Doamne bun, de-a Ta iubire!

Doamne bun, de-a Ta iubire
Nici când eu nu mă despart,
Şi roadele-i sfinte le-mpart
La semenii mei prin slujire,
’N drumul cel spre mântuire
Peste-al lumii hotar spart!

Şi mă silesc, Doamne Sfânt
Spre-a nu fi, ca şi-o aramă
Sunătoare, ce tot cheamă,
În lung şi-n lat pe pământ
Prin al Tău splendid Cuvânt,
Ci omul, să-L ia în seamă!

O! Nici chimval zângănitor
Căci prin zgomotele sale,
Nu strânge nimic pe cale
Pentru-al vieţii Domnitor,
Şi-al lumii-ntregi Salvator
Vrednic în veci de-osanale!

Nici să ştiu limbi omeneşti
Peste ceilalţi, mai cu vază
C-am o conştiinţă trează,
Şi că urc spre slăvi cereşti
Căci atunci, nimic nu eşti,
S-a dus duhul ce vegează!

Căci chiar şi limbi îngereşti
De-aş vorbi cu măiestrie,
Fără-avea dragostea vie,
Nu poţi templul să-l zideşti,
Şi-astfel, Om, nimic nu eşti
În drumul spre veşnicie!

Flavius Laurian Duverna
27 noiembrie 2012