Proverbe 12:26

Cel neprihanit arata prietenului sau calea cea buna dar calea celor rai ii duce la pierzare.

In copilarie,niciodata nu m-am dus la culcare flaminda ,dar de multe ori,de foame,mincam si ce nu-mi placea insa mult mai putin,si uneori mi se facea foame noaptea.In astfel de nopti i-mi doream sa avem in fiecare zi ostropel de pui.Era una din favoritele mele. Poate si pentru ca,in afara de gustul delicios al carnii plutind in sosul gros de rosii si usturoi, alaturi de mamaliga aurie si parca fumegind aburul prin rasuflaturi zgomotoase,eram toti acasa,si toti erau inca in viata la acea vreme...Dar mai era ceva: in timp ce asezam farfuriile si tacimurile pe masa,bunica tot repeta ca vecina noastra e "cu adevarat omul lui Dumnezeu" ceea ce i-mi crea o stare de bucurie,parca hrana aceasta era binecuvintata,adusa pe masa de o fiinta cu calitati speciale.

Lucrurile au inceput sa capete inteles cind,mai tirziu,am stiut ca primeam carne,piine ,lapte si alte alimente rationalizat.Din aceasta cauza,cind se vindea carne la magazinul din cartier,era un fel de cursa de "prins" ratia. Bunicul venea acasa victorios zicind:

"Am prins si eu un pui,sa-i dea Dumnezeu sanatate Ancutei,ca daca nu ne zicea ea ca au adus pui la magazin,nu aveam azi ostropel,sa manince maimuta!".Da,asa ma numea bunicul,din multa iubire si drag. Deci Ancuta venea in fuga la poarta noastra si a altor vecini,sa ne spuna ca se dau pui,iar pentru cei care nu credeau,le arata"Uite,am cumparat eu chiar acum.Grabeste-te ca se termina curind!".

Aceasta amintire colbaita mi-a revenit cu o acuitate surprinzatoare. Senzatia de foame ca un gol miscator in capul pieptului,mirosul de sos ,caldura aburinda a mamaligii... E mult de cind n-am mai simtit foame ca in copilarie,dar azi am citit proverbe si incercam sa inteleg pilde si invataturi cind am ajuns la Proverbul 12:26. Nici macar nu am citit tot proverbul,doar prima parte,si am avut viziunea Ancutei,o femeie cu voce blinda si cu multe "alunite" pe fata. Ancuta venea sa ne spuna cind vedea ca se vinde carne,sau lapte,sau ulei... Dar mai era ceva despre care bunica nu pomenea desi o numea "omul lui Dumnezeu". Ancuta avea la subtioara o carte groasa,neagra,si ne citea din ea. Si toti ascultam.Pentru ca era o femeie cu voce blinda si ne aducea vesti bune.Ea ne citea despre apa vietii vesnice,despre un tata caruia ii este foarte dor de noi .Ne vorbea sau ne citea cu voce scazuta si zicea :"Va iubesc foarte mult si vreau sa veniti si voi la izvorul cu apa vietii vesnice!". S-a intimplat ca am ramas cu impresia ca Ancuta voia sa ne mai anunte ceva,sa impartaseasca cu noi o taina,un fel de hrana mai buna decit ostropelul de pui.

Aproape 40 de ani mai tirziu am citit un Proverb si m-a strafulgerat imaginea Ancutei mergind din poarta in poarta,fericita ca a gasit sursa vietii vesnice si le spunea tututror despre asta, tot asa cum ii anunta pe toti sa mearga sa "prinda" ceva carne pentru un prinz gustos.Ca asa era ea,cind stia ca ceva e bun nu putea sa tina numai pentru ea,voia sa imparta bucuria ei cu toti.

Sa ma ierti,Doamne,dar asa a ajuns la mine,prima oara,vestea despre mintuire:in asociatie cu mincarea traditionala la masa noastra de oameni saraci.Macar de-as fi ascultat!