Iubitul meu, din vremi îndepărtate,
Te port în gând şi-n visurile toate,
Din zori de zi şi până-n înserare,
Te-aştept să vii, cu multă-nfiorare.

Mi-e tare dor, mi-e dor de-a Ta sfinţire,
Vreau să Te-ascult vorbind de mântuire,
Să mă atingi, să-mi pui în ochi lumină,
Să simt din nou iubirea Ta divină.

Să stau umil, să-Ţi spun cu drag: “Rabuni!”
Tu să-mi zâmbeşti sub raza albă-a lunii,
Har peste har să vină peste mine,
Să-Ţi calc pe urme, orice vreme vine.

De va fi soare, de-o fi vânt sau ploi,
Să mă desprind, să nu zac în noroi,
Să mă avânt spre muntele cel sfânt,
Aşa cum sunt, un bulgăr de pământ.

Şi să nu uit că dragostea de Tată,
Mi-a şters pe veci trăirea vinovată,
De-aceea Doamne, voi veghea mereu,
Să Te ascult, căci Tu, eşti Domnul meu.

Privesc spre zări cu inima vibrândă,
Sperând s-apari, în lumea mea de-osândă
Şi-nvăluit de har şi de splendori,
Să mă ridici Isus, mai sus de nori.

Să fim din nou uniţi în Duh Preasfânt
Şi tot ce am trăit pe-acest pământ,
Să fie-o pildă pentru cel din lume,
La rândul lui, să creadă-n al Tău nume.

03/12/2012, Barcelona- Lucica Boltasu