Plângerile lui Iov
Iov cap. 3


Și Iov acum de supărare
Se blestemă că s-a născut
El blestemă ceasul în care
În pântece s-a zămislit

În întuneric el cerea
Aceea zi, ca să se prefacă
Și pe Dumnezeu îl ruga
Ca noapte acea, zi s-o facă

Și norii groși să o cuprindă
Din an, aceea zi să piară
Ziua aceea să se stingă
Și să se șteargă, să dispară

De ce n-a închis pântecul care
Pe el, pe Iov l-a zămislit?
Sau de ce nu a murit oare
Pe lume, să nu fi venit?

De ce atuncea s-a găsit
Genunchi, care sa îl primească
Și oare de ce n-a murit?
Chiar, înainte să se nască?

Și lapte de ce s-a găsit
Gura flamandă, să-i hrănească?
Mai bine ar fi fost liniștit
Cu cei morți, să se odihnească

Cu Împărații cei vestiți
Ce-n falnice morminte, stau
Cu domnitorii înavuțiți
Ce case pline de aur au

Sau poate că o stârpitură
Ce a murit și l-a îngropat
Ce n-a trăit, n-a văzut ură
De toți și toate a scăpat

Acolo, în odihna mare
Nimeni, nu se mai necăjește
Acolo nimeni nu e tare
Și nimenea, nu asuprește

Cel mic, cel mare, sunt totuna
Robul, stăpânul, la fel sunt
E liniște întotdeauna
Nu este, ca pe acest pământ

Și se întreabă Iov mereu
Lucruri ce nu le înțelege
Oare de ce dă Dumnezeu
Viată, celui ce vrea să plece?

Și viața celui suferind
Și care moartea o așteaptă
Viata îi dă celui flămând
Ce gândul, la moarte-și îndreaptă

Acei care moartea așteaptă
Și bucuroși ar fi să vie
Dar Domnul, de ei o departă
Ei, o doresc cu bucurie

Și altora le dă lumină
Chiar dacă ei nu știu umbla
Dar el e întristat, suspină
Suspinele, sunt hrana sa

Jalea ca apa se revarsă
Și ce nu vrea, tot se petrece
Și toată viața e întoarsă
Și un rău peste altul, trece

Dar Iov prea multe se întreabă
Vorbind cu Domnul, întristat
Sa nu se fi născut dorea
Atâtea, n-ar fi îndurat.

va urma