Se-aude un foşnet, se-aude-o strigare,
Ce-mi tulbură visul şi somnul,
Privesc cu uimire, mă-ntreb: ”El e oare?”
Tresar şi exclam: „El e! Domnul!”

Ce taină, ce slavă, ce har şi lumină,
Coboară pe nori din mărire,
Tangenţe de har şi sclipire divină,
Mă face să plâng în neştire.

Cum Doamne, eu merit această onoare,
Din ceruri, la min´ să-Te-opreşti?
Tu nu ştii că rana de cuie, mă doare?
Tu încă cu drag mă priveşti?

Se nasc noi izvoare, pământul tresaltă
Şi flori şi copaci înfloresc,
Văzduhul suspină şi duhu-mi exaltă
Şi strig: „Domnul meu, Te iubesc!”

În cântec se-mbracă a mea vieţuire,
Căci tot ce-am trăit pe pământ,
A fost doar vremelnic, continuă sfinţire,
În slavă să fiu veşnic sfânt.

Se-aude un foşnet, se-aude-o strigare,
Ce-mi bucură astăzi trăirea,
Cu Domnul alături, pornesc către zare,
Lăsând pe pământ, doar iubirea.

29/11/12, Barcelona- Lucica Boltasu