria şi plinătatea ei?

Viaţa spirituală este deci o viaţă a păcii care se revarsă mereu. Ne spune textul biblic: „Roadă Duhului însă este... pacea” (Galateni 5:22). „Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Cristos Isus” (Filipeni 4:7). „Vă dau pacea Mea” spune Cristos (Ioan 14:27).

Prin fereastra casei noastre, putem vedea, după timp, privelişti frumoase, sau unele sumbre, de vreme rea. La fel este şi cu pacea inimii. Un timp oarecare, când totul merge bine şi toate ne reuşesc, inima este mulţumită, liniştită. Dar când apar împotriviri, când ni se năruie planurile, atunci dispare şi pacea, iar în locul ei apar îngrijorările. Pacea noastră este astfel instabilă, schimbătoare: într-o zi ne umple de linişte, dar în altă zi dibuim în întuneric şi dezorientare. Ce contrast între o asemenea pace a inimii noastre omeneşti şi pacea adâncă a unei vieţi spirituale, plină până la revărsare!

Căci există o pace, care „întrece orice pricepere omenească” (Filipeni 4:7). O pace care ne capturează ea pe noi şi nu noi pe ea. O pace despre care spune proorocul Isaia: „Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine” (Isaia 26:3). Există o pace divină care nu depinde de împrejurări exterioare, ci numai de Cristos care locuieşte înăuntrul inimii noastre, pace care nu poate fi tulburată de nici un fel de furtună. Aceasta este pacea plinătăţii Duhului Sfânt.

Suprafaţa mării e uneori dezlănţuită şi bântuită de valuri năpraznice. Dar ea are şi adâncuri, care de mii de ani sunt într-o pace şi linişte deplină, neatinsă de vânturi. Tot aşa există şi pentru inima temătoare de Dumnezeu, adâncuri nemişcate ale păcii, a cărei linişte netulburată poate fi indicată prin expresia minunată: „Pacea lui Dumnezeu!” În apropierea lui Dumnezeu nu există nici un neajuns, nici o rătăcire, nici un păcat, nici o greşeală. Tocmai această pace o putem dobândi. Ea nu este o pace omenească, dobândită prin luptă crâncenă sau egoism, ci o pace care izvorăşte din Dumnezeu care este însuşi Dumnezeul păcii.

De aceea spune Cristos: „Vă dau Pacea Mea” (Ioan 14:27). Pacea omenească, ce creşte sau decreşte odată cu viaţa atât de schimbătoare, are puţină valoare; însă pacea lui Cristos este un dar imens. Cristos a rostit aceste cuvinte în ajunul morţii Sale groaznice. Îl aştepta sărutul trădător, batjocura, cununa de spini, drumul stropit cu sânge spre Golgota, suferinţele de nedescris şi moartea pe lemnul crucii. Dar în loc de întristare şi teamă faţă de ceea ce îl aştepta, Cristos rosteşte cuvintele minunate: „Vă las pacea Mea” (Ioan 14:27).

De curând un prieten ne-a povestit o întâmplare trăită cu ocazia ultimilor inundaţii din ţară. Locuinţa prietenului era în afara primejdiei. Când s-au revărsat apele, el împreună cu alţi vecini, au alergat la podul de peste râul din comuna învecinată, fiecare cu câte o frânghie, să caute a salva ce era cu putinţă, pe unii oameni expuşi să fie luaţi de furia apelor. În timp ce omul nostru cerceta râul revărsat, atenţia îi fu atrasă de o casă pe jumătate afundată în apă, care era dusă de torent. Pe acoperişul casei era o femeie. Omul, cuprins de milă, voia să salveze femeia. Când casa purtată de apă s-a apropiat de podul pe care era el, a aruncat femeii o frânghie, dar aceasta şi-a greşit ţinta. Omul a alergat de partea cealaltă a podului şi când apăru acolo casa, aruncă din nou frânghia către nefericita femeie. Dar şi de data asta frânghia şi-a greşit ţinta în mod necruţător. Apoi, povestea prietenul, când dispăru şi ultima nădejde a salvării, femeia dusă de apă pe acoperişul casei, îşi întoarse privirea spre pod, cu capul sprijinit pe o mână şi cu un surâs senin, resemnat dar luminos pe faţa ei. Până când voi muri, nu voi uita expresia acestei figuri. Nici o teamă, spaimă, groază de moarte nu se citea pe ea, era liniştită, senină, predată cu totul Domnului, cu neputinţă de a o descrie în toată măreţia ei. A dat din cap cu recunoştinţă pentru încercarea mea de a o salva, apoi femeia, odată cu casa s-a scufundat în apă, dar o pace totală transfigurase figura femeii, cu o strălucire supra pământească. Povestea prietenului nostru a fost ascultată cu lacrimi, pe feţele celor care eram de faţă. Într-adevăr, femeia aceea nu putea fi decât un copil al lui Dumnezeu; ea era stăpânită, în acele momente tragice, numai de pacea lui Dumnezeu.

Plinătatea Duhului Sfânt nu se mărgineşte numai la iubirea creştină, pacea şi puterea care le revarsă. Ci dă şi o viaţă de bucurie, cum spune în cartea lui Neemia, cap. 8. vers. 10: „Bucuria Domnului va fi tăria voastră”. Dă şi o viaţă de îndelungată răbdare în încercări, pe care nici nu le-am putea suporta altfel; în sfârşit o viaţă de îngăduinţă, de blândeţe, credinţă şi înfrânare. Dar să nu uităm, că această plinătate a Duhului Sfânt nu există numai la apostolii Domnului, sau la predicatorii Evangheliei, diverşi misionari sau teologi — ci pentru toţi copiii lui Dumnezeu. Căci Scriptura ne declară: „Făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru” (Fapte 2:39).

2. Cum poate fi satisfăcută cerinţa inimii noastre după plinătatea Duhului Sfânt?

La mulţi credincioşi în Domnul Isus se vede neputinţă, lipsă de rodnicie, lipsuri în iubire, bucuria şi pacea creştină, ceea ce sunt tocmai roadele unei vieţi de revărsare ale Duhului Sfânt. Dar asta nu înseamnă că asemenea credincioşi nici nu ar fi primit Duhul Sfânt. Cum se explică atunci slabele Sale rezultate în viaţa acestor credincioşi?

Trebuie să fie clar de la început: Fiecare copil al lui Dumnezeu a primit darul Duhului Sfânt. Căci, dacă un om încă nu a primit Duhul Sfânt, el nici nu este încă un credincios, ci este în aşteptarea, sau căutarea darului Duhului Sfânt. Dacă însă el L-a primit deja, atunci trebuie să se predea cu totul Duhului Sfânt.

Condiţiile elementare ale mântuirii sunt: renunţarea la păcat, întoarcerea la Dumnezeu, pocăinţa şi credinţa în Domnul Isus Cristos. Dacă un suflet cu adevărat pocăit continuă să caute şi să ceară iertarea, în loc să-şi manifeste mulţumirea pentru iertarea deja primită prin Cristos, atunci el cade într-o ruinătoare rătăcire în întuneric şi teamă, în loc să-l conducă la lumina şi bucuria pe care Dumnezeu vrea să i-o dăruiască. La fel este şi încercarea de a duce un suflet încă nepocăit de păcatele sale, la situaţia doar de a crede în Domnul — înainte de a-şi recunoaşte păcatele — ceea ce va duce sufletul omului la acelaşi întuneric şi confuzie, la o primire superficială a lui Cristos, la o mărturisire formală a credinţei şi la făţărnicie, cu toate urmările ei nenorocite. Să ţinem minte că „Adevărul este acela care ne face slobozi” — ori dacă nu cunoaştem acest adevăr, atunci nici nu suntem slobozi.

Care sunt condiţiile de împlinit, pentru darul Duhului Sfânt? Natural şi firesc este ca aceste condiţii să fie deosebit de simple, uşor de înţeles, chiar şi de omul cel mai simplu şi lipsit de cultură. De aceea Dumnezeu a pus pretutindeni semne indicatoare de drumuri clare, încât numai datorită ideilor omeneşti preconcepute, diverse teorii şi comentarii încâlcite, ne fac a greşi drumul, cum se şi întâmplă în realitate destul de des. De aceea trebuie să înlăturăm prejudecăţile omeneşti şi să căutăm numai lumina Cuvântului divin.

Se poate ca pocăinţa unui om să ne pară minunată, impresionantă în manifestările ei. Însă mulţi credincioşi care au avut o pocăinţă veritabilă şi strălucită, dau greş atunci când încearcă să conducă şi pe alţii la Cristos. De ce? Pentru că respectivul credincios, luându-se după experienţa propriei sale pocăinţe, pune sufletului căutător de mântuire, condiţii care pentru alţii nu sunt esenţiale şi nici biblice.

La fel de nefericite şi dezastruoase sunt şi procedeele pe care le folosesc unii credincioşi, în ce priveşte îndrumarea altora, cu privire la glorioasele adevăruri despre Duhul Sfânt, procedee utilizate tocmai de către credincioşii care au făcut experienţe veritabile, importante, despre plinătatea binecuvântărilor Duhului Sfânt. Dar trebuie stăruit fără încetare, de a aştepta nu 10 zile sau 10 luni, ci dacă trebuie şi 10 ani; a stărui pentru împlinirea făgăduinţei Mângâietorului: a privi, a dori şi a năzui la realizarea unor experienţe într-adevăr minunate.

Multe suflete sincere au fost prăbuşite în confuzie, deznădejde şi întuneric spiritual, din lipsă de înţelegere. Din aceeaşi greşeală, aceşti îndrumători de suflete se străduiesc să dea îndrumări, folosindu-se de experienţa apostolilor Domnului, în loc să folosească învăţătura apostolilor, ceea ce este o mare diferenţă. Pentru că experienţa vieţii apostolilor este mult mai greu de explicat decât învăţătura lor. Se poate chiar spune că experienţa vieţii lor este ceva neobişnuit, extraordinar, unic în istoria omenirii, fără posibilitate de a mai fi repetată de alţi oameni, deci experienţa apostolilor nu poate fi pusă ca regulă, pentru experienţa vieţii noastre. Şi anume, într-un punct esenţial: apostolii Domnului au trăit încă înainte de apariţia Domnului Isus, apoi au trăit în timp ce Domnul a umblat pe pământ, apoi după ce El i-a părăsit. Prin urmare, apostolii Domnului au avut o experienţă a Duhului Sfânt ca în Vechiul Testament, apoi au făcut experienţa unică, atunci când Cel înviat din morţi a suflat asupra lor şi le-a spus: „Luaţi Duhul Sfânt!” şi în sfârşit când Domnul Isus Cristos, după înălţarea Sa la cer, a revărsat asupra lor Duhul Sfânt, în ziua Rusaliilor. Toate aceste trei experienţe ale apostolilor nu pot fi aplicate şi asupra noastră.

Prin urmare, întrebarea cea mai importantă pare a nu fi cum au primit apostolii Domnului Duhul Sfânt, ci mai mult cum L-au primit credincioşii din vremea noastră, ale căror experienţe se aproprie de cele ale noastre proprii, cei de azi. Deci, să ne întrebăm, ce au învăţat apostolii Domnului? Cum au îndrumat ei pe alţii ca să primească Duhul Sfânt? Ca totdeauna, aflăm şi aici Cuvântul lui Dumnezeu minunat de simplu, dacă dăm la o parte părerile noastre preconcepute, dacă ascultăm ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu. Căci de la Rusalii, învăţătura apostolilor era tot atât de lămurită, precum era de minunată experienţa lor. Era în acea zi, când Petru a ţinut marea sa predică, în ziua de Rusalii. Petru era cuprins în întregime de puterea Duhului Sfânt, însuşi Dumnezeul adevărului a vorbit prin el, prin propriul Său Cuvânt de îndrumare şi de învăţătură, care au fost cuvintele divine: „Pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Cristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh” (Fapte 2:38).

Din multe texte biblice rezultă clar că botezul care s-a oficiat aici, a fost în baza mărturisirii credinţei în Isus Cristos, ca ispăşitor al păcatelor omeneşti. În felul acesta, Dumnezeu a transmis prin Petru marele adevăr, cele două mari condiţii pentru primirea Duhului Sfânt, care sunt: Pocăinţa şi credinţa în Isus Cristos, spre iertarea păcatelor. Nici o altă condiţie nu a mai fost formulată. Doar pocăiţi-vă, adică schimbaţi-vă în întregime atitudinea, credeţi în Domnul Isus Cristos spre iertarea păcatelor voastre, apoi botezaţi-vă şi „veţi primi darul Duhului Sfânt”!

Credincioşii trebuie să îndeplinească aceste două lucruri, apoi Dumnezeu face pe cel de al treilea. Împlinind aceste două condiţii, vom primi darul Duhului Sfânt, spune Domnul. Deci avem de a face cu o făgăduinţă certă. Singurele întrebări pe care şi le poate pune un copil al lui Dumnezeu, care s-ar afla încă în îndoială, dacă a primit sau nu Duhul Sfânt, sunt: M-am îndepărtat din toată inima de păcat, l-am părăsit cu adevărat, îl urăsc aşa cum îl urăşte Dumnezeu? Mă încred acum, nu în cele lumeşti trecătoare, ci în Domnul meu Isus Cristos, purtătorul păcatelor mele şi Mântuitorul meu? Atunci Dumnezeu dă Duhul Sfânt şi pacea care este născută numai din acest Duh, despre care stă scris: „Dacă n-are cineva Duhul lui Cristos, nu este al Lui” (Romani 8:9).

Dacă însă nu ne-am pocăit încă niciodată în mod sincer, serios, dacă nu am crezut niciodată din toată inima în Isus Cristos, atunci nici nu primim Duhul Sfânt! Însă dacă am împlinit condiţiile cerute — atunci Dumnezeu ne va da darul Său cel mare!

Mulţi dintre noi ne putem aminti cu precizie, locul, ziua şi chiar ceasul când ne-am mărturisit păcatele plini de căinţă şi am crezut în Domnul Isus Cristos, când inimile noastre au fost umplute cu minunata pace şi bucurie a lui Dumnezeu, care au luat locul neliniştei şi chinului de ani de zile. Pentru alţii, acest moment este mai puţin precis şi mai puţin minunat. Duhul Sfânt i-a biruit treptat. Numai Duhul Sfânt ne-a putut transmite o asemenea pace, cu privire la păcatele noastre din trecut. Faptul real că pacea Domnului există în noi, este dovada absolută asupra prezenţei Duhului Sfânt în noi şi nimeni nu poate să ne răpească această mărturie conştientă a primirii Duhului Sfânt.

Scriptura afirmă mereu, că cei credincioşi au primit Duhul lui Dumnezeu. Ca de exemplu: „Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1 Corinteni 3:16). Nu că vom fi în viitor Templul Duhului Sfânt, ci că noi cei credincioşi, suntem deja Templul lui Dumnezeu, că Duhul lui Dumnezeu locuieşte deja în noi. Alte texte biblice, în acelaşi sens: „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu?” (1 Corinteni 6:19). „Noi suntem Templul Dumnezeului celui viu” (2 Corinteni 6:16). „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă cercetaţi-vă. Nu recunoaşteţi voi că Isus Cristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi” (2 Corinteni 13:5). Toate sunt cum nu se poate mai clar afirmate, şi în acelaşi timp în deplină armonie cu adevărul pe care l-a propovăduit Petru, care spune: „Pocăiţi-vă, şi credeţi în Domnul Isus Cristos!” Iar Pavel, adresându-se acelora care s-au pocăit şi sunt deja credincioşi, explică: Nu ştiţi voi oare, că singura întrebare pe care trebuie să v-o puneţi este aceasta: Cred eu în Isus Cristos? Dacă acesta este cazul atunci în voi locuieşte Cristos prin Duhul Sfânt! Apoi Pavel continuă: „Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?” (Fapte 19:2). Prin aceste cuvinte el arată că toţi copiii lui Dumnezeu primesc Duhul Sfânt, în timpul pocăinţei şi al credinţei lor în Cristos. Domnul Isus precizează cu privire la această problemă, folosind cuvântul: „Rămâneţi în El” (1 Ioan 2:28). Ce învăţăm de aici?

Evident, cuvântul „a rămâne”, înseamnă a te afla mereu la locul unde te găseşti! Când rugăm pe cineva să rămână, de exemplu într-o cameră, atunci se subînţelege că aceea persoană se şi află în cameră. Dar nici un om nu se poate afla în Cristos, fără să nu fi primit Duhul Sfânt. Aceasta nu-i posibil. Căci tocmai Cristos este acela care mijloceşte, trimite şi aduce cu sine Duhul Sfânt. În clipa legăturii noastre cu El prin credinţă, trebuie să primim neapărat şi Duhul Sfânt. De îndată ce firul electric este pus la priză, primeşte de la sine curentul electric. Când mlădiţa rămâne în legătură cu butucul de viţă, primeşte viaţă. Deci, nu putem fi legaţi de Cristos prin credinţă, fără să nu primim puternicul Său dar de înviere. „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele!”

3. În ce constau tainele Duhului Sfânt în viaţa credincioşilor?

Careva ar putea să spună: Cred că Duhul Sfânt a fost acela, care m-a născut din nou; căci nu mă puteam naşte din nou fără de lucrarea Sa în mine. Dar în viaţa noastră de credincioşi, nu se poate oare ca după pocăinţă să primim Duhul Sfânt pentru slujire, cu putere şi plinătate mai mare, cum nu o aveam mai înainte?

Apostolul Pavel a spus bisericii din Efes: „Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut? (Fapte 19:2). Oare aceasta nu dovedeşte, că cineva poate fi credincios şi totuşi este necesar să primească mai târziu Duhul Sfânt? Se poate răspunde da şi nu. Există o plinătate a Duhului Sfânt, de care, cei mai mulţi dintre credincioşi nu au avut parte, chiar de la pocăinţa lor, ci ea a venit cu timpul ca o a doua experienţă a lor de viaţă creştină. Dar această a doua experienţă a lor nu poate fi numită darul Duhului Sfânt, nici primirea Duhului Sfânt, nici botezarea cu Duhul Sfânt, conform Cuvântului Evangheliei. Duhul Sfânt este primit odată pentru totdeauna, la pocăinţa noastră. El pătrunde atunci în noi, odată pentru totdeauna, pentru a rămâne în noi.

Experienţa mai mare a prezenţei şi a puterii Sale în noi, care urmează mai curând sau mai târziu după pocăinţa noastră, nu este deci darul Duhului Sfânt, ci este o plinătate a Duhului în noi, ca urmare a predării noastre totale acestui Duh Sfânt.

În ziua Rusaliilor, Duhul Sfânt s-a coborât pentru a forma Biserica, trupul lui Cristos. În acea zi mare, Cristos a botezat Biserica Lui cu Duhul Sfânt. Fiecare dintre noi devenim prin credinţă, un mădular al acestui trup, al Bisericii, fiind botezaţi cu acelaşi Duh care locuieşte în acest trup şi primim astfel darul Duhului Sfânt. Adevărul acesta îl înţelegem cu greu. Pentru că inima noastră înşelătoare preferă să se refugieze mai curând în rugăciune, în aşteptare şi stăruinţă ca să primească Duhul Sfânt, ocolind faptul esenţial, care este absoluta noastră predare faţă de Duhul Sfânt, ce ne este deja acordat. Firea noastră veche este vicleană, de aceea preferă să aştepte, cerând mereu lui Dumnezeu şi aruncând asupra Lui răspunderea primirii acestui dar. Astfel se ocoleşte condiţia unei predări totale, fără rezerve către Duhul Sfânt care ne este deja dat. La fel ca păcătosul care este gata să se roage şi să ceară binecuvântare de la Dumnezeu, dar nu să se pocăiască de păcatele sale şi să le părăsească definitiv, predându-se lui Dumnezeu, pentru a primi binecuvântarea.

Dar ce-i cu Biserica din Efes, căreia i s-a spus că trebuie să primească Duhul Sfânt, după ce au devenit credincioşi, pentru că tocmai de aici vine lipsa lor de putere şi de biruinţă, aşa cum am văzut mai înainte? Dacă cercetăm întâmplarea aceasta în lumina cuvântului lui Dumnezeu, dezbrăcaţi de orice prejudecată, vom constata că textul acesta foarte des citat (Fapte 19:2), nu numai că nu înseamnă o primire a Duhului Sfânt după naşterea din nou, ci dimpotrivă. Că apostolii aşteptau cu certitudine ca oamenii să fi primit Duhul Sfânt chiar la pocăinţa şi naşterea lor din nou. Cu alte cuvinte: învăţătura apostolului Pavel corespunde întocmai cu aceea a apostolului Petru.

Apostolul Petru continuă învăţătura sa privitoare la primirea darului Duhului Sfânt, menţionând două condiţii: pocăinţa şi credinţa în Domnul Isus Cristos pentru iertarea păcatelor. Totuşi ele sunt esenţiale — numai una dintre ele nu este de-ajuns. Nu trebuie să facem nimic mai mult decât ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi, dar nici mai puţin decât ne cere El.

Lucrarea fiecăruia în via Domnului confirmă acest adevăr. De câte ori nu întâlnim oameni care caută mântuire, dar nu pot primi pacea ce dovedeşte existenţa Duhului Sfânt, pentru că un păcat oarecare ascuns, bine oploşit în suflet nu este încă părăsit şi căit? Acestor căutători de pace şi mântuire le lipseşte o pocăinţă radicală, sinceră şi fără condiţii. Pe de altă parte, multe suflete sincere, pocăite, nu pot afla pace, tocmai pentru simplul fapt că nu vor să creadă în jertfa ispăşitoare a Domnului Isus Cristos, făcută pentru păcatele lor. Prin asemenea cazuri, se confirmă marele adevăr, că sunt numai două condiţii esenţiale pentru primirea darului Duhului Sfânt: pocăinţa şi credinţa. Singurul motiv pentru care cineva nu primeşte darul Duhului Sfânt este faptul că el nu s-a pocăit cum trebuie sau că el nu crede în Domnul Isus, pentru iertarea păcatelor sale.

Cu acest adevăr în faţa noastră, vrem să cercetăm Faptele Apostolilor 19:1-6: Apostolul Pavel vine la Efes şi găseşte aici câţiva ucenici, pe care îi întreabă după cu am văzut: „Aţi primit Duhul Sfânt, de când aţi devenit credincioşi?” Cu alte cuvinte: aţi primit voi Duhul Sfânt în momentul când aţi crezut? Astfel se precizează că apostolul Pavel se aştepta ca ei să fi primit Duhul Sfânt, în momentul când s-au întors de la păcatele lor. Şi când ei i-au dat un răspuns negativ, apostolul Pavel începe să cerceteze pricina. El procedează după condiţiile precizate de apostolul Petru. „Cu ce botez aţi fost botezaţi?” îi întreabă Pavel şi i se răspunde: „Cu botezul lui Ioan” (v. 3). „Atunci Pavel a spus: Ioan a botezat cu botezul pocăinţei, şi spunea norodului să creadă în Cel ce venea după el, adică în Isus.” Ucenicii din Efes auzind că pocăinţa nu ajunge, au crezut în Cristos, au fost botezaţi din nou în Numele Său şi au primit Duhul Sfânt. Mai înainte ei nu erau credincioşi aşa cum suntem noi astăzi. Ni se spune categoric că aceşti ucenici, până la sosirea apostolului Pavel la Efes, nici nu au crezut în Cristos. De aceea apostolul Pavel le-a transmis condiţia mântuirii lor, care le mai lipsea după Noul Testament. Şi anume, credinţa în Isus Cristos, la care ar fi trebuit să fie îndrumaţi, atunci când s-au pocăit!

Aceşti ucenici din Efes se aflau în aceeaşi situaţie în care se află un om din zilele noastre, care-şi regretă sincer păcatele, dar nu este îndrumat să creadă în jertfa Domnului Isus Cristos spre iertarea păcatelor sale. Deci nici atunci, nici acum, nu se poate primi darul Duhului Sfânt decât pe această cale.

Dacă ne întoarcem la Fapte Apostolilor 18 găsim o lămurire care aduce şi mai mare claritate a problemei. Citim următoarele: „La Efes, a venit un Iudeu numit Apolo... acesta avea darul vorbirii şi era tare în Scripturi... avea un duh înfocat şi vorbea şi învăţa amănunţit pe oameni despre Isus, măcar că nu cunoştea decât botezul lui Ioan” (Fapte 18:24-25). Adică botezul pocăinţei (Fapte 19:4). El era priceput în scrierile din Vechiul Testament, dar nu cunoştea încă întregul plan de mântuire al lui Dumnezeu. De aceea când l-au auzit vorbind pe Apolo, Aquila şi Priscila l-au luat la ei, „şi i-au arătat mai cu de-amănuntul Calea lui Dumnezeu” (v. 26). Fără îndoială că Apolo a fost îndrumat cu privire la credinţa în Cristos, spre iertarea păcatelor.

Apoi Apolo pleacă la Corint şi apostolul Pavel vine la Efes, unde găseşte pe ucenicii lui Apolo pe jumătate instruiţi — 12 la număr — care nu primiseră încă Duhul Sfânt. De ce oare? Foarte simplu. Tocmai pentru că ei nu au crezut în Domnul Isus Cristos. Erau credincioşi la fel ca ucenicii lui Ioan, aveau „pocăinţa spre Dumnezeu”, dar nu aveau „credinţă în jertfa ispăşitoare a lui Cristos.” De aceea apostolul Pavel le arată condiţia ce le lipsea. Adică pocăinţa nou-testamentală a unor credincioşi deplini, care până atunci nu credeau în jertfa lui Cristos, cum credem noi în El.

Să luăm cazul samaritenilor din Fapte Apostolilor 8:5-25. Aici ni se spune cu precizie că aceştia. „Când au crezut pe Filip, care propovăduia Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu şi a Numelui lui Isus Cristos, au fost botezaţi” (v. 12). Deci este vorba cel puţin de o credinţă raţională în Cristos. De ce nu au primit ei atunci Duhul Sfânt? După cum vedem, se spune categoric, că Duhul Sfânt este primit atunci când oamenii se pocăiesc şi cred. De aceea putem trage concluzia că acei samariteni nu s-au pocăit în mod sincer. Lipsea condiţia pocăinţei sincere, din toată inima, cu toate că ei mărturiseau credinţa în Cristos. Cel puţin la unul din ei — la Simon vrăjitorul — care a mărturisit credinţa, fiind şi botezat (v. 13). Totuşi apostolul Petru i-a spus: „Inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu” (v. 21).

Deci cercetarea acestor două texte biblice dovedeşte regula că sufletele căutătoare de Cristos, trebuie să împlinească neapărat cele două condiţii: pocăinţa şi credinţa pentru a primi darul Duhului Sfânt. De aici şi concluzia că orice copil al lui Dumnezeu este botezat cu Duhul Sfânt. Atât primirea darului Duhului Sfânt cât şi botezul cu Duhul Sfânt, le înţelegem că reprezintă acelaşi lucru. Ioan boteza şi spunea ucenicilor săi să creadă în Acela care va veni după el, căci Acela îi va boteza cu Duhul Sfânt. Aceasta urma să fie deosebirea între botezul lui Ioan, şi botezul stabilit de Cristos cel înviat. Când oamenii se întorceau la Dumnezeu, după ascultarea predicii lui Ioan, el îi boteza cu apă. Astăzi, în era lucrării Duhului Sfânt, când oamenii se întorc la Evanghelia lui Cristos, El îi botează cu Duhul Sfânt. Apostolii au fost în repetate rânduri „umpluţi”, adică unşi din nou cu Duhul Sfânt, însă niciodată nu au mai fost botezaţi din nou cu Duhul Sfânt.

Deci şi noi trebuie să acceptăm odată pentru totdeauna, că am primit Duhul Sfânt, după care mergem înainte ca să cunoaştem plinătatea Sa. Să ne umplem inimile de mulţumire şi slăvire, că am şi primit Duhul Sfânt, că El locuieşte deja în noi. Să citim repetat condiţiile prescrise de Dumnezeu în privinţa aceasta. Să le cântărim cu mare grijă. Să ne amintim de propria noastră experienţă în ce priveşte pacea şi bucuria primită odată cu pătrunderea Duhului Sfânt înlăuntrul nostru. Să nu uităm că cel credincios este Templul Duhului Sfânt. Că acela care se află de partea lui Dumnezeu, se află pe un teren sigur, de neclintit. Să repetăm aceste cuvinte adevărate, până ce devenim neclintiţi. Şi apoi, cu toate că am primit Duhul Sfânt, în momentele grele de încercări, să nu uităm că mai există o plinătate a Duhului care locuieşte în noi, o viaţă de biruinţă asupra noastră înşine şi asupra păcatului; că această viaţă de revărsare a Duhului stă la îndemâna oricărui copil al lui Dumnezeu, gata să înveţe şi să împlinească condiţiile Sale cerute. Dacă deci cunoaştem taina intrării Duhului Sfânt în noi, această realitate minunată că El se află deja în noi şi aşteaptă plin de răbdare atitudinea noastră, atunci să păşim înainte cu curaj, să facem experienţa plinătăţii Duhului Sfânt în noi. În concluzie, noi credem ceea ce ne învaţă cuvântul lui Dumnezeu:

— Că fiecare credincios a primit Duhul Sfânt, doar la botezul său.

— Că taina primirii Sale este: pocăinţa, iertarea păcatelor şi credinţa în Cristos.

— Că există şi o plinătate a Duhului Sfânt, care este mai mare decât aceea pe care o aveam în momentul pocăinţei noastre.

— Deci Duhul Sfânt poate fi primit, fără să te bucuri de plinătatea Lui, dar această plinătate se poate căpăta cu timpul şi în anumite condiţii.

PARTEA II
TAINA PLINĂTĂŢII DUHULUI SFÂNT

1. Predarea noastră lui Cristos
„Daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu” (Romani 6:13)
„Să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12:1).
„Pavel, rob (biruitul) al lui Cristos Isus” (Romani 1.1)

După ce am primit darul Duhului Sfânt, am fost botezaţi cu El şi El a pătruns în viaţa noastră, taina plinătăţii Sale, în pace, putere şi dragoste creştină. Aceasta constă în predarea noastră absolută, necondiţionată, fără rezerve, a întregii noastre vieţi, Dumnezeului nostru pentru a împlini în totul voia Lui. Deci dacă renunţăm la păcatele noastre şi credem, primim Duhul Sfânt: dacă predăm întreaga noastră viaţă şi credem, suntem umpluţi de Duhul Sfânt. Primirea Duhului Sfânt este răspunsul lui Dumnezeu la pocăinţa şi credinţa noastră; plinătatea Duhului Sfânt este răspunsul lui Dumnezeu la completa noastră predare şi credinţă. La pocăinţa noastră, Duhul Sfânt pătrunde în noi; la predarea noastră deplină, Duhul Sfânt, care se află deja în noi, ne stăpâneşte pe deplin.

Dar, când în omul pocăit a pătruns în viaţa cea nouă, din el a ieşit oare viaţa cea veche, „omul cel vechi?” Din păcate, nu se poate răspunde afirmativ. Păcătosul pocăit capătă o fire dublă, în el se află ambele vieţi: firea pământească şi Duhul, deci viaţa cea veche şi viaţa cea nouă. Ambele vieţi coexistă în el. Se luptă între ele ca să domine viaţa firească a omului. Fiecare dintre ele vrea să aibă deplina posesiune asupra lui.

Iată deci un nou aspect al lucrurilor. Nu se mai pune întrebarea: Cum putem să primim Duhul Sfânt? Aceasta s-a împlinit, cel pocăit a primit Duhul Sfânt, dar acesta locuieşte în om alături de firea lui pământească. De aceea omul nu poate fi umplut de Duhul Sfânt decât prin deplina sa predare Duhului Sfânt. Omul are posibilitatea alegerii ca să lase să intre aerul proaspăt al primăverii în el, în toate ungherele sufletului său.

Calea vindecării este clară şi fără obiecţii: un refuz categoric al omului de a se supune mai departe firii sale pământeşti şi o predare totală în mâna Duhului Sfânt, pentru ca legea vie a Duhului lui Isus Cristos, să-l poată elibera de legea păcatului şi a morţii (Romani 8:2).

În privinţa aceasta Scriptura ne dă indicaţii foarte lămurite. În repetate rânduri, apostolul Pavel se numeşte el însuşi „robul”, sclavul lui Cristos. Pentru că el s-a predat cu totul lui Cristos, ca să facă voia Domnului său şi nu voia sa proprie (Romani 12:1). Iată cum îndeamnă Pavel pe cei credincioşi: „Daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu” (Romani 6:13). „Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi sunteţi robii aceluia de care ascultaţi?” (v. 16). „După cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa, acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră” (v. 19). „Odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa veşnică” (v. 22). Aşa vom face experienţa puterii, a binecuvântării, a plinătăţii şi rodului Duhului Sfânt căruia ne-am predat. Apostolul Pavel se adresează în acest fel credincioşilor, pentru că el cunoaşte natura dublă a acestora, el ştie că trebuie să te predai Duhului Sfânt, dacă vrei să fii umplut de El. Astfel predarea absolută a întregii noastre fiinţe lui Dumnezeu, este primul pas hotărâtor, după pocăinţa noastră, pas care trebuie să-l facem, îndemnaţi fiind prin Cuvântul divin. Numai aşa se poate scurge prin viaţa noastră, torentul plinătăţii dorit de Dumnezeu. Sufletul nostru este plin de pacea şi bucuria unei vieţi statornice în Cristos. Fie că am ajuns la aceasta după ani îndelungaţi de lupte spirituale, fie deodată, faptul decisiv al predării totale, constituie punctul culminant al vieţii de credinţă, iar plinătatea Duhului Sfânt este rezultatul acestui act, este răspunsul plin de îndurare al lui Dumnezeu. Adevărul acesta este mărturisit de toţi credincioşii care l-au trăit în viaţa lor.

Plinătatea şi puterea care s-a revelat în viaţa marilor predicatori, a mers din punct de vedere omenesc, mână în mână cu o predare, necondiţionată şi absolută a vieţii lor către Duhul Sfânt, pentru a îndeplini în toate dimensiunile ei, voia Aceluia care i-a ales. Numai aşa se poate produce şi în noi plinătatea Duhului Sfânt.

Faptul că deplina predare a noastră constituie taina plinătăţii Duhului Sfânt în noi, se dovedeşte şi prin împotrivirea firii pământeşti din viaţa noastră egoistă.

Putem asista foarte liniştiţi la servicii divine şi face făgăduinţe, putem dărui pentru lucrarea lui Dumnezeu chiar şi jumătate din avuţia noastră, dar când e vorba să consacram viaţa noastră în întregime lui Dumnezeu, să o predăm totalmente în mână Lui, atunci egoismul din noi se opune cu toată hotărârea. Se mai îndoieşte oare cineva că egoismul este citadela firii pământeşti? Că actul predării totale, înseamnă luarea cu asalt a acestei citadele? Cât de greu fac acest pas credincioşii! Dar nu există nimica ce poate să înlocuiască actul acestei predări totale către Duhul Sfânt. „Ascultarea face mai mult decât jertfele” (1 Samuel 15:22). Propriile noastre rugăminţi nu ne ajută la nimic, atunci când Dumnezeu ne cere să facem ceva! Să-L ascultăm pe Dumnezeu, când ne vorbeşte prin apostolul Pavel: „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12:1). Oare câţi dintre credincioşi se comportă în acest fel?

Nici rugăciunile noastre nu-şi au locul, atunci când cu ajutorul lor, vrem să scăpăm de ascultarea divină. Este şireată şi vicleană firea pământească! În orbirea noastră, ne jucăm cu promisiunile lui Dumnezeu! Odinioară, Dumnezeu a rostit către Avram: „Pe Mine însumi jur, zice Domnul: pentru că ai făcut lucrul acesta, şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa” (Geneza 22:16-17). Şi ce binecuvântare i-a adus lui Avram predarea sa totală lui Dumnezeu!

Nu-i suficient deci, ca în locul predării noastre personale, să-i dăm lui Dumnezeu, banii, timpul sau lucrarea noastră. Mulţi credincioşi, încearcă în felul acesta să-şi liniştească conştiinţa şi să-L păgubească pe Dumnezeu. Cât de întristat ar fi un mire, plin de dragoste faţă de mireasa sa, dacă aceasta în loc să-i dea inima ei, să i se dăruiască pe sine, ar încerca să-i ofere zestrea ei în bunuri materiale! Cu cât mai mult îl întristăm noi pe Dumnezeu prin încercările noastre neputincioase de a-L corupe, a-L mitui, atunci când el ne spune: „Fiule, dă-mi inima ta!” Ori dacă-I oferim lui Dumnezeu mai puţin decât pe noi înşine, atunci înseamnă că-L păgubim de lucrul principal, pe care El îl doreşte atât de mult. Căci Dumnezeu S-a dat pe Sine pentru noi. Tocmai umbra unei asemenea neîncrederi care se strecoară într-o inimă nepredată Lui, este piedica care ne opreşte de a face experienţa plinătăţii lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu poate da plinătatea Duhului Său, aceluia care nu posedă la rândul său, o asemenea plinătate a încrederii faţă de Dumnezeu.

Deci responsabilitatea acestei plinătăţi a Duhului Sfânt, se află cu totul în mâinile noastre. Dumnezeu prin dăruirea Fiului Său, a făcut tot ce a putut face pentru noi. Apostolul Pavel spune: „El ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti în Cristos” (Efeseni 1:3). Vrem ca Dumnezeu să-şi reverse plinătatea Duhului Său Sfânt în noi? Dar El a şi făcut-o prin Domnul Isus Cristos. „Căci în El, locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9).

Deci, să nu încercăm să aruncăm responsabilitatea asupra lui Dumnezeu. Pentru că El s-a angajat să ne dea plinătatea Sa, odată cu predarea noastră întreagă, Lui. De aceea El aşteaptă, cum a făcut-o de-a lungul anilor. Cu cât vom preda lui Cristos, mai deplin propria noastră persoană, timpul, darurile, averea, planurile, nădejdile şi intenţiile noastre, cu atât mai mult vom face experienţa plinătăţii minunate a Duhului Său. Vom dobândi oricând pacea şi puterea unei vieţi fericite. Cristosul dragostei tânjeşte să ne umple cu propria Sa plinătate, aşa cum spune psalmistul, că El îţi va da „tot ce-ţi doreşte inima” (Psalmul 37:4).

2. Încrederea în Domnul

 „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina, cu întunerecul? Ce înţelegere poate fi între Cristos ţi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem Templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor ţi poporul Meu. De aceea: Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, şi voi îmi veţi fi ţii şi fiice, zice Domnul Cel Atotputernic. Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, prea iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu” (2 Corinteni 6:14-7:1)

Pentru a ne bucura de plinătatea Duhului Sfânt, în viaţa consacrată lui Dumnezeu, trebuie să păstrăm o singură atitudine: încredere în El şi ascultarea voinţei Sale. Această ascultare constituie tocmai adevărata predare a noastră în mâinile Domnului, o deplină subordonare a voinţei noastre faţă de aceea a Domnului şi învăţătorului nostru.

Aşa după cum întreaga nenorocire a căderii omului în păcat şi-a aflat rădăcina tocmai în satisfacerea voinţei personale a lui Adam, la fel întreaga fericire a vieţii noi în Cristos, se află în adevărul rostit de psalmist: „Iată-mă că vin să fac voia Ta, Dumnezeule” (Psalmul 40:8-9). De fapt predarea noastră Domnului, cuprinde şi ascultarea faţă de El, deci ascultarea înseamnă predare şi este actul suprem al ascultării. Ea stabileşte începutul deprinderii a unei noi vieţi.

Să cercetăm acum un adevăr foarte apropriat: este acela al încrederii în Domnul. Să ne încredem în El, ca în ceva care locuieşte deja în noi. Există şi o părere greşită, care vrea să explice lipsa noastră de rodnicie şi uscăciune spirituală, prin faptul că nu am primit încă darul Duhului Sfânt şi că nu suntem botezaţi cu Duhul Sfânt. Deci, că ar trebui să aşteptăm făgăduinţa Mângâietorului, până când ea pătrunde în noi şi atunci dispar toate lipsurile noastre. Părerea aceasta nu este deloc biblică, ci aducătoare de rătăcire şi producătoare de confuzii spirituale. Căci credinciosul nu îşi predă viaţa sa lui Dumnezeu, pentru ca Duhul Sfânt să pătrundă în el, ci dimpotrivă, pentru că Duhul Sfânt a pătruns deja în el. Deci viaţa credinciosului nu atinge punctul ei culminant prin pătrunderea Duhului Sfânt, ci viaţa sa spirituală începe din acest moment. Existenţa Duhului Sfânt în cel credincios nu este finalul, ci fundamentul vieţii lăuntrice şi al slujirii Domnului.

Deci, să nu mai aşteptăm această pătrundere în noi a Duhului Sfânt, ci s-o credem. Să nu o mai aşteptăm, ci s-o acceptăm ca o realitate. Să nu o mai căutăm, ci s-o recunoaştem prezentă. Să nu mai construim alături de ea, ci pe ea, ca pe un fundament. Să primim realitatea existenţei Duhului Sfânt în noi, după cum am primit şi iertarea păcatelor atunci când am crezut în Cristos, bizuindu-ne pe Cuvântul lui veşnic şi neschimbător.

Este clar ca lumina zilei, Dumnezeu cere de la noi un singur lucru: să ne cercetăm pe noi înşine şi să vedem, dacă stăm în credinţă; dacă suntem cu adevărat credincioşi (2 Corinteni 13:5). În caz afirmativ, Domnul ne asigură că trupul nostru este un Templu al Duhului Sfânt, pe care l-am primit de la Dumnezeu şi care va rămâne permanent în noi (1 Corinteni 3:16; 6:19; 2 Corinteni 6:16).

Un bătrân credincios înţelept, întrebat cum a ajuns să fie conştient de prezenţa Duhului în inima sa, a răspuns: „Crede numai că El este aici, şi vei simţi prezenţa sa!” Trebuie să facem mereu deosebirea între locuirea Duhului Sfânt în noi şi manifestarea Sa în toată plinătatea, în viaţa noastră. Prin locuirea Duhului Sfânt în noi, se înţelege prezenţa Sa în noi; prin manifestarea Duhului Sfânt, se înţelege conştienta deplină pe care o căpătăm că El este prezent în noi. Dar locuirea Duhului Sfânt în noi, depinde de legătura noastră strânsă cu Cristos prin credinţă.

Pe de altă parte, manifestarea Duhului Sfânt depinde de ascultarea noastră faţă de poruncile Sale (Ioan 14:21). Iar în cazul nostru, porunca Sa este de a ne dărui viaţa Lui. Lucrarea lui Dumnezeu în noi, este o realitate permanentă în viaţa credinciosului, independent de alte simţăminte. Aceasta este o realitate, după cum şi faptul că Domnul Isus a luat pe veci păcatul nostru. Naşterea noastră din nou nu depinde de noi, suntem născuţi din Dumnezeu; însă purtarea noastră în viaţă depinde de noi, deci tot de noi depinde şi vizibilitatea Duhului Sfânt din noi. După cum locuirea Duhului Sfânt în noi merge mână în mână cu starea de copii ai lui Dumnezeu, arătarea sau revelaţia Duhului Sfânt în noi, merge mână în mână cu ascultarea noastră faţă de El, cu împărtăşirea noastră cu El. Deci starea de copii ai lui Dumnezeu este darul lui Dumnezeu, irevocabil pentru noi — ca şi prezenţa Duhului Sfânt în noi. După cum în mod variabil, ascultarea şi împărtăşirea cu Dumnezeu se află în cea mai mare parte în mână noastră, de aceea şi revelaţia, sau arătarea Duhului Sfânt în noi este schimbătoare.

De aici şi necesitatea de a ne încrede în Domnul cu privire la revelaţii. Să nu stăruim asupra unei revărsări imediate de simţăminte credincioase. Să nu ne luăm nici după experienţele altora, auzite sau citite, să nu aşteptăm ca Dumnezeu să le repete cu noi. Să ne încredinţăm Lui şi în această privinţă. Altfel, vom fi de obicei profund dezamăgiţi. Pentru că Dumnezeu ştie cu mult mai bine decât noi, ce anume simţăminte să ne dea, ce plinătate de Duh Sfânt ne poate da la fiecare şi tot Dumnezeu se va îngriji întotdeauna de împlinirea necesară.

Cu cât un credincios se predă mai necondiţionat şi fără rezerve crucii lui Cristos, cu atât mai curând şi mai bogat va dobândi binecuvântarea. Problema experienţei plinătăţii Duhului Sfânt aparţine lui Dumnezeu. Este lucrarea exclusivă a Harului divin. Domnul a făgăduit: Eu mă voi arăta, aceasta este lucrarea Mea, las-o în seama Mea! Cu cât ne interesăm şi ne îngrijim mai puţin de arătarea plinătăţii Duhului Sfânt, cu atât va veni ea mai curând. De aceea să ne ocupăm în mod special de predarea personală cinstită şi deplină, lăsând toate celelalte în mâna lui Dumnezeu.

Să ne încredem în Duhul Sfânt, în timp ce El lucrează în noi. Nicăieri nu este mai necesară o încredere sinceră, statornică în Dumnezeu, amintindu-ne mereu de rătăcirile, greşelile şi eşecurile noastre trecute. Fără Dumnezeu nu ştim ce pavăză ne este necesară, ce arme ne trebuie, ce lupte trebuie să ducem, ce ne va aduce viitorul; cum să ne dezbrăcăm de omul cel vechi din noi şi cum anume să îmbrăcăm omul cel nou; unde anume vrea să ne trimită, şi care câmp de lucru ne-a pregătit Dumnezeu.

Oare nu ne cunoaşte destul de bine Cel Atotvăzător? Nu cunoaşte El oare păcatele şi slăbiciunile noastre, firea pământească, forţele şi darurile noastre, trecutul, prezentul şi viitorul nostru? El ştie să ne formeze, să ne cioplească şi să ne întărească, să şlefuiască mereu statuia asemănătoare chipului Fiului Său! De aceea să ne încredem Lui. Să ne şoptim mereu, nouă înşine: Este Dumnezeu care lucrează! Să ne încredem Lui, în timp ce El lucrează în noi. Chiar dacă uneori ni se pare ciudat sau de neînţeles modul Său de procedare.

În sfârşit, să ne încredem Lui, că El lucrează prin noi. Căci Dumnezeu este Acela care evanghelizează lumea. El posedă şi puterea să realizeze acest scop divin. Dumnezeu o face prin fiecare viaţă de om care îi este pe deplin predată, aşa cum precizează apostolul Pavel: „Noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Cristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10).

Viaţa multor copii ai lui Dumnezeu astăzi luminoasă şi binecuvântată în lucrarea Sa, altădată era şi ea întunecată şi fără orizont, încât nu părea să existe vreo nădejde de eliberare din încurcături. Pentru că Dumnezeu are puterea să scoată pe fiecare copil al Său din umbră şi nesiguranţă şi să-l strămute în lumina şi bucuria slujbei încredinţată fiecăruia dintre noi.

3. Revelaţie

 „Noi propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci, şi pe care n-a cunoscut-o nici unul din fruntaşii veacului acestuia; căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei. Dar, după cum este scris: Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului, care este în el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu. Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile, pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său” (1 Corinteni 2:7-12).

Prin locuirea în noi a Duhului Sfânt, se înţelege prezenţa Duhului Sfânt în noi, ca oameni credincioşi. Prin revelaţie însă, se înţelege că suntem perfect conştienţi de această prezenţă în noi: adică atunci când facem descoperirea că Duhul Sfânt este duhul nostru.

Să adâncim puţin, ultimul din aceste două aspecte. În acest caz, se pune întrebarea: va interveni o transformare conştientă în noi, o stare nouă a experienţei noastre creştine? Dar, se vede oare pe apa unui lac liniştit, nemişcat, vărsarea în undele sale, a torentului de apă curgătoare, aducând apa lui purificatoare? Sunt oare ochii orbului, peste care s-a aşternut de mulţi ani vălul întunericului fără nădejde, conştienţi de lumina vie a zilei când aceasta pătrunde în ei pentru prima oară?

Tot pe atât de certă este şi revelaţia Duhului Sfânt, pentru sufletul care s-a predat cu totul lui Dumnezeu. Fără îndoială că intervine o schimbare, o experienţă vie a prezenţei lui Dumnezeu, ca niciodată înainte; o perfectă certitudine că marea criză a vieţii noastre spirituale a rămas în urma noastră. N-are importanţă dacă o asemenea constatare intervine brusc pentru noi, ca apariţia soarelui din norii întunecoşi, sau se strecoară în noi ca şi revărsatul încet al zorilor, treptat dar sigur. E destul să ştim că o asemenea revelaţie vine sigur; că Dumnezeu ni se arată personal în plinătatea, puterea şi în binecuvântarea Sa, aşa cum în trecut nu ni s-a mai arătat.

Rugămintea pe care Domnul ne-o adresează: să-I aducem ca jertfă trupurile noastre, nu este o cerere fără sens; predarea noastră faţă de El nu este zadarnică. El împlineşte făgăduinţa Sa: „Mă voi arăta lui.”

De acum înainte, există în noi putere, pace, bucurie şi binecuvântare, împărtăşire cu El, slujire, rugăciune şi slăvirea Lui, cum nu au fost înainte. Sufletului care I se predă în totul lui Dumnezeu i se preschimbă viaţa, dincolo de orice aşteptări; binecuvântările devin tot mai bogate, mai profunde. Sufletul primeşte putere „prin Duhul Său pentru omul din lăuntrul”, care este „umplut de toată plinătatea lui Dumnezeu”.

Revelarea aceasta este personală, fiecărui credincios în parte. Doi oameni pot primi această binecuvântare, dar experienţa fiecăruia se exprimă în mod diferit, pentru că şi temperamentele lor sunt diferite. În urma acestei predări, ambii fac aceeaşi experienţă: o plinătate a Duhului peste ei. Totuşi revelarea nu va fi aceeaşi la amândoi, căci Dumnezeu a format fiecare vas în chip diferit, unul de altul. După cum lumina care se scurge prin firul electric este aceeaşi, totuşi ea străluceşte diferit, după felul becului prin care se revarsă.

Apostolii Pavel şi Ioan erau plini de toată puterea Duhului Sfânt. Totuşi cât de diferită a fost revelarea Domnului la fiecare, după temperamentul lor. Pavel era plin de foc, de elan. Viaţa sa minunată ardea de dragoste pentru Cristos, părea că-l mistuie în fiecare clipă, viaţa îi părea prea scurtă. Mii de martiri misionari şi-au propus să fie ca apostolul Pavel, ca propriul lor ideal.

Dacă ne îndreptăm privirea către apostolul Ioan, vedem că nici un alt ucenic nu era mai aproape de inima lui Cristos. Ioan a simţit bătăile inimii învăţătorului său ca nimeni altul, a privit cel mai adânc în sufletul Mântuitorului. Scrierile lui Ioan respiră adevăratul Duh al lui Cristos, ele ne transpun în prezenţa lui Dumnezeu. Calm, gânditor, cucernic, sufletul lui Ioan nu avea izbucnirile năvalnice ale lui Pavel, ci era adâncit şi pierdut în viziunea lui Cristos. Şi totuşi, Ioan era ucenicul preferat de Domnul Isus, intimul Lui, desigur tot pe atât de plin cu Duhul Sfânt ca şi Pavel, marele apostol al Neamurilor. În trăirea Sfântă, liniştită, intimă cu Dumnezeu, viaţa lui Ioan este o strălucită revelare a Duhului, care se repetă în viaţa a mii de oameni temători de Dumnezeu, nespus de preţuiţi, purtând în ei semnul de netăgăduit al plinătăţii Duhului Sfânt.

De aceea, dacă ne-am consacrat viaţa lui Dumnezeu, să fim profund recunoscători, tocmai pentru asemenea revelări individuale, aşa cum ni le dăruieşte prin Harul Său. Însă există o primejdie: dorind mereu experienţa unui alt om, pentru că ea corespunde mai mult concepţiei şi temperamentului nostru, cu privire la revelaţia plinătăţii Duhului Sfânt, ne expunem pericolului ca tocmai ceea ce ne-a încredinţat nouă personal Dumnezeu, să preţuim prea puţin sau deloc. Dacă Dumnezeu binevoieşte să ne dea viziuni minunate, este bine să le păstrăm pentru noi. Dar dacă El ne umple cu o pace care este tot atât de mare ca şi bucuria altora, dacă ne dă putere în rugăciune, în loc să ne dea putere la amvon, atunci şi acestea sunt bune şi de aceea trebuie să le folosim pentru slava Lui, pentru binele bisericii şi altor suflete. Duhul Sfânt „împarte fiecăruia ce i se cuvine, aşa după cum găseşte El de bine.”

„Astfel dar, fiindcă Cristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci Cel ce a pătimit în trup, a sfârşit-o cu păcatul; pentru ca, în vremea care-i mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după, poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu” (1 Petru 4:1-2).

Trupul, firea omenească este păcătoasă, este sfera în care activează păcatul. De aceea, dacă predăm întreaga viaţă lui Dumnezeu, adică firea veche, vom cunoaşte şi suferinţele crucii lui Cristos. Căci numai ţintuind pe cruce firea noastră, prin credinţă şi predare totală, încetăm să mai facem voia noastră, începem să iubim voia desăvârşită a lui Dumnezeu şi să o împlinim. Ori aceasta înseamnă pentru noi suferinţă. Textul biblic spune lămurit că trebuie să ne înarmăm „cu acelaşi fel de gândire”, că trebuie să ne aşteptăm a suferi în trup, „pentru ca, în vremea care ne-a rămas de trăit în trup, să nu mai trăim după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu.” Deci, dacă stăruim după plinătatea Duhului Sfânt, atunci trebuie să ne aşteptăm la o asemenea experienţă. Dar noi rătăcim, pentru că nu cunoaştem scripturile. De le-am fi cunoscut, ne-am fi „înarmat cu acelaşi fel de gândire”, am fi aşteptat mai dinainte această experienţă. De aceea credinciosul nu trebuie să se lase descurajat. Drumul spre experienţa de Rusalii duce neapărat pe lângă Ghetsemani şi Golgota. Din toate aceste lupte, ne va fi dată pacea, liniştea şi puterea lui Dumnezeu.

Nu trebuie să cercetăm experienţa noastră lăuntrică, imediat după ce ne-am predat lui Dumnezeu, pentru a vedea dacă Dumnezeu Şi-a împlinit făgăduinţa revelaţiei Sale. Căci predarea noastră nu este totdeauna reală, ci adeseori există încă ceva care ne reţine, ceea ce va împiedica arătarea Duhului în clipa predării noastre aparente. Totuşi, dacă privim în urmă la viaţa noastră, recunoaştem că experienţa plinătăţii Duhului lui Dumnezeu este răspunsul precis la predarea noastră. La pocăinţa noastră ne-am încrezut în Dumnezeu nu numai cu privire la mântuirea noastră, ci ne-am predat viaţa noastră deplin şi nu am primit numai Duhul Sfânt, ci am făcut şi experienţa plinătăţii Sale.

În mod obişnuit există un interval în care sufletul caută adevărul necunoscut, sau chiar se împotriveşte adevărului recunoscut. În mod practic, timpul acesta intermediar poate trece aproape neobservat. Apostolul Pavel abia a fost mântuit, că a şi strigat plin de Duhul predării: „Doamne, ce vrei să fac?” La fel s-a întâmplat şi cu predicatorii şi misionarii moderni. Simpla citire a experienţelor lor ne umple inima cu o imensă admiraţie sfântă, cu privire la ceea ce este în stare să facă Dumnezeu, cu o viaţă pe deplin predată Lui. Dar de multe ori, după ani de întuneric şi neascultare, noi ne predăm şi debarcăm în portul liniştit al păcii, în care am fi putut intra cu mult înainte.

Revelaţia plinătăţii Duhului poate fi treptată. Totuşi puţini dintre credincioşi recunosc din timp, înalta însemnătate şi întreaga proporţie a unei predări totale către Dumnezeu. Cei care îşi predau viaţa lui Dumnezeu într-o clipă, cu certitudine că Dumnezeu le răspunde tot pe atât de repede, cu o binecuvântare a unei plinătăţi vizibile. Alţii se predau mai lent lui Dumnezeu, treptat; experienţa lor ia deci un caracter progresiv. Pentru că noi nu cunoaştem încă dimensiunile depline şi adânca importanţă a unei asemenea predări lui Cristos. Domnul ştie lucrul acesta, de aceea este atât de răbdător, şi procedează blând cu noi. El călăuzeşte pe cei fricoşi şi şovăielnici, plin de dragoste şi răbdare, pe treptele aurite ale vieţii consacrate Lui, până ce şi ei, în mod treptat, ajung la acele înălţimi pe care alţii le-au atins mult mai repede, sau dintr-odată. Să ne ajute Dumnezeu la toţi credincioşii ca să ajungem cât mai curând la această plinătate a Duhului Sfânt, despre care afirmă apostolul Pavel: „Noi n-am trimit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca, să putem cunoaşte lucrurile, pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său” (1 Corinteni 2:12).

TAINA PERMANENTEI SALE REVELĂRI

1. Rămânerea în Cristos
„Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămânea în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa, nici voi nu puteţi aduce roadă, dacă nu rămâneţi în Mine. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă” (Ioan 15:4-5)

Un copil al lui Dumnezeu vede dreptul indiscutabil al lui Dumnezeu asupra vieţii sale şi i-o închină în întregime, ca pe o jertfă vie. Drept răspuns la această predare, se revarsă peste cel credincios o plinătate de putere, de binecuvântare şi viaţă spirituală, mai presus de toate aşteptările, iar duhul său se bucură de bogăţia unei experienţe profunde. Prezenţa Duhului Sfânt în inimă este atât de vizibilă şi omul este atât de conştient de această plinătate, încât adeseori nu-şi mai poate închipui că această stare l-ar mai putea părăsi vreodată, nici că va mai scădea vreodată această plinătate. Totuşi, încetul cu încetul, survine o schimbare. Strălucirea experienţei păleşte, puterea începe să dispară, vestirea devine tot mai slabă. Dar credinciosul continuă de obicei să pretindă că a rămas la fel, sa mărturisească ceea ce nu mai posedă, nădăjduind că felul acesta va readuce din nou binecuvântarea cerească. În asemenea cazuri, foarte obişnuite, ce s-a petrecut în fond? Duhul lui Dumnezeu n-a încetat nicidecum să locuiască într-un asemenea credincios; dar Duhul Sfânt a încetat să i se mai arate în plinătatea Sa de mai înainte. Nu a dispărut sursa dătătoare de binecuvântare, dar s-a pierdut binecuvântarea. A dispărut încet, ca amurgul serii după apusul soarelui.

Care este explicaţia acestei lipse de continuitate a revelării?

1) La Ioan 14:21 Cristos ne arată condiţiile generale ale revelării Duhului Sfânt, când spune: „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, şi Mă voi arăta lui.” Deci condiţia acelei revelări sau arătări a existenţei Duhului Sfânt este păzirea poruncilor Domnului, nu poruncile Legii, ci acelea ale harului, ale credinţei şi ale dragostei creştine. Cu alte cuvinte: Cristos lămureşte simplu, că de revelarea lui Dumnezeu are parte acela care împlineşte voia lui Dumnezeu. Prin urmare, când omul era încă un păcătos nemântuit, voia lui Dumnezeu era ca omul să se pocăiască, şi să creadă în Cristos. Omul a făcut aceasta şi imediat a venit arătarea lui Dumnezeu prin pocăinţa lui; Duhul Sfânt a fost primit şi a intrat în viaţa omului, ca să rămână aici.

Însă după scurgerea unui oarecare timp, omul pocăit descoperă în el existenţa egoismului, care se află în vrăjmăşie cu viaţa în Dumnezeu; un egoism care se împotriveşte voii lui Dumnezeu. Căci cel credincios ar fi trebuit să progreseze în continuarea permanentă a revelării Duhului Sfânt, care revine numai aceluia, ce împlineşte permanent vrerea lui Dumnezeu. Deci continuitatea revelării Duhului Sfânt este urmarea naturală a unei continuităţi în împlinirea zilnică, permanentă a vrerii lui Dumnezeu.

Astfel, predarea vieţii lui Dumnezeu este numai începutul. Actul consacrării vieţii după voia lui Dumnezeu trebuie să se întrupeze într-o viaţă a omului predată în întregime, dacă vrem ca binecuvântarea începută să devină o binecuvântare continuă, permanentă. Căci consacrarea este numai începutul şi nicidecum punctul culminant al plinătăţii Duhului Sfânt. Ea nu este o stea fixă, odată pentru totdeauna, pe cerul credinţei, luminându-ne viaţa cu strălucirea ei, fără nici o altă osteneală din partea noastră.

Iată dar principala greşeală a celui credincios, care se vaită apoi pentru experienţa lui pierdută. El a primit Duhul Sfânt prin Cristos, dar el încă nu cunoaşte revelarea permanentă a Duhului Sfânt, prin rămânerea sa în Cristos. Credinciosul a primit plinătatea, a pretins binecuvântarea, a fost făcut desăvârşit; apoi a făcut marea greşeală care trebuie evitată, că n-a mai progresat la cea mai înaltă taina, a rămânerii în Cristos.

2) Necesitatea acestei rămâneri vine de acolo, că viaţa cea veche a omului n-a dispărut din el. Omul cel vechi este răstignit în Cristos, în măsura în care noi rămânem în Cristos, realizând odată cu răstignirea şi învierea la o viaţă nouă. Şi pentru că firea cea veche mai există în om, de fiecare dată când el îi cedează, aceasta împiedică revelarea Duhului Sfânt şi o înlătură. Dacă Duhul Sfânt ar proceda altfel, ar însemna că Dumnezeu îşi dă consimţământul Său divin la faptele păcătoase ale firii omeneşti.

Ar trebui să-i fie foarte lămurit omului credincios, că are parte de revelaţie, numai acela care împlineşte constant voia lui Dumnezeu. Tocmai cunoştinţa regreselor spirituale îl îndeamnă pe cel credincios la veghere, de a dezbrăca mereu omul cel vechi şi a-1 îmbrăca zilnic pe cel nou, în Cristos, a se alipi tot mai intim de Domnul Isus, ceea ce este condiţia unei vieţii fericite. Aici nu este vorba de problema mântuirii prin Cristos, ci de împărtăşirea şi legătura cu El. Fiul care s-a făcut vinovat de o neascultare nu-şi pierde din pricina asta dreptul său de fiu; dar prin vinovăţia comisă intervine o anumită întristare, o îngrijorare, întreruperea împărtăşirii în viaţa de familie.

De aceea este nechibzuit pentru un copil al lui Dumnezeu, să se bizuie numai pe vreo experienţă sau revelare din trecut a Duhului Sfânt. Ci omul credincios trebuie să năzuiască să meargă înainte, pentru a cunoaşte şi taina rămânerii sale în Cristos, până ce va fi învăţat în cele din urmă să umble în Duhul Sfânt, când „Legea Duhului de viaţă în Cristos, l-a eliberat de Legea păcatului şi a morţii” spirituale.

Pilda Domnului Isus despre viţă şi mlădiţele ei ne arată aşa de minunat această taină. Mlădiţa altoită primăvara în butucul de viţă, stabileşte legătura şi mlădiţa primeşte viaţa viţei care se scurge prin ea de-acum înainte. Dar mlădiţa trebuie să tragă zilnic, clipă de clipă, viaţa din viţă, care o alimentează şi o întreţine cu seva ei. De aceea mlădiţa trebuie să rămână legată de viţă. Ea nu se poate bizui pe plinătatea avută în trecut. De aceea Cristos ne învaţă: „Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămânea în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa, nici voi nu puteţi aduce roadă, dacă nu rămâneţi în Mine” (Ioan 15:4).

3) Dar să vedem cum să rămânem în Cristos, ca să putem experimenta bucuria făgăduinţei sale: „şi Eu voi rămânea în voi.” Trebuie să avem o cunoştinţă clară despre ceea ce de fapt se înţelege prin această exprimare. Ce este în realitate această rămânere în Cristos, pentru a o putea transpune în practică în viaţa personală de fiecare zi.

Ca totdeauna, greutatea provine de acolo, că se caută ideile oamenilor, în loc să se caute a cunoaşte gândurile lui Dumnezeu, cu privire la acest adevăr.

Se trece cu vederea cea mai însemnată regulă a studiului biblic şi anume: când avem de-a face cu o exprimare a cărei însemnătate nu ne este clară, sau complet necunoscută, să-L întrebăm pe Dumnezeu, care ne-a încredinţat întreaga Biblie, ce înţelege El prin aceasta, în loc de a cerceta părerile oamenilor cu privire la acest text. În asemenea caz, să căutam a găsi într-un alt loc al cuvântului biblic, prin care se aruncă lumină asupra textului nostru.

De exemplu, citim la 1 Ioan 3:24: „Cine păzeşte poruncile Lui, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu în el; şi cunoaştem ca El rămâne în noi prin Duhul, pe care ni L-a dat.” Cât de ciudat ni se pare faptul, că n-am băgat de seamă acest adevăr al manifestării Duhului Sfânt. Pentru că aici este o problemă a împărtăşirii cu Domnul şi nu a mântuirii noastre. Nu priveşte siguranţa noastră în Cristos, ci umblarea noastră în voia Lui. Rămânerea noastră în Cristos este însăşi condiţia revelării Duhului Sfânt, cum ne-o arată textul biblic, la Ioan 14:21: „Cine are poruncile mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte, şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, şi Mă voi arăta lui.” Însă dacă luăm în paralel textul din 1 Ioan 3:24 avem mai multă lămurire, fiindcă ni se spune: „Cine păzeşte poruncile Lui, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu în El; şi cunoaştem că El rămâne în noi prin Duhul, pe care ni L-a dat.” Deci rămânerea noastră în El, este condiţionată de permanenta păzire a poruncilor Lui. În urma cărui fapt, Domnul se arată copiilor Săi, printr-o împărtăşire permanentă cu ei.

Iar dacă ne gândim că nu putem respecta poruncile Lui, să cercetăm textul din 1 Ioan 3:23 unde găsim scris: „Porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său Isus Cristos, şi să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a poruncit El.” Pentru toţi cei ce se află sub har, poruncile sunt împlinite în acest dublu sens: al credinţei şi al iubirii creştine. Căci credinţa lucrează prin această iubire creştină.

2. Privirea aţintită asupra lui Cristos

Credinţa se manifestă printr-o privire aţintită mereu asupra lui Cristos, pentru o revelare continuă a Duhului Sfânt. Pentru a lămurit această afirmaţie, să ţinem seama de două aspecte:

Întâi de toate, să nu uităm ce afirmă apostolul Pavel la Romani 7:18: „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac”. Coloseni 3:3: „Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu.” Deci credinciosul nu are viaţă spirituală de sine stătătoare, separată de Cristos. Omul are viaţă fizică şi sufletească, dar nu o viaţă dumnezeiască. De aici şi necesitatea naşterii din nou. Firea veche a omului nu poate fi reformată, corectată, sau folosită de Dumnezeu. Nu există nici un fel de proces, chiar în alchimia divină, prin care metalul rău al firii omeneşti să poată fi transformat în metalul nobil, în aurul Duhului Sfânt. Credinciosul trebuie să fie născut din nou, din Dumnezeu, din Duhul Sfânt. Se obţine prin naşterea din nou şi o viaţă nouă; nu mai este viaţa veche, proprie omului, ci este viaţa lui Dumnezeu în el. Omul nu este îndemnat să îndrepte „omul vechi”, ci să dezbrace pe omul cel vechi.

Al doilea aspect de luat în seamă: Cristos este El însăşi o viaţă spirituală, cum găsim în Scripturi: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14:6). „Când se va arata Cristos, viaţa voastră” (Coloseni 3:4). „Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa, veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa” (1 Ioan 5:11-12). „În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1:4). „Eu sunt pâinea vieţii” (Ioan 6:48).

Deci, în timp ce în credincios a murit propria lui fire veche, Cristos a devenit viaţa lui spirituală. Aceasta nu ca un dar separat de Cristos, ci însuşi Cristos. Cristos nu împarte atâta viaţa spirituală, ci El o aduce cu Sine. Cu alte cuvinte, viaţa spirituală intră în credincios prin intrarea lui Cristos în el, care este însuşi această viaţă. Prin urmare singura cale a celui credincios este de a renunţa la propria sa fire veche, egoistă şi a privi numai la viaţa lui Cristos din el. Trebuie să privească la Acela care reprezintă o tărie şi putere unică. Astfel viaţa credinciosului nu mai poate fi un „EU” corectat, ci aşa cum spune apostolul Pavel: „Am fost răstignit împreună cu Cristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2:20).

Apostolul Pavel a cuprins noţiunea bogată a credinţei, pe care o poate avea numai un credincios, care după ce a venit la credinţă, fiind născut din Dumnezeu, a primit şi credinţa de a trăi în Dumnezeu; având totodată simţământul propriei sale neputinţe. Însă cum l-am primit pe Cristos, tot aşa trebuie să şi umblăm în El. Mersul nu este decât o repetare a paşilor deja făcuţi. După cum prin primul nostru pas L-am primit pe Cristos, primind totodată şi Duhul Sfânt, tot aşa trebuie să facem fiecare pas în viaţă împreună cu El, dacă năzuim la o permanentă revelare a Duhului Sfânt. Avem această năzuinţă? Puterea necesară ca s-o atingem, trebuie s-o tragem de la Cristos, ca să primim iubirea Lui, şi pentru fiecare slujire. Ne trebuie îndrumare, înţelepciune, tact şi blândeţe, îndelungă răbdare, pace şi bucurie, atunci trebuie să privim la El pentru toate!

Umblarea noastră creştină, în viaţa cea nouă, trebuie să se asemene cu viaţa pe care a dus-o Cristos la înviere. El a fost înviat din morţi, de Tatăl ceresc. La fel trebuie să umble şi cel credincios, în viaţa cea nouă. Trebuie să se recunoască pe sine ca mort şi neputincios şi să se bizuie pe altcineva — pe Cristos, pe Duhul Sfânt din el, la fiecare din paşii săi în viaţa cea nouă, cum a făcut-o cu privire la primul pas al vieţii sale noi de credinţă.

Dar, suntem noi oare conştienţi, că traiul nostru în Duhul Sfânt trebuie să fie o trăire a credinţei permanente, zi de zi; că suntem născuţi din nou, şi că trebuie să trăim prin credinţă? Credem noi oare, că Cristos tocmai aceasta a înţeles atunci când a spus: „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic!” Aceasta nu este numai o temă de predici sau ore de rugăciune, ci unul din cele mai importante adevăruri de ordin practic, pe care Cristos l-a rezervat pentru noi, şi fiind împletit cu fiecare faptă a noastră, cu fiecare cuvânt, cu fiecare gând. Este acest: „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”, o parte a vieţii noastre, cât şi al mărturisirii noastre creştine? Căci dacă Duhul Sfânt nu vorbeşte prin noi, nu se roagă şi nu lucrează prin noi, nu se poate produce nici o trezire a acelora din jurul nostru. O predică inteligentă, elocventă, poate să trezească admiraţia, dar ea nu va fi în stare să transmită nici un fel de viaţă spirituală. Numai viaţa poate să nască altă viaţă, căci Biblia ne spune: „Duhul este Acela care face viu!” De aici decurge şi responsabilitatea noastră de a trăi în viaţa permanentă a Duhului Sfânt, de a ne încrede mereu, fără întrerupere în El, care locuieşte în noi.

Să ne gândim la un exemplu luat din viaţa de toate zilele. Există acele mijloace de transport electrificate: tramvaie, troleibuze şi trenuri electrice. Vagoanele acestora n-au posibilitatea de a se mişca singure, însă deasupra lor este întinsă sârma străbătută de curentul permanent, primit de la o centrală electrică situată la mare depărtare. De îndată ce troleul vagonului atinge sârma, din ea se scurge energia şi forţa care pune în mişcare vagonul. Şi de îndată ce lipseşte contactul cu sârma încărcată, vagonul devine o masă metalică nemişcată.

Deci, forţa motrică este cu totul dependentă de persistenţa atingerii sursei de energie. La fel şi copiii lui Dumnezeu trebuie să rămână în permanentă legătură cu Isus Cristos, dacă vor ca să aibă parte de o manifestare neîntreruptă a Duhului Sfânt. Căci Dumnezeu uneşte pe copiii Săi prin credinţă, cu Isus Cristos, în care se află toată forţa. Datorită legăturii intime cu Cristos, primesc credincioşii darul Duhului Sfânt. Şi numai în măsura în care rămân în El fac experienţa revelării permanente a Duhului Sfânt. Dumnezeu vrea astfel să ne păstreze în această stare de dependenţă, nu să ne umple cu Duhul Sfânt pentru un an de exemplu, pentru o lună, sau pentru o zi. În acest caz ne-am rupe de Cristos, ceea ce, sigur, ne-ar umple de egoism şi îngâmfare, ne-ar zdruncina credinţa care este fundamentul vieţii şi până la urmă ar nimici rodul ei din viaţa noastră.

Aşa cum în fiecare oraş modern există cel puţin o uzină electrică generatoare de curent, care produce forţa minunată transmisă la sute sau mii de vagoane care stau inactive în aşteptare, la fel şi viaţa divină este ascunsă în Dumnezeu, pe care El, Tatăl ceresc, o transmite prin Fiul Său, credincioşilor săi. De aceea unii credincioşi pierd revelarea Duhului Sfânt, tocmai din pricina lipsei de legătură cu Cristos, de părtăşie permanentă cu El; ceea ce duce la o stare spirituală slabă a lor. De aici şi lipsa de roade în viaţa lor şi neputinţa în slujire, dar nu şi o pierdere a mântuirii. N-au pierdut credinţa mântuitoare, ci credinţa stăruitoare de rămânere în Cristos.

Cuvintele „Priveşte la Isus” dau un tablou exact al sufletului care rămâne în Cristos. Luna priveşte la soare ca să aibă strălucirea pe care o reflectează; mlădiţa, la viţa de vie pentru rodnicia ei; fântâna arteziană la rezervorul de apă pentru fiecare picătură ce o aruncă; becul electric la reţeaua de unde vine curentul şi lumina care străbate întunericul nopţii. La fel este şi cazul copilului lui Dumnezeu care vrea să aibă parte de cea mai înaltă taină a Duhului Sfânt, taina arătării Sale permanente. Credinciosul trebuie să privească necontenit la Cristos, până ce o asemenea rămânere în credinţă devine o atitudine permanentă a sufletului omenesc.

Lucrul acesta e greu, anevoios la început; dar este atât de important pentru noi toţi credincioşii, înăbuşirea pornirilor firii omeneşti, de a urma planuri care nu izvorăsc şi nu se nasc din rugăciune, este voinţa lui Dumnezeu. A trăi corespunzător acestei voinţe, este o atitudine care nu se capătă cu uşurinţă şi dintr-odată. Şi totuşi aceasta este atitudinea care trebuie s-o adoptăm în viaţă, întrucât ne este dată şi puterea necesară de înfăptuire. Recunoscând propria noastră neputinţă şi privind la Isus, vom dobândi această putere, vom deveni astfel conştienţi pentru a obţine de la El rodnicie, ca mlădiţele Sale. Să ne rămână săpat în inimile noastre, promisiunea lui Cristos şi răsplata care ne aşteaptă: „Rămâneţi în Mine ţi Eu rămân în voi!”

3. A împlini porunca lui Cristos

Pentru viaţa spirituală a celui credincios, reiese suficient de clar necesitatea de a rămâne în legătură permanentă cu Domnul Isus, în care este întrupată „plinătatea Dumnezeirii”. Creştinul primeşte îndemnul, nu numai de a crede în Cristos, ci şi a împlini porunca Domnului, când spune: „Iubiţi-vă unii pe alţii” (1 Ioan 3:23).

Prin urmare, a rămâne în Cristos nu înseamnă numai împărtăşire cu El, ci şi o slujire a Lui; o anumită atitudine faţă de Dumnezeu care inspiră şi una faţă de oameni. Cine vrea să ducă o viaţă de credinţă în toată plinătatea ei, trebuie în viaţa sa zilnică să se ocupe şi de alţii, nu să se iubească pe sine însuşi. Această necesitate rezultă din însuşi natura lui Dumnezeu, care este numai dragoste pentru oameni. Aşa ni-L prezintă Cuvântul Sfânt în multe locuri:

„Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el” (1 Ioan 4:16).

„Dragostea stă în vieţuirea după poruncile Lui” (2 Ioan 6).

„Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8).

„Te iubesc cu o iubire veşnică” (Ieremia 31:3).

„Fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit ţină la capăt” (Ioan 13:1).

„Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea” (Ioan 15:9).

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat te singurul Lui Fiu, pentru că oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).

Putem să ne dăm seama de iubirea lui Dumnezeu Tatăl, prin faptul că El a făurit planul mântuirii oamenilor, încă din veşnicii. Iubirea lui Dumnezeu o vedem în Fiul Său, care şi-a dat viaţa într-o slujire neobosită, pentru sufletele şi trupurile oamenilor. Lui I-a bătut permanent inima în durerile compătimirii, pentru mulţimea care era ca oile fără păstor. De aceea a suportat El cu o răbdare dumnezeiască judecata şi comportarea oamenilor faţă de El. Şi în cele din urmă, purtând păcatele noastre pe lemnul crucii, El s-a mai rugat odată în clipa morţii pentru duşmanii Săi. Vedem de asemenea, că Dumnezeul iubirii creştine este atât de neobosit şi răbdător în cele mai îndârjite împotriviri din partea oamenilor. El care este iubire, cere neapărat iubire faţă de oameni; pretinde o viaţă de acest fel.

Viaţa unui asemenea copil al lui Dumnezeu, care trăieşte după marea poruncă „Iubiţi-vă unii pe alţii”, devine cu siguranţă un mijloc de transmitere a revelării lui Dumnezeu, firul metalic prin care se transmite energia electrică. Aceasta este legea după care acţionează Duhul Sfânt, singurul lui mod de a acţiona. Cum s-ar putea oare arăta Duhul Sfânt într-o viaţă vinovată, plină de egoism şi păcate? Porunca divină e mai mult decât clară: „Aceasta este porunca Mea, ca să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum vă iubesc Eu.” Se condiţionează astfel revelarea Duhului lui Dumnezeu, de o viaţă în care punctul central este lepădarea de sine, pentru iubirea aproapelui, de a transmite iubire şi altora. De aici şi imposibilitatea de a satisface această condiţie, fără a fi gata să te lepezi de tine însuţi, pentru binele altora, devenind un principiu constant în viaţă, deplin conştient şi hotărât.

Fireşte că această lege este contrariul egoismului firii omeneşti. Dar tocmai aceasta este cotitura în viaţa adevăratului credincios. El are absolută nevoie de o altă lege care să-i conducă acţiunile sale: „Vă dau o poruncă nouă” ne spune Cristos; dar survine şi o nouă lege a revelării divine, care corespunde tocmai acestei vieţi noi. De aceea credinciosul adevărat trebuie să se aştepte la o lege nouă care începe să dirijeze şi să domine viaţa sa cea nouă — viaţă diferită de viaţa şi legea veche, când aproape fiecare pas era determinat de iubirea de sine.

Ce imensă transformare, ce cuprinzătoare modificare a inimii este această trecere de la iubirea egoistă la iubirea altruistă! De a înceta să acaparezi pentru tine şi a începe să dai altora; a înceta să năzuieşti şi a începe să renunţi, a înceta să pui totdeauna accentul pe odiosul „eu”, şi a începe să te gândeşti la binele altora; a nu mai căuta să năzuieşti la locurile de frunte, mulţumindu-te şi cu cele modeste; a nu mai pretinde să te servească totdeauna ceilalţi, ci de a sluji tu pe alţii; a nu mai căuta lauda şi slava oamenilor, ci pe cât poţi a te sustrage de la ele; a nu mai căuta să-ţi salvezi cu orice preţ viaţa, ci a fi gata de a o pierde pentru binele altora; a nu mai aduna comori pe pământ, ci a fi gata să pierzi şi să suferi pentru Cristos. Asemenea aspecte, par multora la prima vedere o imposibilitate. Ba chiar sunt calificate uneori ca o sinucidere, sau pură nebunie. Şi totuşi este tocmai ce a făcut Cristos şi noi trebuie să-L urmăm, dacă vrem să facem experienţa revelării acestei vieţi noi.

După cum iubirea de sine este prima lege a naturii, tot pe atât de sigură este iubirea aproapelui, prima lege a lui Dumnezeu. Şi acela care se supune ei şi o aplică în viaţă, va recunoaşte pe Dumnezeu, care va face cu putinţă trăirea unei asemenea vieţi. Credinciosul va fi cu atât mai plin de viaţa cea nouă, cu cât se va supune mai deplin acestei noi legi divine; căci dragostea aproapelui este expresia cea mai înaltă a vrerii lui Dumnezeu, în traiul nostru pământesc.

Actul de consacrare prin care ne învoim să facem voia lui Dumnezeu, nu este suficient. După el trebuie neapărat să urmeze o împlinire zilnică şi orară a acestei mari porunci. Actul predării noastre nu va fi statornic, dacă nu ducem zilnic o viaţă corespunzătoare, adică, o viaţă de iubire în Dumnezeu şi către aproapele nostru, cum ne îndeamnă Biblia: „Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el” (1 Ioan 4:16). Această lege a fiinţei noastre trebuie aplicată în toate aspectele vieţii noastre, atât personală cât şi socială. Legea „Iubiţi-vă unii pe alţii” s-o facem piatra de hotar a tuturor gândurilor, cuvintelor şi acţiunilor noastre zilnice, până ce totul este pus de acord cu această lege, care a dominat însăşi viaţa Domnului nostru Isus Cristos. Să ne întrebăm mereu: îndrumarea sau mustrarea adusă ieri unui frate în Cristos, a fost ea din dragoste pentru el, sau doar într-un moment de proastă dispoziţie? Sfatul dat a fost din dragoste, sau din îngâmfare pentru propria mea părere? Adunarea, serviciul divin pe care l-am condus, sau cuvântarea ţinută au izvorât ele din dragoste de a ajuta pe alţii, sau de a înălţa propria persoană? Darul făcut, a fost el expresia dragostei pentru cel în nevoie, sau a izvorât de fapt dintr-o inimă mândră, iubitoare de sine? Gândurile pe care le purtăm în adâncul inimii, faţă de semenii noştri, izvorăsc ele din dragoste pentru ei?

Iată marea încercare de fiecare zi din viaţa noastră, prin care putem să recunoaştem dacă Dumnezeu este acela „care lucrează în noi”, sau propriul nostru egoism. Să încercăm o singură zi în această atitudine faţă de alţii şi atunci vom constata că vorbele ce le rostim, încep să devină mai blânde, mai prietenoase; că faptele noastre încep să ţină cont de ajutorarea altora; că orele acestei zile vor fi pline de slujirea iubirii care se uită pe sine, şi inima ne va fi purtătoare de gânduri compătimitoare, pline de prietenie pentru alţii. O asemenea experienţă va fi o zi de binecuvântare, zi conştientă a fericitei prezenţe a Duhului Sfânt în inima noastră. Dacă însă cuvintele ne sunt brutale, gândurile şi faptele egoiste, atunci acele ore şi zile devin întunecate, deci o întristare a Duhului Sfânt.

În marile silozuri există compartimente pentru diferite soiuri de cereale. Dacă deschizi gura tubului unuia din compartimente, se scurge de acolo grâul auriu în valuri bogate; dacă deschizi alt tub, se scurge în valuri secara; din alte tuburi se vor scurge boabele de orz, ovăz şi alte cereale. În noi locuiesc împreună atât Duhul Sfânt cât şi firea omenească, egoistă. În clipa în care săvârşim o faptă, rostim un cuvânt, sau cugetăm cu iubire faţă de aproapele, se arată Dumnezeu, care este însăşi această iubire. Însă când vorbim răstit, din egoism, din invidie sau ură, apare josnicia firii omeneşti păcătoase. Este de la sine înţeles că Domnul Isus nu se poate manifesta într-o viaţă de nelegiuiri şi egoism. De aceea să evităm cuvintele pripite, amare, cum am evita săgeţile şi pumnalele otrăvite. Să nu uităm că Dumnezeu iubeşte pe oameni, ca să fim şi noi la rândul nostru cuprinşi de aceea iubire. Căci Domnul s-a rugat pentru ucigaşii Săi, aşa cum s-a rugat şi pentru acei care L-au iubit.

Ştim doar că omul credincios este Templul Duhului Sfânt. Acest Templu are două uşi. Credinţa este uşa spre Dumnezeu, iubirea este uşa spre oameni. Cine menţine ambele uşi mereu deschise, acela a învăţat ce înseamnă a rămâne în Cristos. Prin credinţă se scurge viaţa din Dumnezeu înăuntrul vieţii noastre; prin iubirea creştină, viaţa din Dumnezeu ce o avem în noi, se scurge către alţii. Credinţa este conducta împărtăşirii noastre cu Dumnezeu; iubirea creştină este conducta slujirii noastre faţă de aproapele. Deci, Dumnezeu vrea, nu numai să-Şi reverse viaţa Sa în noi prin credinţă, ci vrea ca viaţa Lui din noi să se scurgă în alţii, prin conducta iubirii aproapelui.

În timpul vieţii Sale pe pământ, Isus a revărsat necontenit iubirea Sa prin jertfirea de Sine, în slujire şi binecuvântare pentru cei din jurul Său. Domnul nostru „nu mai este în lume”, dar noi suntem ca mădularele trupului Său, ca mlădiţele altoite în El, care este viţa cea vie şi El urmăreşte să reverse fără încetare, această viaţă prin noi. Prin credinţă Dumnezeu are prilejul să lucreze în noi; prin iubirea aproapelui, El are ocazia să lucreze prin noi. Apostolul Pavel o formulează astfel: „Credinţa lucrează prin dragoste” (Galateni 5:6). Ceea ce primim în noi de la Dumnezeu, trebuie să se scurgă din noi mai departe. O bună conductă este mereu primitoare, este mereu plină, mereu curgătoare. De aceea nu trebuie să slăbim în credinţă şi tot aşa nu trebuie să încetăm sau să slăbim nici în iubirea aproapelui. Izolarea unui credincios în sihăstrie, degenerează în moarte spirituală şi lipsă de rod, pentru că nu este însoţită de o slujire zilnică a iubirii aproapelui. Domnul Isus n-a putut să ducă o asemenea viaţă. Ci atunci când a fost uns cu Duhul Sfânt, „El a umblat şi a făcut bine oamenilor”, cum ne afirmă Evanghelia.

Credinţa fără fapte este moartă. După cum există şi alţi credincioşi care se dedică în totul acţiunilor creştine, dar pentru care orele de rugăciune nu joacă nici un rol, călăuzirea Duhului Sfânt şi viaţa de credinţă este fără importanţă. Totuşi o asemenea viaţă activă este lipsită de ceva esenţial. Lipseşte pacea şi binecuvântarea adevărată, necesară unei vieţi active, de unde rezultă adeseori multă dezamăgire, amărăciune, îngrijorare sau teama, lipsa unei vieţi puternice de slujire. Odăiţa de rugăciune rămâne deci singura şi adevărata centrală de energie, pentru că trebuie să ne atingem de Cristos înainte de a ne atinge de oameni. Nu putem împărţi nimic, dacă n-am primit mai înainte de la El. Credinţa fără de slujire este moartă, ca şi slujirea fără de credinţă, slujirea fără Cristos.

Prin urmare, a rămâne în Cristos înseamnă o viaţă de permanentă credinţă în El şi de permanentă iubire către oameni. Aceasta este de fapt marea taină a Duhului Sfânt, pe care trebuie s-o cunoască omul credincios. Aşa după cum ne-o afirmă Scriptura: „Şi cunoaştem că Dumnezeu rămâne în noi prin Duhul, pe care ni L-a dat” (1 Ioan 3:24).

Rodul Duhului

Rodul Duhului bogat toarnă-l Doamne la nevoi,
Dragostea cea mai curată să se ţese printre noi.
Îndelunga Ta răbdare dovedită-n veacuri mii,
Lasă-mi-o mai arzătoare să te-aştept până ce vii.
Bunătatea Ta de Tată fă să o arăt mereu,
Printr-o facere de bine pentru cei din jurul meu.
Dă-mi credinţă şi putere în trăirea, lupta mea,
Să mă apere-n durere cât o fi viaţa de grea.
Bucuria Ta cea sfântă toarn-o Doamne-n viaţa mea,
Precum îngerii îţi cântă, glasul meu la fel aş vrea.
Dă-mi blândeţe şi-ndurare, bun să fiu pe-acest pământ
Tine-mă Isuse tare, ascultând al tău Cuvânt.
Şi ajuns pe patul morţii, lasă-mi pacea-n suflet lin
Să lucească-n bezna nopţii, ca luceafărul senin.