Scrisoarea a VII-a~(1)
Autor: Zaharia Bica
Album: fara album
Categorie: Diverse
Cei care vin de prin părţile acelea, mi-au adus veşti că te-ai schimbat în ultima vreme, ţi-ai părăsit singurătatea în care ai trăit retras, devenind prietenos şi deschis spre comuniune. Mă bucur nespus de acest început, de noua prefacere. Ai început să înţelegi din experienţa ta că nu e bine, ba e chiar primejdios, să stai prea mult cu tine însuţi şi că dacă de oameni trebuie să te temi de multe ori, de tine însuţi în tot timpul, şi până în ceasul morţii.
Asceza spre care tinzi, mai mult raţional decât temperamental, nu este ceea ce ai crezut tu, adică o retragere posomorâtă din viaţa de părtăşie cu alţii, cât mai degrabă oţelirea voinţei prin exerciţii spirituale alături de fraţii tăi în Domnul. Crezi că la întâmplare scria omul inspirat:
"Iată, ce plăcut şi ce dulce este să locuiască fraţii împreună!" : (Psalmul 133:1). Vreau să subliniez pentru tine că Biblia de care eşti îndrăgostit propovăduieşte dimpotrivă, o religie a comuniunii şi a voioşiei, lucru pe care neapărat trebuie să-l observi. Şi încă ceva: omul este fiinţă înclinată spre extreme: ori spre singurătate până la ofilire, ori spre părtăşie excesivă până la riscul dizolvării de sine. În ce mă priveşte, cred că conduita pilduitoare din vieţile sfinţilor s-a clădit deopotrivă din experienţa singurătăţii şi a comuniunii trăite cu înţelepciune.
Ştiu din convorbirile noastre de taină, că oboseşti uşor şi că aproape fără să înţelegi cum, se instalează în toată fiinţa ta un fel de stagnare, de ariditate, un dezgust în a continua ceea ce ţi-ai propus. Pierderea interesului pentru ceea ce ne-am propus se întâlneşte de altfel în toate activităţile noastre, chiar şi în cele spirituale, atunci când entuziasmul iniţial dispare. Te rog să nu disperi, când se abat peste tine astfel de:
demoni, mai degrabă pune lucrul jos cu calm, caută-ţi un timp pentru plimbări solitare într-un cadru preferat, fără grabă, uitând chiar şi scopul plimbării şi toată această zgură interioară se va curăţa, iar tu îţi vei redobândi limpezimile interioare.
Mi-am notat ultimele două întrebări cu care îţi închei ultima scrisoare, lăsând pentru altădată preocuparea pentru celelalte aşa zise "post-scriptum". În rugămintea dintâi îmi ceri părerea:
"fără ambiguităţi şi cuvinte inexpresive" asupra controversatului text din cartea Genesa 2:6, unde în cuvinte puţine avem raportul cu privire la facerea omului.
Mă mai soliciţi să-ţi trimit câteva observaţii cu caracter general asupra capitolului 4 din cartea pe care o studiezi: Proverbele lui Solomon. Nu-ţi ascund faptul că răspunsul la prima rugăminte mă pune într-o poziţie destul de delicată faţă de o anumită conştiinţă dogmatică şi de aici o anumită teamă ce-mi dă târcoale. De fapt, atunci când dragostea se pune temelie legăturii frăţeşti, diversitatea de opinii chiar şi în chestiuni fundamentale este tolerată cu blândeţe şi înţelegere. În schimb, atunci când se tinde spre unitate prin tendinţe dure de uniformizare a gândirii teologice, credincioşii ajung într-un fel de buimăcire care-i face să nu mai ştie ce îi ţine laolaltă: comuniunea ideilor sau iubirea reciprocă? De aceea, să nu te miri de uşurinţa cu care se dezbină comunităţile frăţeşti. Dar, hai, în numele vechii noastre prietenii, clădită în vremuri bune şi încercată în vremuri nefavorabile, să-ţi spun ce cred. În ce priveşte actul constitutiv prin care este adusă în existenţă prima fiinţă umană, textul genesic este destul de limpede ca să înţeleg. Mi se pun sub ochi în primul rând cele două elemente: :
ţărâna şi suflarea divină, cea din urmă însufleţind-o pe cea dintâi, aşa că omul a devenit un suflet viu. Te rog să reţii bine că omul dintâi nu a dobândit un suflet viu, ci el însuşi a devenit un suflet viu. Ce este "ţărâna" despre care vorbeşte textul inspirat? Aici cuvintele sunt de prisos, din moment ce zilnic o frămânţi sub tălpi, dar te-ar interesa, zici tu, ce este acea suflare pe care Marele Făcător a adiat-o peste cea dintâi făptură.
Înainte de a încerca o lămurire, aş vrea să reţii că nici unul dintre cele două elemente ce compun fiinţa umană potrivit textului în discuţie, adică
suflarea Divină şi ţărâna, nu sunt reprezentative pentru fiinţa umană dacă le luăm separat. Nici una, deci, luată separat, nu rezumă în sine personalitatea multidimensională a omului, ci numai împreună, într-o tainică întrepătrundere.
Dacă admiţi că suflarea este sufletul aşa cum este definit în accepţiunea populară şi că acesta singur poate cuprinde în sine plenaritatea fiinţei umane, cum susţinea gândirea greacă, atunci trebuie să admiţi teoria origenistă a preexistenţei sufletelor, dar şi aberanta idee a multiplicităţii divine, dacă sufletul este un fragment din Dumnezeu.
Aşa stând lucrurile, am avea un soi de panteism straniu, în care Dumnezeu va fi văzut în tot ceea ce este viu şi tot ceea ce este viu în Dumnezeu. Mai mult, am fi obligaţi, în virtutea unei logici elementare, să credem că fiecare făptură umană îşi precede într-un fel naşterea (exceptând aceea care vine din precunoaşterea divină), ori acest lucru este cu neputinţă. Omul începe să existe ca fiinţă, aşa cum l-a gândit Dumnezeu, doar din momentul conceperii în sânul matern, singura excepţie făcând-o Domnul Isus, care a existat ca Fiinţă înainte de naşterea Sa şi cu care Dumnezeu a discutat încă înainte de această naştere. Cu nici un om însă Dumnezeu nu a intrat în relaţie înainte ca acesta să vină în această alcătuire existenţială.
În cartea Genesei avem deci descris chipul în care întâiul om se face, proces care prin voinţa divină a devenit reversibil, adică se desface, în ceea ce noi numim moarte. Acum vreau să-ţi spun că precât de viu şi de prezent a fost întâiul om în existentă înainte de facerea sa, tot astfel va fi fost şi după desfacerea sa. Te tulbură părerea mea? Ca să te poţi linişti, gândeşte-te că acolo unde a fost omul înainte de facerea sa, tot acolo va fi şi după desfacerea sa şi că şansele de a fi refăcut prin actul învierii n-ar putea fi nicidecum mai mici şi mai nesigure decât acele de la început prin care Creatorul Înţelept şi Atotputernic l-a făcut. Ce este suflarea? Este cred acel principiu divin prin care materia este însufleţită de o putere creatoare, însufleţitoare de care numai Dumnezeu este în stare. Această suflare nu numai că însufleţeşte materia, ci o şi ordonează în structuri ale viului în diferite grade de complexitate, aşa cum se vede în regnul fiinţelor vii (fii atent la expresia din textul Psalmului 104:30;
"Iţi trimeţi Tu suflarea: ele (animalele) sunt zidite...").
Şi să nu uiţi, dragul meu, că nu numai omul a fost clădit prin suflarea divină, ci şi cerurile cu oştirea lor (Psalmul 33:6). În loc de concluzie: dacă omul natural ar avea ceva împrumutat din fiinţa divină, atunci omul ar fi un fiu al lui Dumnezeu prin identitate de natură şi nu prin har, prin credinţa în Hristos, fapt care ar contrazice flagrant Scripturile, care mărturisesc că abia la înviere, omul, evident cel credincios, va fi făcut
părtaş firii lui Dumnezeu.
În ce priveşte cea de-a doua rugăminte legată de capitolul 4, am să-ţi scriu câteva observaţii, lăsându-ţi ţie să duci mai departe dulcea povară a cercetării. Vreau să-ţi spun doar că maximele înţelepte pe care le cuprinde acest capitol aparţin nu regelui Solomon, cât unei "moşteniri de familie". O spune chiar el:
"Căci când eram încă fiu la tatăl meu şi fiu gingaş şi singur la mama mea, el mă învăţa atunci şi-mi zicea..." (versetele 3-4). Deşi ştim din Scriptură că Solomon a primit o educaţie înaltă, fiind încredinţat profetului Natan (2 Samuel 12:25), totuşi, iată pedagogia de familie nelipsită în primii ani ai vieţii, când l-a avut dascăl pe propriul lui tată – un cântăreţ inspirat şi un învăţător remarcabil (1 Samuel 23:1-2 şi Psalmul 51:13). Înţeleptul rege David a oferit fiului său nu numai coroana, tronul, bogăţiile şi un regat consolidat, dar în primul rând ceea ce era mai important: principiile morale prin care puteau fi păstrate toate acestea şi nu numai. Deşi plăpând din punct de vedere fizic, copilul Solomon a avut un temperament puternic şi o bogată înzestrare nativă şi de aceea era nevoie de principii care să se constituie într-o conştiinţă trează, care să-l ţină la adăpost de propria lui fire. Căci nimic nu este mai primejdios pentru oamenii mari decât să creadă că odată ajunşi la împlinire, legile morale nu mai sunt pentru ei, ci pentru cei de jos, ei conducându-se după propriile capricii. Solomon avea să fie un rege mare şi bogat şi în această stare, avea mai mare nevoie de o lege morală, de o lege a conştiinţei, pentru a nu deveni sclavul josnic al bunurilor lui, al propriei poziţii şi victima firii lui vulgare.
Prin urmare, prea iubite, vreau să-ţi spun că un om, oricine ar fi, este mare numai prin conştiinţa lui dacă aceasta conştiinţă a fost zidită corect, prin învăţarea principiilor Domnului şi întărită prin practicarea acestora. Acest adevăr l-a înţeles bine regele David ca pedagog şi părinte şi de aici atenţia acordată fiului său. Într-o prezentare schematică şi potrivit segmentului de text în discuţie, David i-a atras atenţia fiului său:
- caută cu precădere Înţelepciunea (versetele 5-12).
- nu lăsa din mână Scripturile, izvorul Înţelepciunii (versetul 13).
- nu te însoţi cu oamenii răi (versetele 14-19).
- veghează asupra vieţii tale interioare (versetele 20-27).
Încă ceva vreau să-ţi semnalez aici, şi anume faptul că acest capitol, prin conţinutul lui, este un contraargument solid împotriva acelei teologii strâmbe care susţine în tratate speciale că religia poporului lui Dumnezeu, Israel, ce-şi avea rădăcinile în Legea lui Moise, nu punea accentul pe calitatea vieţii interioare cât pe un anume conformism exterior, atitudinile interioare şi gândurile închinătorului evreu neintrând în preocuparea lui Dumnezeu. Prin urmare, se avea în vedere fapta şi nimic mai mult.
Aceasta este o învăţătură fundamental greşită. Dimpotrivă, Scriptura afirmă că omul trebuie să asculte în totul de Dumnezeu, cum frumos exprima psalmistul aceasta sub formă de dorinţă:
"Binecuvântează suflete al meu pe Domnul şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt" (Psalmul 103:1). Potrivit deci capitolului care ne preocupă, omul este văzut în întregime în actul supunerii şi ascultării de Dumnezeu:
urechea să asculte (versetele 1, 20);
mintea să fie atentă (versetul 1).
Inima să fie visteria dreptelor învăţături (versetul 4);
picioarele să nu umble pe orice căi (versetele 11-12);
mâna să răsfoiască zilnic cărţile de înţelepciune (versetul 13);
ochii să fie fixaţi cu fermitate pe ţel (versetul 25);
gura să grăiască în tot timpul numai adevărul (versetul 24);
buzele să fie purificate de viclenie (versetul 25).
Aşadar, dragă frate, vezi că încă în vechime se cerea închinătorului în relaţia lui cu Dumnezeu nu numai manifestarea externă a formelor cultice, ci şi lăuntrul său exprimat în textul nostru prin cele două cuvinte „minte şi inimă”. În dragostea lor pentru poruncile lui Dumnezeu, rabinii au mers până acolo încât au clasificat poruncile divine după chiar acest criteriu, împărţindu-le în două mari categorii:
porunci ale membrelor sau porunci externe şi porunci ale inimii. Mie această clasificare îmi place de minune, este înţeleaptă şi merită reţinută. De altfel, în faţa lui Dumnezeu, nu ne putem prezenta doar în parte, aşa cum am scris mai sus şi de aici mustrările Domnului aduse leviţilor pentru că mutaseră accentul în mod exagerat pe gesturile cultice externe:
"...voi blestema binecuvântările voastre... pentru că n-aveţi pe inimă porunca Mea” (Maleahi 2:2). Să nu uiţi de asemeni mustrările pe care Domnul Hristos le-a adresat cărturarilor şi fariseilor pentru faptul că neglijau să aplice poruncile sfinte vieţii lor interioare, îndemnându-i să nu ignore acele valori ale inimii,
"dreptatea, mila şi credincioşia" (Matei 23:23). În final, vreau să adaug că acest dezechilibru despre care îţi scriu, Dumnezeu a promis că-l va corecta prin Legământul cel Nou, aşezându-şi legile şi poruncile în mintea şi inima celor de sub Legământ (Ieremia 31:31).
Voi reveni
Zaharia Bica
Preluat de la adresa:
https://www.resursecrestine.ro/editoriale/10180/scrisoarea-a-vii-a-1