Nu avem și n-am avut niciodată prezent. ”La trecutu-ți mare, mare viitor”, zice poetul care-și dă și el seama că trăim într-un trecut umbros și deja suntem într-un viitor cețos. De aceea românul nu se bucură de ziua de azi ci trăiește nostalgic, cu gândul la ce a fost cândva și speră într-un mâine de care să te apuci ca de scara de la ultimul vagon al unui tren.
Nu avem sfinții noștri. I-am importat pe-ai altora atunci când ne-au trebuit moaște, iar pe cei pe care i-am făcut acum sunt hilari în frunte cu Ștefan cel Mare. Poate Constantin Brâncoveanu dar și el merită doar pentru martiraj.
Nu avem un destin individual. Fiecare-și are soarta pe care o merită comunitatea de care aparține. Credința la români nu-i opțiune personală ci angajament colectiv. Antim Ivireanul zicea că în iad merg ”limbile că n-au credință, jidovii că n-au botez și ereticii că s-au schismat. ” În Rai mergi doar dacă ești român-ortodox, copiii mei care s-au născut penticostali n-au nici o șansă.
Nu avem laureați ai premiului Nobel. Deși Aurel Vlaicu a zburat primul după Icar, deși atâția români au inventat atâtea lucruri importante, au deschis atâtea drumuri noi, alții au venit cu premiul în mână de la Oslo.
Nu avem tezaurul de la Moscova, sabia lui Ștefan cel Mare și Cloșca cu puii de aur. Rușii și turcii ne-au furat mereu și ne-a plăcut să fim furați dar lucrurile furate nu-s altceva decât simbolurile identității noastre. Acum ne bucurăm de copiile aferente.
Nu avem optimism decât în escatologie. În rest, ne bocim și ne despletim zilnic. Nu avem cultura sinuciderii dar în ultimul timp s-a înmulțit numărul românilor ce-și pun capăt zilelor.
Și ca să termin într-o notă optimistă spun că încă mai avem Roșia Montană, că încă Marea Neagră e la locul ei, că încă Apusenii se pregătesc de ninsoare, că viața de român e frumoasă.
Personal mă bucur că nu-s chinez. Mămăliga e mai bună parcă decât orezul…
Fii binecuvântată, România, oriunde te-ai afla!
Vladimir Pustan