Arhivele regale – 10. Ahab – Cine nenorocește pe Israel? – 1 Regi 18

Frumusețea harului divin constă în faptul că Dumnezeu îi caută până și pe cei care nu-L caută pe El și nu vor să stea de vorbă cu El. Capitolul de azi ne ajută să vedem că mai toate căutările noastre sunt greșite; în loc să-L căutăm pe Dumnezeu care ne-ar putea scăpa din toate crizele noastre, noi căutăm adeseori soluții la crize, neglijându-L cu desăvârșire tocmai pe Dumnezeu.

Putem împărți capitolul în trei secțiuni distincte:

1 Regi 18:2-6 – Ahab și Obadia pleacă disperați să caute apă.
1 Regi 18:7-18 – Ahab pleacă să-l caute pretutindeni pe … Ilie.
1 Regi 18:19-46 – Ahab este silit să caute adevăratul Dumnezeu.

Capitolul debutează cu o inițiativă a harului: Dumnezeu îl trimite pe Ilie la Ahab cu o veste bună:

„Au trecut multe zile, şi cuvântul Domnului a vorbit astfel lui Ilie, în al treilea an: ,,Du-te, şi înfăţişează-te înaintea lui Ahab, ca să dau ploaie pe faţa pământului.“ Şi Ilie s-a dus să se înfăţişeze înaintea lui Ahab“ (1 Regi 18:1-2a).

Deși atitudinea poporului și a împăratului față de Dumnezeu nu se schimbase în nici un fel, Dumnezeu anunță încetarea pedepsei, anticipând și plănuind în bunătatea harului Său evenimentele care aveau să vină. Vestea venea cum nu se poate mai la timp pentru o națiune care murea de sete și pentru un împărat care era furios până la culme.

„Era mare foamete în Samaria. Şi Ahab a trimes să cheme pe Obadia, mai marele casei lui. -Obadia se temea mult de Domnul. De aceea când a nimicit Izabela pe proorocii Domnului, Obadia a luat o sută de prooroci, i-a ascuns câte cincizeci într-o peşteră, şi i-a hrănit cu pâine şi cu apă. – Ahab a zis lui Obadia: ,,Haidem prin ţară pe la toate izvoarele de apă şi pe la toate pârâurile; poate că vom găsi iarbă ca să păstrăm viaţa cailor şi catârilor, şi să n-avem nevoie să omorâm vitele. Şi-au împărţit ţara s-o cutreiere. Ahab a plecat singur pe un drum, şi Obadia a plecat singur pe un alt drum. “ (1 Regi 18:2b-6).

Două lucruri sunt foarte clare: (1) Ahab era mai mult preocupat de soarta „cailor și catârilor“, decât de soarta oamenilor și (2) Ahab nu se încrede în Dumnezeu pentru protecția poporului sfânt. Caii și catârii erau „animalele de război“ și preocuparea prioritară a împăratului este să nu slăbească din punct de vedere militar și să ajungă o țintă ușor de cucerit de dușmanii din afara țării. Oamenii, vacile, caprele și oile pot să moară pentru Ahab, dar caii și catârii sunt „de interes strategic militar“. Ce tristă este soarta celui care se încrede mai mult în cai și măgari decât în Dumnezeul cel atotputernic! Ce încăpățânat este omul plecat să sfideze providența divină! Câte eforturi și suferințe are parte cel care-L scoate pe Dumnezeu și ascultarea de El din ecuația vieții sale!

Cautarea după apă era numai una din ultimele întreprinderi ale lui Ahab. Până atunci căutase acul în carul cu fân, încercând să dea de urma profetului Ilie. Iată ce citim în mărturia lui Obadia, slujitorul de la curte:

„Pe când era Obadia pe drum, iată că l-a întâlnit Ilie. Obadia, cunoscîndu-l, a căzut cu faţa la pamânt, şi a zis: ,,Tu eşti, domnul meu Ilie?“ El i-a răspuns: ,,Eu sunt; du-te şi spune stăpânului tău: „Iată că a venit Ilie!“ Şi Obadia a zis: ,,Ce păcat am săvârşit eu, ca să dai pe robul tău în mâinile lui Ahab, ca să mă omoare?  Viu este Domnul, că n-a rămas popor sau împărăţie unde să nu fi trimes stăpânul meu să te caute; şi când se spunea că nu eşti acolo, punea pe împărăţia şi poporul acela să jure că nu te-a găsit“ (1 Regi 18:7-10).

Căutarea lui Ahab după Ilie a fost serioasă, sistematică, furioasă și … zadarnică. Fiecare nouă incursiune fără succes aprindea și mai mult furia împăratului. Este clar că regii popoarelor din jur se temeau de Ahab și de furia lui, altfel nu avea el curajul să îi pună să jure. Fiecare jurământ era însoțit de amenințarea unei cumplite pedepse. Ahab era furios și toată lumea se temea de ce-ar fi putut să facă un om ajuns într-o asemmena stare:

„Şi acum zici: „Du-te, şi spune stăpânului tău: „Iată că a venit Ilie“! Şi apoi, când voi pleca de la tine, Duhul Domnului te va duce nu ştiu unde. Dacă m-aş duce să dau de ştire lui Ahab, şi nu te-ar găsi, mă va omorî. Şi totuşi robul tău se teme de Domnul din tinereţea lui. Nu s-a spus oare domnului meu ce am făcut când a ucis Izabela pe proorocii Domnului? Cum am ascuns o sută de prooroci ai Domnului, câte cincizeci într-o peşteră şi i-am hrănit cu pâine şi cu apă? Şi acum tu zici: „Du-te şi spune stăpânului tău: „Iată că a venit Ilie“! El mă va ucide“ (1 Regi 18:11-14).

Furia lui Ahab amenința nu numai viața lui Ilie, ci și viața tuturor celorlalți profeți ai Domnului. Obadia reușise să-i ascundă pe unii, riscându-și prin aceasta viața. Răspunsul dat de acest om lui Ilie arată că Obadia era de părere că riscase destul, credincioșia lui față de Iehova nu era fără limite, iar viața lui îi era acum mai scumpă decât ascultarea de vorbele lui Ilie. Omul acesta este portretul slujitorilor de curte, compromiși, dar nu de tot, credincioși, dar nu chiar până la capăt. Obadia este tipul omului cu inima împărțită în vremuri de persecuție religioasă. El încearcă să slujească la doi stăpâni. Vocabularul lui îl dă de gol. În versetul 7, Obadia îl numește pe Ilie „domnul meu“, dar în versetul următor Ilie îi atrage atenția că Ahab este „stăpânul“ său.  Obadia încerca să slujească Domnului „în ascuns“, în timp ce „pe față“ îi slujea lui Ahab. Un astfel de om trăiește într-o continuă nesiguranță. Îndoindu-se de el însuși, Obadia aproape că ajunge să nu mai aibă încredere nici în Ilie, omul lui Dumnezeu. El nu face ceea ce-i cere Ilie decât după ce primește asigurări suplimentare:

„Dar Ilie a zis: ,,Viu este Domnul oştirilor, al cărui slujitor sunt, că astăzi mă voi înfăţişa înaintea lui Ahab“ (1 Regi 18:15).

Cea de a doua secțiune se încheie cu o scenă de paroxism nervos, după cum cea de a treia secțiune se va încheia cu o scenă de paroxism religios.

Întâlnirea dintre Ilie și Ahab este ca înfruntarea a doi cocoși. Niciunul nu vrea să se dea înapoi, niciunul nu vrea să cedeze. Ilie se sprijinea pe puterea lui Dumnezeu, Ahab, pe puterea și autoritatea regală. Acuzația pe care și-o aruncă unul asupra celuilalt este, nici mai puțin, nici mai mult decât, „trădare“. Unul dintre ei era vinovat de nenorocirea secetei care venise peste Israel:

„Obadia, ducându-se înaintea lui Ahab, l-a înştiinţat despre lucrul acesta. Şi Ahab s-a dus înaintea lui Ilie. Abia a zărit Ahab pe Ilie, şi i-a zis: ,,Tu eşti acela care nenoroceşti pe Israel?“ Ilie a răspuns: ,,Nu eu nenorocesc pe Israel; ci tu, şi casa tatălui tău, fiindcă aţi părăsit poruncile Domnului şi te-ai dus după Baali“ (1 Regi 18:16-18).

Este clar că niciunul nu avea vreo șansă să-l convingă pe celălalt că are dreptate. Singura ieșire din impas era o intervenție divină care să arate tuturor cine este cel care era vinovat de nenorocirea care venise peste țară. Aceasta este exact ceea ce a propus Ilie:

„Strânge acum pe tot Israelul la mine, la muntele Carmel, pe cei patru sute cincizeci de prooroci ai lui Baal, şi pe cei patru sute de prooroci ai Astarteei, cari mănâncă la masa Izabelei.“ Ahab a trimes soli la toţi copiii lui Israel, şi a strâns pe prooroci la muntele Carmel. Atunci Ilie s-a apropiat de tot poporul, şi a zis: ,,Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!“ Poporul nu i-a răspuns nimic“ (1 Regi 18:19-21).

Carmel este un promotoriu muntos aflat la granița dintre ținutul lui Israel și ținutul fenicienilor (filistenilor). Înălțimea era considerată drept locuința lui Baal. Culmea muntoasă era deseori acoperită de nori de furtună veniți dinspre mare, iar ploile reversau apele spre văile mănoase de la poale. Numele „Carmel“ înseamnă „ținutul grădinii“ și regiunea era faimoasă pentru fertilitatea agricolă deosebită.

Acesta este un studiu, nu o culegere de predici. Dacă ar fi vorba de o predică, aș remarca din acest pasaj că:

(1) Majoritatea n-a fost niciodată dovada că cineva are dreptate. Ilie era … singur, dar singur cu Dumnezeu!

(2) Un om al lui Dumnezeu este un om al harului. Ilie nu-l atacă în mod direct pe Ahab, dându-i până la sfârșit șansa unuia care … a fost dus în eroare de alții. Observați că Ilie spune despre „proorocii lui Baal care mănâncă la masa Izabelei“, nu „la masa lui Ahab“, măcar că aceasta era, în fond, realitatea.

(3) Dragostea devărată confruntă, nu cocoloșește. Cuvintele lui Ilie pentru popor sunt cumpătate, dar aspre. El îi compătimește pentru viață chinuită pe care o duc și le oferă calea ieșirii din compromisuri. Ca și seceta, evenimentul propus de Ilie nu are ca scop „nenorocirea lui Israel“ și reașezarea poporului într-o poziție în care Dumnezeu să-l poată binecuvânta, pentru că Dumnezeu nu ne poate binecuvânta oricând, oriune și oricum am fi noi. Confruntarea este neapărat necesară pentru că de îndreptare depinde fericirea noastră.

(4) Tăcerea este uneori cel mai mare semn de acuzare. Cât de tristă și tragică este constatarea din finalul versetului 21: „Poporul nu i-a răspuns nimic“. Nu întotdeauna „tăcerea este de aur“. Uneori este numai … galbenă. Iar lipsa de reacție a celor din Israel era un foarte pronunțat semn de boală sufletească. Să le fi fost oare teamă de Ahab? Să le fi fost oare teamă de Izabela? Oare nu s-ar fi cuvenit să se teamă cu mult mai mult de … Iehova? Hotărât lucru „Frica de oameni este o cursă, dar cel ce se încrede în Domnul n-are dece să se teamă“ (Proverbe 29:25). Ce imagine stranie! Oamenii tac în fața celui ce putea închide sau deschide cerul și să le dea mult dorita ploaie. De ce să ne mirăm însă? Oare nu tac astăzi milioane de oameni în fața Celui care le dă viață și face să cadă ploaia și peste cei buni și peste cei răi?

Cea de a treia secțiune este scena înfruntării de pe Carmel. Ea se petrece pe pământ, dar adevărații adversari sunt în sferele cerești. Pe munte se confruntă Ilie, omul lui Dumnezeu, și mulțimea de profeți ai lui Baal. Concursul este însă între Baal, zeul cerului care se spunea că poate aduce ploaia, și Iehova, Domnul cerului și al pământului. Este interesant că înfruntarea nu este între preoții celor două religii, ci între profeții lor.

Ca unul care știa deja rezultatul, Ilie este politicos și regizează întreaga scenă pentru a scoate mai întâi în relief impotența lui Baal și tragica soartă a celor care îl slujesc. Vă rog să remarcați că, în toată întâmplarea, Ilie negociază de pe poziția de autoritate și nimeni nu cutează să-l înfrunte sau să-i spună să facă altfel:

„Şi Ilie a zis poporului: ,,Eu singur am rămas din proorocii Domnului, pe când prooroci ai lui Baal sunt patru sute cincizeci. Să ni se dea doi junci. Ei să-şi aleagă un junc, pe care să-l taie în bucăţi, şi să-l pună pe lemne, fără să pună foc. Şi eu voi pregăti celalt junc, şi-l voi pune pe lemne fără să pun foc. Apoi voi să chemaţi numele dumnezeului vostru; şi eu voi chema Numele Domnului. Dumnezeul care va răspunde prin foc, acela să fie adevăratul Dumnezeu. Şi tot poporul a răspuns, şi a zis: ,,Bine!“ Ilie a zis proorocilor lui Baal: ,,Alegeţi-vă un junc din cei doi, pregătiţi-l voi întâi, căci sunteţi mai mulţi, şi chemaţi numele dumnezeului vostru; dar să nu puneţi foc.“ Ei au luat juncul pe care li l-au dat, şi l-au pregătit. Şi au chemat numele lui Baal, de dimineaţă până la amează, zicând: ,,Baale, auzi-ne!“ Dar nu s-a auzit nici glas, nici răspuns. Şi săreau împrejurul altarului pe care-l făcuseră“ (1 Regi 18:22-26).

Râvna și credința, oricât de mari ar fi ele, nu pot avea răspuns atunci când sunt îndreptate în mod greșit către o divinitate care … nu există. Vorbele lui Ilie, rostite cu această ocazie, par aspre și lipsite de politețe. În vremea aceea, chiar dacă nu îmbrățișai credința cuiva, te fereai să i-o ironizezi. Lumea era „politeistă“ și îngăduia loc pentru credințele fiecăruia. Ilie, din râvnă pentru Domnul și pentru Israel, iese din tiparele obișnuite și rostește provocări tăioase:

„La amează, Ilie şi-a bătut joc de ei, şi a zis: ,,Strigaţi tare, fiindcă este dumnezeu; se gândeşte la ceva, sau are treabă, sau este în călătorie, sau poate că doarme, şi se va trezi“ (1 Regi 18:27).

Răspunsul proorocilor lui Baal a fost să intensifice incantațiile lor, dar toată larma lor n-a reușit să-l convingă nici pe Baal și nici pe cei ce se aflau pe munte:

„Ei au strigat tare, şi, după obiceiul lor, şi-au făcut tăieturi cu săbiile şi cu suliţele, până ce a curs sânge pe ei. Când a trecut ameaza, au aiurat, până în clipa când se aducea jertfa de seară. Dar nu s-a auzit nici glas, nici răspuns, nici semn de luare aminte“ (1 Regi 18:28-29).

Eșecul lor lamentabil i-a creat lui Ilie circumstanța prielnică pentru demonstrația unei credințe vii pusă într-un Dumnezeu autentic, viu și care își ține promisiunile:

„Ilie a zis atunci întregului popor: ,,Apropiaţi-vă de mine“! Tot poporul s-a apropiat de el. Şi Ilie a dres altarul Domnului care fusese sfărâmat. A luat douăsprezece pietre, după numărul seminţiilor fiilor lui Iacov, căruia Domnul îi zisese: ,,Israel îţi va fi numele“, şi a zidit cu pietrele acestea un altar în Numele Domnului. A făcut împrejurul altarului un şanţ, în care încăpeau două măsuri de sămânţă. A aşezat apoi lemnele, a tăiat juncul în bucăţi, şi l-a pus pe lemne. Apoi a zis: ,,Umpleţi patru vedre cu apă, şi vărsaţi-le pe arderea de tot şi pe lemne.“ Şi au făcut aşa. Apoi a zis: ,,Mai faceţi lucrul acesta odată.“ Şi l-au făcut încă odată. Apoi a zis: ,,Mai faceţi-l şi a treia oară.“ Şi l-au făcut şi a treia oară. Apa curgea în jurul altarului, şi au umplut cu apă şi şanţul“ (1 Regi 18:30-35).

Deși Israelul experimenta realitatea tristă a divizării împărăției în Regatul de Nord și Regatul de Sud, Ilie procedează profetic, arătând tuturor cum își vede Dumnezeu poporul. Ca și Moise la altarul de la Sinai (Exod 24:4) și întocmai ca și Iosua la Ghilgal (Iosua 4:3), Moise ia douăsprezece pietre și zidește cu ele „altarul națiunii“.  Douăsprezece pietre, adică câte o piatră pentru fiecare din cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Probabil că și numărul de douăsprezece vedre (de trei ori câte patru) este legat de aceeași semnificație.

Rugăciunea rostită de Ilie cu această ocazie merită o privire mai atentă:

„În clipa când se aducea jertfa de seară, proorocul Ilie s-a apropiat şi a zis: ,,Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Israel! Fă să se ştie astăzi că Tu eşti Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău, şi că toate aceste lucruri le-am făcut după porunca Ta. Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti adevăratul Dumnezeu, şi să le întorci astfel inima spre bine!“ (1 Regi 18:36-37).

Ilie se roagă (1) după rânduiala stabilită de Iehova, (2) făcând apel la alegerea suverană făcută de Dumnezeu prin patriarhi, (3) cerând să-i fie validată misiunea și Ahab și poporul să înțeleagă că el n-a „nenorocit pe Israel“, ci că a fost doar un instrument nevinovat al pedepsei trimisă din cer, (4) și pentru ca Dumnezeu să le miște inimile pentru ca scopul acestei pedepse să fie atins prin pocăința și întoarcerea celor din popor la adevăratul lor Dumnezeu.

Pogorârea focului din cer mai fusese odată actul supranatural prin care Dumnezeu validase alegerea și activitatea lui Aaron și a casei lui ca preoți ai Domnului (Lev. 9).

„Atunci a căzut foc dela Domnul, şi a mistuit arderea de tot, lemnele, pietrele şi pământul, şi a supt şi apa care era în şanţ. Când a văzut tot poporul lucrul acesta, au căzut cu faţa la pământ, şi au zis: ,,Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!“ (1 Regi 18:38-39).

A fost momentul apoteotic al lui Ilie. Omul acesta se născuse cu un destin special, fiind predestinat pentru această clipă. Pentru cei ce știu subtilitățile limbii originale, textul prezintă un extraordinar joc de cuvinte. În evreiește, ,,Domnul este adevăratul Dumnezeu!“ se spune „Eli-Iahu“, iar acesta este într-adevăr numele lui … Ilie! Părinții lui l-au numit, fără să știe de ce, „Ilie“ – Eliahu“. Sau poate că nașterea lui s-a produs într-o familie care ofta dureros sub idolatria generală impusă de Izabela și
l-au numit așa cu o speranță propagandistică. Ori de câte ori îl strigau pe copilul lor, oamenii aveau ocazia să li se mai reamintească odată: ,,Domnul este adevăratul Dumnezeu!“

Imaginați-vă ce scenă i-a fost dat lui Ilie să trăiască: un munte întreg, ca un stadion uriaș, scanda de răsunau tăriile … numele lui! Ce răsplată dumnezeiască! Ce om deosebit! Ce plan măreț și ce slujire exemplară! Putem spune cu adevărat că acest om s-a făcut una cu mesajul care i-a fost încredințat de Dumnezeu și a trăit cu un singur scop, să-și împlinească cu scumpătate menirea. Nu este de mirare că biruința de pe Carmel se transformă într-o râvnă dezlănțuită violent:

„Puneţi mâna pe proorocii lui Baal“, le-a zis Ilie: ,,niciunul să nu scape!“ Şi au pus mâna pe ei. Ilie i-a pogorât la pârâul Chison şi i-a junghiat acolo“ (1 Regi 18:40).

Plin de o supraomenească putere, Ilie s-a dus la Ahab, l-a absolvit parcă de toată vinovăția idolatră de până atunci și i-a spus că a venit vremea bucurie: Dumnezeu dorea să deschidă cerul și să-și reverse binecuvântarea:

„Apoi Ilie a zis lui Ahab: ,,Suie-te de mănâncă şi bea; căci se aude vuiet de ploaie.“ Ahab s-a suit să mănânce şi să bea“ (1 Regi 18:41-42a).

Spre surprinderea extaziatului Ilie, luat parcă de un vărtej al râvnei necontrolate, Dumnezeu nu s-a mișcat așa de repede cum se aștepta Ilie. A fost de parcă Dumnezeu ar fi vrut să-i spună bunului Său slujitor: „Ilie, ia-o mai ușor … Liniștește-te puțin. Nu tu faci lucrarea aceasta, ci Eu o fac. Și o fac … când vreau eu, nu după valul tău de pripeală“. Proorocul care a devenit vedeta întâmplării, adulat de popor, a trebuit să trăiască umilirea celui care stăruiește parcă zadarnic și … așteaptă neputincios. Și Ilie și poporul aveau nevoie să-L aștepte pe … Iehova:

„Dar Ilie s-a suit pe vârful Carmelului, şi plecându-se la pământ, s-a aşezat cu faţa între genunchi, şi a zis slujitorului său: ,,Suie-te şi uită-te înspre mare.“ Slujitorul s-a suit, s-a uitat, şi a zis: ,,Nu este nimic!“ Ilie a zis de şapte ori: ,,Du-te iarăş.“ A şaptea oară, slujitorul a zis: ,,Iată că se ridică un mic nor din mare, ca o palmă de om“ (1 Regi 18:42b-44a).

Atâta a fost deajuns. După trei ani și jumătate, zăgazurile cerului aveau să se deschidă, iar ploaia, parcă acumulată în tot acest timp, avea să se reverse în torente peste Israel:

„Ilie a zis: ,,Suie-te, şi spune lui Ahab: „Înhamă, şi pogoară-te, ca să nu te oprească ploaia.“ Peste câteva clipe, cerul s-a înegrit de nori, a început vântul, şi a venit o ploaie mare. Ahab s-a suit în car, şi a plecat la Izreel. Şi mâna Domnului a venit peste Ilie, care şi-a încins mijlocul, şi a alergat înaintea lui Ahab până la intrarea în Izreel“ (1 Regi 18:44b-46).

Ultima demonstrație de putere a fost necesară pentru ca Ahab să înțeleagă faptul că un om al lui Dumnezeu poate fi mai tare și mai eficient decât un car regal de luptă. A fost, probabil, metafora din care s-a născut o poreclă pentru Ilie, „armata de un singur om“, rostită de Elisei, slujitorul său, când l-a văzut înălțându-se la cer:

„Pe când mergeau ei vorbind, iată că un car de foc şi nişte cai de foc i-au despărţit pe unul de altul, şi Ilie s-a înălţat la cer într-un vârtej de vânt. Elisei se uita şi striga: ,,Părinte! Părinte! Carul lui Israel şi călărimea lui!“ (2 Regi 2:11-12a).

Va urma.

Sursa:http://barzilaiendan.wordpress.com/