Un câmp de căi înzăpezite
Și eu - sositul peregrin
Vedeam din drumuri nepornite,
Pelerinajul de-unde vin...

Poate că-s rele, ori că-s bune,
Poate-s spre bine, spre-un impas...?
Nu-mi pot eu viitoru-a spune,
Ci doar trecutul ce-a rămas;

Spre piscurile înălțate,
Ori înspre bezne de abis
Mă cheamă ele avântate
Din ce trecusem, şi din vis.

„La stânga, este-o bucurie...
La dreapta – dragoste-o să ai...”
Iar eu pășesc spre veșnicie,
Precum te-ai vrea din iarnă-n mai.

Unde-aș porni, m-așteaptă-o luptă
Ce mă va face mai bărbat.
Poteca cea necunoscută,
În cunoscută s-o străbat.

E strașnic când doar o cotire,
Ce ai făcut-o-ntâmplător
Te-a-ndepărta de la Iubire,
Înspre-un becisnic viitor...

Teama încearcă a mă prinde
În lațul ei de-nconjurări,
Pe drumurile-i șovăinde
Să mă învârte de la zări.

Să caut pe-unde alți trecură,
Și-au situație, venit
Decât în pisc de-nvăţătură,
Să tot te simți doar nou-venit.

Persoana, însă,-o viață are
Pe care-o trece personal;
Și pașii ei străbat cărare
Prin neștiința de cristal.

Ci dacă-o ia pe-o rută lată,
Stâlcită de atâta mers,
Devine sufletul o pată
Pe a mocirlei univers.

În jur, e parcă, totul bine;
Traseul este foarte clar:
Doar copie, noul devine,
Cu mici ambiții de hambar.

În magazie vei rămâne
S-adulmeci șoareci și guzgani
Cu groaza pasului în mâine
Din calculările de ani.

În preajmă-ți parcă viața bate
În chițcăit și ronțăit,
De fapt, așa singurătate
În jitniţa ei te-a-nghițit...

Îmi albăstreşte viitorul
Prin drumuşoare de duium
De îi dau fricii cu piciorul,
Cu pasul nou, din noul drum.

Mereu o-mprospățită Cale
Mi-așteaptă pașii îndrăzneţi,
Şi că-s în deal, ori că-s în vale,
Mi-e rodul personalei vieţi!

Ca rugăciunea mea fierbinte
Necunoscutul mi-l pătrund –
Îmi strigă Duhul: ”Înainte!”
Eu: ”Înainte!” îi răspund!