Arhivele regale – 8. Ahab – soțul Izabelei– 1 Regi 16:29-34

Omri a fost ultimul din regii din perioada de conflicte între regatul de nord și regatul lui David. Cu fiul lui, Ahab, între Israelul din nord și împărăția lui Iuda va începe o perioadă de pace și alianțe militare. Din păcate, aceste alianțe nu vor însemna ridicarea regatului de nord din prăbușirea lui religioasă, ci coborârea urmașilor lui David la un nivel al compromisurilor.

Uneori poți învăța foarte multe lucruri și de la oamenii răi. Prima observație pe care o facem când deschidem arhivele regale la dosarul lui Ahab este … mărimea lui. Regilor amintiți în dosarele de până acum le-au fost acordate doar câteva versete, cel mult un capitol. Dosarul lui Ahab conține nu mai puțin de … șase capitole biblice cu un total de două sute trei versete!

A doua observație pe care o facem este că în filele acestui dosar se vorbește foarte mult și de profetul Ilie. Nu vă înșelați însă, acesta este dosarul lui Ahab, nu al lui Ilie. Marele și unicul profet apare în dosar doar ca un personaj major, un reprezentant al lui Dumnezeu în confruntările duhovnicești ale vremii.

A treia observație pe care trebuie să o facem este că dosarul lui Ahab este scris meticulos, cu o introducere specifică, un cuprins foarte bogat și cu o încheiere … surprinzătoare. Lecția majoră din acest dosar al arhivelor regale este, în cuvintele Noului Testament, că: „ unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult“ (Rom. 5:20).

A patra observație pe care o facem după citirea acestui dosar este că el este plin de conflicte purtate pe planuri diferite: între Ahab și Ilie, între Izabela și Ilie, între popor și Ilie, între profeții lui Baal și Ilie, toate acestea fiind manifestările unui conflict din lumea supranaturalului, dintre Adevăratul Dumnezeu, Iehova, și falsurile demonice, Baal împreună cu Astarteea.

Introducerea din dosar – 16:29-34

Dosarul lui Ahab debutează cu o informare asupra condițiilor din țară. Există trei descrieri: ceea ce a făcut Ahab, ceea ce a făcut Izabela și ceea ce a ajuns poporul din țară.

„Ahab, fiul lui Omri, a făcut ce este rău înaintea Domnului, mai mult decât toţi ceice fuseseră înaintea lui“ (1 Regi 16:29).

Ahab este o culme a răutății, un om în care se împlinesc toate neascultările celor dinaintea lui. Alunecarea începută de Ieroboam se va împlini în prăbușirea totală a credinței sub Ahab.

„Şi, ca şi cum ar fi fost puţin lucru pentru el să se dedea la păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nebat, a mai luat de nevastă şi pe Izabela, fata lui Etbaal, împăratul Sidoniţilor, şi a slujit lui Baal şi s-a închinat înaintea lui. A ridicat un altar lui Baal în templul lui Baal pe care l-a zidit la Samaria, şi a făcut un idol Astarteei. Ahab a făcut mai multe rele decât toţi împăraţii lui Israel cari fuseseră înaintea lui, ca să mânie pe Domnul Dumnezeul lui Israel“ (1 Regi 16:30-33).

Omri și Ahab nu s-au putut să se mulțumească cu o regină evreică. Pretențiile lor cosmopolite, dorința de a se ridica la înălțimea unor alianțe internaționale și de a ieși din provincialismul conului de umbră al copiilor lui Iehova, i-au făcut s-o aducă în Israel pe Izabela. Influența acestei femei asupra lui Ahab a accentuat toate pornirile lui rele.

Evident, căsătoria lui Ahab cu Izabela a fost, cel puțin la început, unirea dintre două familii monarhice cu scopul de a cimenta alianța pe care au avut-o evreii cu fenicienii din Sidon încă de pe vremea lui David și Solomon:

„Hiram, împăratul Tirului, a trimes soli lui David, şi lemn de cedru şi tâmplari şi cioplitori de piatră, cari au zidit o casă lui David“ (1 Sam. 5:11).

„Hiram a dat lui Solomon lemne de cedru şi lemne de chiparos cât a voit. Şi Solomon a dat lui Hiram douăzeci de mii de cori de grâu pentru hrana casei lui şi douăzeci de cori de untdelemn curat; iată ce a dat Solomon în fiecare an lui Hiram. Domnul a dat înţelepciune lui Solomon, cum îi făgăduise. Între Hiram şi Solomon a fost pace, şi au făcut legământ împreună“ (1 Sam 5:10-12 vezi și1 Regi 7:13; 2 Cron. 4:11).

Tirul și Sidonul au fost unite într-un regat unic din secolul doisprezece până în secolul șapte dinaintea erei creștine. Fenicienii, probabil veniți din Grecia, au fost oameni ai mării, buni comercianți și foarte buni constructori. Alianța lui Ahab cu dinastia sidoniană a urmărit accesul la comerțul internațional și bogăția care a rezultat din el. Oamenii de rând n-au beneficiat prea mult din aceasta, continuând să deteste prezența reginei idolatre. Sentimentul acesta se va vedea atunci când Iehu, exponentul lui cel mai strălucit, o va călca în picioare pe mult dușmănita regină.

Dacă Ahab mai avea măcar o umbră de aducere aminte despre istoria și Dumnezeul evreilor, Izabela a impus închinarea la Baal și Astarteea, a transformat închinarea la ei în religie de stat și i-a „nimicit pe proorocii Domnului“ (1 Regi 18:4).

Religia impusă de Ahab și Izabela în țară a fost o idolatrizare forțată. Ieroboam greșise prin impunerea unor simboluri pâgâne (viței) pentru Dumnezeul cu chip nevăzut care-i scosese pe evrei din Egipt (preluând ideea de la greșeala făcută la Sinai de Aaron, fratele-preot al lui Moise (Exod 32:4). El păstrase închinarea la Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, dar propusese prăpăstios ca acest Dumnezeu să fie „reprezentat“ prin imagini intermediare, la care oamenii să nu se închine, dar pe care să le poată „adora“ (ca și în idolatria strecurată vinovat și în creștinismul iconoclast). Regii regatului de nord dinaintea lui Ahab „stăruiseră“ în păcatele lui Ieroboam, la fel de vinovați ca și el. Ahab a fost însă mult mai rău decât ei. El și Izabela au căutat să înlăture total prin violență închinarea la Iehova, punând în locul ei închinarea la dumnezei canaaninți: Baal și Astarteea.

Baal era „Domnul furtunii“, stăpân peste forțele naturii care aduceau ploaia, iar Astarteea era zeița fertilității, care patrona rodnicia câmpului și a pântecelui femeilor. Sub această dualitate idolatră, evreii aveau asigurată (credeau ei) pacea și prosperitatea unei existențe îmbelșugate. Au reușit să facă Ahab și Izabela ceea ce și-au propus? A ajuns Israelul să-L ignore pe Dumnezeul istoriei lor binecuvântate? A ajuns Iehova să fie disprețuit de cei pe care îi scosese cu mâna tare din Egipt și cărora le dăruise în stăpânire țara Canaanului? Răspunsul la aceste întrebări este singura explicație pentru care ni se dă versetul 34, ultimul mesaj al introducerii, analiza duhovnicească a unui popor înstrăinat, idolatrizat și pornit să se sinucidă prin neascultare.

„Pe vremea lui, Hiel din Betel a zidit iarăş Ierihonul; i-a pus temeliile cu preţul lui Abiram, întâiul lui născut, şi i-a pus porţile cu preţul lui Segub, cel mai tânăr fiu al lui, după cuvântul pe care-l spusese Domnul prin Iosua, fiul lui Nun“ (1 Regi 16:34).

Acest Hiel, exponent simbolic al poporului, nu este un om oarecare, ci un cetățean al Betelului, oraș în care s-au petrecut evenimente foarte importante din istoria umblării evreilor cu Dumnezeu, loc al unor revelații definitorii și al unor legăminte solemne între Dumnezeu și copiii Săi.

Contrastul dintre ceea ce ar fi trebuit să știe acest om și ceea ce a ajuns el să facă este folosit de autor pentru a ne arăta starea jalnică în care ajunseseră evreii sub influența lui Ahab și a Izabelei.

Ierihonul a fost prima cetate păgână nimicită de Iehova când le-a dăruit țara evreilor (Iosua 6). Copiii lui Dumnezeu n-au trebuit să lupte la Ierihon. Singurul care a luptat a fost Dumnezeu. Evreilor li s-a cerut doar să încercuiască liniștiți cetatea câte o singură dată pe zi și de șapte ori în ziua a șaptea. Apoi au trebuit să sune din trâmbițe, anunțând suveranitatea lui Dumnezeu și hotărârile atotputerniciei Lui. Zidurile Ierihonului au căzut la pământ pentru că Dumnezeu hotărâse așa! În ceasul acela profetic, Ierihonul a devenit „un semn profetic“, un „indicator“, un „anunț“ pentru vremurile viitoare. Prăbușirea zidurilor Ierihonului trebuie să rămână în istorie „un semn veșnic“, o permanență care să anunțe lumii că la fel va fi soarta tururor celor care clădesc fără Dumnezeu pe pământul acesta. Prăbușirea Ierihonului a fost un semn care se va împlini profetic în Apocalipsa:

„Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: ,,S-a isprăvit!“ Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete, şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare, cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile Neamurilor s-au prăbuşit“ (Apoc. 16:17b-19a).

Iosua a pronunțat un verdict divin: Ierihonul trebuie să rămână o ruină permanentă până la vremea sfârșitului. Cel care va îndrăzni să se atingă de acest monument al distrugerii va trebui să plătească cu viața copiilor săi:

„Atunci a jurat Iosua, şi a zis: ,,Blestemat să fie înaintea Domnului omul care se va scula să zidească din nou cetatea aceasta a Ierihonului! Cu preţul întâiului său născut îi va pune temeliile şi cu preţul celui mai tânăr fiu al lui îi va aşeza porţile!“ (Iosua 6:26).

Iată de ce, fapta lui Hiel din Betel este așa de vinovată! Apucându-se să zidească iar zidurile Ieihonului, el a mărturisit implicit că nu mai crede în istoria poporului său și în cuvintele venite din partea Dumnezeului evreilor. Probabil că atunci când lucra la punerea din nou a temeliilor s-o fi surpat un șanț și Abiram, primul lui născut a murit.

„A fost o întâmplare“, și-o fi spus el. Cine mai crede astăzi în astfel de bazaconii? A fost o simplă coincidență. Și a continuat să lucreze. A lucrat mult, din greu și cu spor, fără alte necazuri. „Vedeți“, o fi spus el, nu se mai întâmplă nimic. Blestemul acela este doar o poveste! Trăim altfel de vremuri.“

Cât de mult trebuie să fi dorit el venirea zilei când porțile vor fi gata și cetatea va fi inaugurată! Cu câtă bucurie trebuie să o fi anticipat el și întreaga lui familie! Ziua aceea s-a transformat însă dintr-o sărbătoare într-o zi de doliu. Segub, fiul lui cel mai tânăr a … murit. Și autorul adaugă singura concluzie posibilă după o astfel de „coincidență“: „ după cuvântul pe care-l spusese Domnul prin Iosua, fiul lui Nun“!

Introducerea aceasta din dosarul lui Ahab din aceste arhive regale ne vorbesc deci despre un rege pornit deliberat să se îndepărteze de istoria și Dumnezeul evreilor, de o împărăteasă, Izabela, pornită să nimicească închinarea la Iehova și să instaureze în locul ei închinarea la Baal și Astarteea și despre un popor care-i urmează nebun în această cale a nelegiuirilor.

Ce va face Dumnezeu cu astfel de oameni? Ce-ai fi făcut tu în locul Lui? I-ai fi lepădat? I-ai fi nimicit? Undeva, în deșertul înstrăinărilor, Dumnezeu îl pregătea fără să spună nimănui, în taina sihăstriei, pe cel ce avea să fie reprezentantul și vestitorul hotărârilor Lui: profetul Ilie. Cu el ne vom întâlni în primele versete din capitolul următor.

Va urma.

Sursa:http://barzilaiendan.wordpress.com/