Dumnezeu ne-a creat fiinţe sociabile. Şi chiar dacă nu suntem întodeauna gata să iubim, să facem binele, ne-am dori ca cei din jur să facă aceste lucruri pentru noi.

Din nefericire sunt puţini acei oameni... şi mai rău este atunci când nici cei de la care ai cele mai mari aşteptări nu se ridica la acest standard, ci dimpotrivă, sunt, parcă, mai răi ca ceilalţi.

Inevitabil ajungi în viaţă în momente de criză, momente în care te simţi singur, părăsit, urât de toţi, fără nici o apreciere din partea celor ce te înconjoară. Aceste situaţii sunt cele care îi duc pe mulţi la suicid sau cel puţin îi fac să se simtă străini şi fără scop în această lume.

Noi, însă, ca şi creştini, nu ar trebui să avem astfel de gânduri... Da, e greu... E greu ca în ciuda faptului că ai căzut Bacalaureatul (spre exemplu) să îţi mai găseşti scopul în viaţă. Acest lucru te debusolează... faptul că te-ai dezamăgit pe tine, faptul că familia îţi reproşează în loc sa te sprijine, te face să te întrebi unde e Dumnezeu în acele momente... În alte situaţii (cum ar fi o despărţire de logodnic(ă)) te întrebi ce nu e în regulă cu tine, de ce nu te inţelege lumea, de ce nu-ţi văd cei dragi adevărata valoare şi dragostea ce le-o porţi.

Dar haideţi să ne gândim la Creatorul nostru... ne-a aşezat pe acest pământ să ne pregătească pentru Cer, iar noi ce facem? Ne legăm de pământ, de parcă nici nu am ştii ca există Cerul care ne aşteaptă. Suntem atat de ocupaţi cu studiile, cu prietenii, cu familia, ne străduim atât de mult să ne căutăm un partener şi să ne adunăm averi încât uităm chemarea lui Dumnezeu pentru noi. Şi ce e mai curios: nici când toate ne ies pe dos, când nimic nu ne merge bine, nu ne întoarcem spre Dumnezeu... preferăm să stăm bosumflaţi şi "supăraţi pe viaţă".

Însă Dumnezeu nu gândeşte ca noi, ci ne înţelege, "îşi aduce aminte că suntem ţărână" şi ne iubeşte. Şi de cele mai multe ori ne vorbeşte în asemenea situaţii pentru că atunci suntem mai sensibili, mai vulnerabili... vine şi ne mai dă o şansă, ne dă "un viitor şi o nădejde".

Nu, nu mă refer exclusiv la intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu... mă refer şi la viaţa de pe acest pământ. Totul în lume este trecător! Se duce familia, se duc prietenii, banii şi mai repede... faima apune. Ce rămâne? Da, dragostea. Ba mai mult, dragostea pe care o arăţi celor din jur te împlineşte. Dacă îl ajuţi pe cel nenorocit de dragul lui Dumnezeu, vei descoperi o pace şi o împlinire... împlinirea Cuvântului Sfânt.

Ce ne mai dă Dumnezeu? Este cu noi, ne poartă de grijă, ne dă de lucru (să nu şomăm spiritual), ne dă fraţi şi surori în mijlocul cărora să învăţăm să iubim, să iertăm, să încurajăm, să ridicăm. Ochii îi vom ţine mereu în sus, iar tot ceea ce se va întâmpla în jurul nostru vor fi doar lucruri trecătoare care ne vor ajuta să ne urmăm scopul: pregătirea pentru Cer.

Ai căzut un examen important? Nu-i nimic, îl mai dai o dată, şi dacă nu, Dumnezeu ţi-a pregătit deja altă meserie. Te-ai certat cu cel mai bun prieten? Fă-ţi datoria, cere-ţi iertare şi iartă. Dacă nu se rezolvă, Dumnezeu ţi-a pregătit deja prietenii pe următorii 50 de ani. Trebuia să te căsătoreşti şi nu s-a întâmplat? Sigur vei forma o familie cu o persoană mai potrivită, care pe viitor îţi va fi un sprijin real. Şi numărul viitorilor tăi copii este deja în planul Său.

Umblând cu Dumnezeu printre oameni nu vei fi o vedetă. Dar cei din jurul tău vor continua să creada în dragoste, bunătate şi în Dumnezeu, pentru că vor vedea zilnic minunile LUI... în TINE.

Aşa cum spune o maximă: "atunci când nu-ţi rămâne decât Dumnezeu, vei vedea că El îţi este suficient!"