Cu paşi repezi se apropie iarna mult aşteptată. Ceaţa se aşterne dis de dimineaţă peste oraşul meu. An de an retrăiesc această plăcere de a putea vedea minunea prin care nici nu îmi dau seama că trec, atingându-L. E norul, e partea Divină care Îmi arată cât de aproape poate fii lângă mine. E bucuria ce mi-o oferă mai ales primavara-iarna. Copacii îi vezi că încep să plângă după soarele ce îi încălzeau. Apa se face tot mai rece lăsând ca aierul care îl acoperă de napraznicul ce urmează… rămâi şi stai…. apoi iar te gândeşti… Nimic nu opreşte ca frunza-ngălbenită să stea întinsă, plutin pe apa îngheţată lăsând pentru cei din jur peisajul dragostei Divine. E firg şi totul se reduce la copacii fără frunze, ape fără pescari, oameni fără căldură şi din păcate biserici fără membrii. Dar un gând mă ţine treaz şi plin de speranţa că: dupa frig vine căldură. Mă voi trezi într-o zi din nou bucuros şi voi revedea din nou copacii plini de culori, apele pline de peşti, oamenii plini de căldură şi biserici umplute cu slujitori. E trecător…e Divin…e natura ce te încântă cu parfumul ei.