N-ati dorit niciodata ca ziua sa aiba trezeci de ore, sperand ca timpul acesta suplimentar ar putea sa ne ajute sa scapam de extraordinara
tensiune in care traim zilnic?
In urma noastra raman o serie nesfarsita de lucrari neterminate. Scrisori la care nu am raspuns inca, prieteni pe care nu i-am vizitat de mult, carti ramase necitite -- toate acestea ne obsedeaza in clipele de liniste, cand ne oprim sa facem inventarul. Simtim cu disperare nevoia de a fi despovarati.
Dar oare o zi formata din treizeci de ore ar rezolva problema?
Sau am fi curand tot asa de frustrati ca in prezent?
O mama nu mai termina niciodata cu lucrul, nici studentul, nici profesorul, nici pastorul, ca de altfel nimeni dintre cei pe care-i cunoastem. Nici scurgerea timpului nu ne va ajuta sa refacem handicapul.
Copiii se inmultesc, cresc si cer mai mult din timpul nostru. Apoi, o data cu cresterea experientei noastre in profesiune si in biserica, cresc si se dezvolta in complexitatea sarcinile noastre.
Si asa se face ca ne trezim la un moment dat ca, desi muncim tot mai mult, ne bucuram tot mai putin de munca noastra.
Daca stam sa ne gandim, dilema noastra e mult mai profunda decat criza de timp; in esenta e vorba de problema prioritatilor. Munca asidua nu ne face rau.
Stim cu totii ce inseamna sa lucrezi ore in sir, cu atentia incordata, cand ai o sarcina importanta de indeplinit. Oboseala de la urma e compensata de bucuria izbanzii.
Nu munca e grea, ci indoiala si nesiguranta sunt lucrurile care duc la nelinistea si ingrijorarea care ne cuprinde la sfarsit de lunca sau de an, cand ne copleseste multimea sarcinilor nerezolvate. Ne dam seama cu groaza ca e posibil sa fi lasat nefacute tocmai acele lucruri care erau cu adevarat importante.
Valurile de nevoi ale altora ne-au azvarlit pe insula deznadejdii. Si astfel, in afara pacatelor noastre, trebuie sa marturisim: Am lasat nefacute lucruri pe care trebuia sa le fi facut si am facut lucruri care nu trebuiau facute.
Acum cativa ani, un director de la o fabrica textila -- un om cu multa experienta -- mi-a spus: Pericolul cel mai mare consta in a lasa ca lucrurile urgente sa ia locul celor importante. Nu si-a dat seama atunci cat de bine a tintit maxima lui, dar si acum imi amintesc adesea de ea, simtindu-ma obligat sa ridic problema critica a prioritatilor.
Traim intr-o permanenta stare de tensiune intre ceea ce este urgent si ceea ce este important. Problema este ca rareori e absolut necesar sa facem ceea ce e important chiar astazi sau chiar saptamana aceasta. Ore suplimentare de rugaciune si studiu biblic, o vizita la un necredincios, studierea unei carti importante: toate aceste sunt proiecte care mai pot astepta. In schimb, sarcinile urgente cer sa fie rezolvate imediat -- zi de zi si ceas de ceas suntem asaltati de probleme care ne reclama atentia.
Casa omului nu mai e castelul lui -- cum se zicea odinioara -- caci nici aici nu mai poate scapa de sarcinile urgente. Telefonul taraie aproape fara intrerupere, aducand in casa lumea de afara. Aceste sarcini urgente par irezistibile si importante pe moment, secatuindu-ne de energii.
Dar in perspectiva scurgerii timpului constatam ca proeminenta lor inselatoare s-a risipit; si cu un sentiment de regret ne aducem aminte, rand pe rand, de toate sarcinile cu adevarat importante care au fost date la o parte in favoarea celor urgente.
Ne dam seama ca am devenit sclavi inrobiti de tirania urgentului.
Se poate scapa de acest fel de a trai?
Raspunsul il gasim in viata Domnului. In noaptea dinaintea mortii Sale, Isus a facut o afirmatie uimitoare. In marea rugaciune din Ioan 17, El spune: “Mi-am sfarsit lucrarea pe care Mi-ai dat s-o fac.” (versetul 4)
Cum de a putut spune Isus am sfarsit? Doar lucrarea Sau nu a durat decat trei ani. E adevarat ca prostituata de la picioarele Sale a aflat iertare si viata noua, dar au ramas inca multe surate de-ale ei pe strazi, inca lipsite de iertare si viata noua. La fiecare zece oameni cu muschiiinsanatositi, o suta au ramas mai departe uscati. Si totusi, in noaptea aceea din urma, desi ar mai fi putut face multe alte fapte de marinimie, implinind multe alte nevoi umane urgente, Domnul a avut pace; El stia ca sfarsise lucrarea lui Dumnezeu.
Relatarile Evangheliei ne arata ca Isus muncea din greu.
Dupa ce descrie o zi obisnuita din viata Domnului, cu multe activitati, Marcu adauga la urma: Seara, dupa asfintitul Soarelui, au adus la El pe totii bolnavii si indracitii. Si toata cetatea era adunata la usa. El a vindecat pe multi care patimeau de felurite boli; de asemenea, a scos multi draci" (1:32-34)
Alta data, din cauza celor bolnavi si schilozi, Domnul n-a putut avea timp nici sa manance (Marcu 3:20). Intr-o zi, dupa ce invatase cu rabdare multimile, Isus si ucenicii au iesit in larg cu barca si atat a fost de istorvit incat nici furtuna nu a fost in stare sa-L trezeasca (Matei 4:37-38).
Cu toate acestea, El nu a trait o viata febrila. El a avut timp pentru oameni. Putea sa-i ingaduie sa petreaca uneori ceasuri in sir cu o singura persoana, cum s-a intamplat cu samariteanca de la fantana.
Un minunat echilibru si un extraordinar simt al timpului bine calculat razbateau din viata Sa. Cand fratii Lui au dorit sa-L faca sa se duca in Iudea, El a raspuns: Vremea mea nu a sosit inca. Isus n-a lasat ca pripeala sa-i strice darurile cu care era inzestrat. In cartea sa, The Disciplin and Culture of the Spiritual Life (Disciplina si cultivarea vietii spirituale), A.E. Whiteham face urmatoare observatie: Iata Omul cu scopul adecvat... cu odihna launtrica ce confera un aer de destindere vietii Sale foarte ocupate: mai presus de toate, gasim in Omul acesta o putere de a se ocupa de deseurile vietii, de durere, de dezamagire, vrajmasie si moarte - dand intrebuintari divine abuzurilor omenesti, transformand locurile pustii ale durerii in rodnicie, la urma triumfand si facand ca scurta Sa viata de vreo trezeci de ani - atat de nemilos curmata - sa fie totusi o viata ispravita.
Nu ne putem permite sa admiram echilibrul interior si frumusetea aceste vieti umane si apoi sa ignoram elementele care au alcatuit acea viata.