Scrisoarea a VII-a~(2)
Autor: Zaharia Bica
Album: fara album
Categorie: Diverse
N-am făcut mare lucru astăzi: am răsfoit caiete vechi cu însemnări din tinereţe zăbovind mai ales asupra acelor file unde notasem cu acribie toate frământările mele lăuntrice, frământările celui care şi-a propus să se lupte cu sine sub flamura înduhovnicirii.
Vezi cum au trecut anii ! Astăzi, crede-mă, recitesc aceste note cu un fel de compătimire, dar şi admiraţie pentru tânărul de altădată. De fapt au fost ani ai lacrimilor izvorâte din bucurie sau deznădejde, ani plini de fervoarea căutării înţelepciunii şi maturităţii duhovniceşti, fie din lecturile pe care mi le alegeam cu grija omului pornit spre desăvârşire, fie din lungile stări de vorbă cu oameni înţelepţi, dar şi din eşecurile şi biruinţele mele în toate, însă prin iluminarea tainică a Duhului Sfânt, a Duhului Aceluia care a avut multă, multă răbdare cu mine. Încă o dată afirm, aşa cum îţi scriam într-o altă scrisoare, că un fiu al lui Dumnezeu este implicit şi un fiu al timpului, adică, altfel spus, un fiu al aşteptării iubitoare a lui Dumnezeu.
În tinereţe am citit cartea "Gargantua" şi "Pantagruel", în care scriitorul francez Rabelais spune că Diavolul a crescut şi el şapte fete şi care, atunci când s-au făcut mari, le-a măritat rând pe rând. Pe una dintre ele, să zicem pe cea dintâi, numită Zgârcenia, a măritat-o cu un om putred de bogat, pe alta numita Slavă Deşartă, a măritat-o cu unul care adunase multă ştiinţă, cheltuindu-şi viaţa prin biblioteci, pe o alta numită Invidia, a dat-o unui om sărac şi leneş. Şi aşa, cu fiecare, până la cea de a şaptea numită Desfrânarea sau Curvia, pe care n-a mai vrut să o mărite cu nimeni, dar începând de la cei mai tineri până la cei mai bătrâni îi îmbia pe toţi cu ea.
Trebuie să recunosc aici adevărul acestei anecdote, căci având în vedere provocările senzuale repetate ce-mi vin dinafară şi care fără să vreau mi se întipăresc în suflet, tulburându-mă aproape fără răgaz chiar şi în ceasurile liniştite ale rugăciunii, diavolul ciocăneşte des la uşă, oferindu-mi ultima-i progenitură. Fiecare provocare pe care o primesc, fie dinafară, fie din mine însumi, tinde să rupă zăgazurile stăpânirii de sine, să-mi descătuşeze furtuna simţirii, această cutie a Pandorei şi de aceea mă tem de ceea ce s-ar putea întâmpla. Poate tocmai la aceasta se referea sfântul apostol Pavel când scria despre "trezirea poftelor firii pământeşti". Orice provocare îmi vine de fapt prin gânduri aproape agresive şi prin imagini toate tinzând într-un mod greu de înţeles să se sădească în inima mea pentru a-mi momi gândurile cele curate. Căci îmi pare fără putinţă să fac ceva, fie în bine, fie în rău, dacă întâi nu m-am convins la nivelul minţii. Când păcatul are acordul minţii, deja am înclinat în favoarea lui. De aceea îmi propun să-mi cercetez aplecarea minţii în fiecare clipă. Îmi propun de asemeni să-mi înfrânez curiozitatea cu privire la orice mi-ar aţâţa simţurile: cărţi, filme sau emisiuni TV, plimbări prin locuri aglomerate, ori să-mi petrec concediul pe plajele mărilor, unde fiecare se întrece cu celălalt în arta de a-şi dezgoli cât mai rafinat trupul, adică să mă feresc cu orice preţ de a deveni jucăria propriei mele curiozităţi.
Uneori stau şi mă gândesc dacă sunt un copil al lui Dumnezeu din moment ce mă descopăr atât de sensibil în faţa acestor provocări pe care le întâlnesc la tot pasul. Mă întreb uneori frământat de ciudate nelinişti: "Oare şi ceilalţi sunt ca mine sau sunt diferiţi?" Poate singura deosebire dintre ei şi mine este că ei ştiu să-şi ascundă aceste frământări. Toate le voi înţelege cu vremea ..."
...şi iată cum prea iubite frate, desferecând câteva peceţi de pe filele jurnalului meu de tinereţe, m-am pregătit de altfel să mă aplec şi asupra Sfintei Scripturi, mă refer la capitolul 5 din cartea care te preocupă într-un mod aparte: "Proverbele lui Solomon".
Îţi atrag atenţia încă de la început, că adresarea pe care o face Duhul Sfânt cititorului este cât se poate de personală şi asta nu trebuie să pierzi din vedere când lecturezi textul:
"Fiule, ia aminte..." (vers.1). Asta înseamnă că tot ceea ce urmează în conţinutul textului te priveşte absolut personal, e problema ta. Nu insist asupra frământărilor tale, le cunosc prea bine. Aş vrea doar, foarte succint, să-ţi indic câteva principii care pot fi şi remedii pentru tine, principii pe care Dumnezeu ni le pune la dispoziţie în Cartea Sa, chiar în acest capitol.
Să nu uiţi însă nici o clipă faptul că păcatul curviei este un păcat foarte grav şi în Scriptură, gravitatea lui este similară cu amputarea unui mădular din Trupul lui Hristos pentru a fi transplantat în trupul unei desfrânate (1 Corinteni 6:15). Şi încă ceva: pentru curvari nu este loc în Împărăţia lui Dumnezeu (Apocalipsa 22:15). Trăim însă într-un veac destrăbălat, suntem obligaţi să înotăm în mlaştina neagră şi putredă a lumii şi în acelaşi timp chemaţi să ne păstrăm curăţia sufletească şi trupească. Potrivit textului nostru, ne sunt indicate de Dumnezeu câteva principii de care trebuie să ne ţinem şi care să jaloneze lupta noastră.
1) Fugi de orice fel de provocare (Proverbe 5:8).
"...depărtează-te de drumul care duce la ea, şi nu te apropia de uşa casei ei".
Chiar dacă substantivul
"drum" este la singular, să ştii că drumurile spre păcat sunt multe. De altfel, toate provocările care tind să ne împingă spre orice fel de desfrânare, toate laolaltă trasează într-un fel sau altul acest drum, adică ne înlesnesc întâlnirea cu păcatul. Dar omul înţelept potrivit Scripturii, nu este acela care alege în mod deliberat să facă faţă acestor provocări repetate, ci acela care a luat hotărârea nestrămutată să le ocolească. Adu-ţi aminte de puternicul Samson din Biblie, un om în care puterea lui Dumnezeu odată prezentă se dovedea în lucrări extraordinare. Dar a fost tare cât timp a ocolit casa Dalilei, sau a acelora ca ea, însă în clipa când a acceptat să-şi aşeze capul pe genunchii ei, şansele biruinţei s-au împuţinat, dispoziţia lui sufletească s-a schimbat în favoarea păcatului, întreaga lui fiinţă fiind acum pustiită de furtunile patimii dezlănţuite. Într-o răvăşire interioară precum aceasta, principiile care i-au fost date pentru a se păzi, ori au fost uitate, ori şi-au pierdut semnificaţia pentru câteva clipe. A fost suficient. Înfrângerea nu mai era decât o chestiune de timp. Să nu încercăm deci să luptăm cu păcatul, privindu-l în faţă, ci să-l înfrângem în momelile lui, în care de fapt se ascunde. Te rog, ia în considerare şi aceste texte:
"Înţeleptul se teme şi se abate de la rău, dar nesocotitul este îngâmfat şi fără frică" (Proverbe 14:16).
"Omul chibzuit vede nenorocirea şi se ascunde, dar cei proşti merg înainte şi sunt pedepsiţi" (Proverbe 22:3).
"Ferice de omul care se teme necontenit, dar cel ce-şi împietreşte inima cade în nenorocire" (Proverbe 28:14).
Încordează-ţi aşadar voinţa, uneşte-o cu teama, chiar o teamă necontenită, dar şi cu credinţa în Dumnezeu şi fugi de cea mai mică provocare. Este adevărat că unii credincioşi au un fel de trufie în Numele Domnului, crezând că ei pot birui păcatul în orice condiţii. Să nu-i invidiezi şi nici să nu-i iei în serios. Şansele lor vor fi şansele musculiţei care în loc să ocolească păianjenul ce o pândeşte, a ales să-l înfrunte în chiar plasa lui. Aşa că, dacă vrei să fii în siguranţă, trebuie să te temi întotdeauna. Şi să nu uiţi, că, dacă
"Slava tinerilor este tăria" (Proverbe 20:29), aceasta slavă se câştigă şi se păstrează numai fugind.
2) Gândeşte-te la consecinţe (cap. 5:4, 11).
"...dar la urma este amară ca pelinul, ascuţită ca o sabie cu două tăişuri" (vers.4).
"...ca nu cumva să gemi la urmă când carnea şi trupul ţi se vor istovi" (vers.11). Multe din durerile noastre îşi au rădăcina în aceea că ne lăsăm momiţi de binele imediat pe care-l urmărim în orice făptuire a noastră, fără să ne gândim serios la posibile urmări neplăcute. Acesta este de fapt mecanismul ispitirii. Bagă de seamă numai şi vei vedea că tăria oricărei ispite vine dintr-o accentuată posibilitate a unui "mai bine" pe care o simţi în cuget şi pe care de fapt ţi-o sugerează diavolul.
"Un mai bine" decât binele în care eşti în momentul ispitirii, un
"mai bine" evident mai ieftin şi la care se poate ajunge foarte uşor şi care îţi este oferit mai întâi. De ce mai întâi? Tocmai pentru a ni se ascunde astfel acel dramatic
"mai pe urmă" , stare din care mulţi odată ajunşi în ea, nu se mai pot elibera niciodată.
Iată de ce te îndemn să fugi de orice dulceaţă care poate deveni amară, căci numai clipele din urmă le judecă cu adevărat pe cele dintâi. Ce zici de versetul acesta?
"Pâinea minciunii este dulce omului, dar la urmă gura îi este plină de pietriş" (Proverbe 20:17). Sau, ca să exemplific şi mai mult, întâi ni se oferă "miere " (Proverbe 5:3), ca la urmă să descoperim că am sorbit din cupa fermecată
"pelinul amar al morţii" (Proverbe 5:4), ni se oferă
"îmbrăţişarea sânilor " (Proverbe 5:20), ca în final să descoperim că am îmbrăţişat
"o sabie ascuţită cu două tăişuri", care de fapt a lăsat în fiinţa noastră răni adânci şi greu de vindecat. Ni se oferă
"desfătare" (Proverbe 7:18), ca la urmă să rămânem cu
"gemete, cu trupul istovit şi nervii rupţi" (Proverbe 5:11). Mai mult, textul inspirat ne atrage atenţia că urmările curviei se răsfrâng în cel puţin trei planuri:
- În plan spiritual ( vers.5 )
"Picioarele ei pogoară la moarte şi paşii ei dau în locuinţa morţilor".
- în plan fizic personal (Proverbe 5:9, 11, 23; 6:32; 7:22-23).
"...ca nu cumva să-ţi dai altora vlaga ta şi unui om fără milă anii tăi".
"...ca nu cumva să gemi la urmă când carnea şi trupul ţi se vor istovi".
"...El va muri din lipsă de înfrânare şi se va poticni din prea multa lui nebunie".
"Dar cel ce preacurveşte cu o femeie este un om fără minte, singur îşi pierde viaţa cine face aşa".
"Deodată a început să meargă după ea, ca boul care se duce la măcelărie şi ca un cerb care aleargă spre cursă şi ca pasărea care dă buzna în laţ fără să ştie că o va costa viaţa până ce săgeata îi străpunge ficatul".
- În plan social (vers. 10)
"...ca nu cumva nişte străini să se sature de averea ta şi tu să te trudeşti pentru casa altuia".
Doar în treacăt vreau să-ţi spun că această întreită ruină pe care păcatul în general şi mai ales păcatul curviei, în special, o aduce în viaţa omului: ruina morală, fizică şi socială apare în mod evident exemplificată de Domnul Hristos în pilda fiului risipitor, pildă pe care merită să o studiezi în acest context (Luca 15:11-32).
3)
Cultivă relaţii intime normale cu soţia ta (vers.18-19.)
"Izvorul tău să fie binecuvântat, şi bucură-te de nevasta tinereţii tale. Cerboaică iubită, căprioară plăcută: fii îmbătat tot timpul de drăgălăşeniile ei, fii îndrăgostit necurmat de dragostea ei".
În paranteză vreau să-ţi spun căci, chiar şi în domeniul legitim al căsniciei, orice dezechilibru este extrem de periculos prin consecinţele pe care le poate avea şi de aceea şi acest tip de relaţii trebuie cultivat cu multă grijă şi înţelepciune. Fereşte-te de excese în această privinţă, căci nimic nu are putere mai mare de a te subordona trupului ca actul sexual. Este adevărat că atât prin creaţie cât şi prin binecuvântarea căsătoriei, actul acesta este sfinţit, dar el rămâne totuşi trupesc, ducând la un soi de ferecare a noastră în trup, un înec în propriile instincte şi care nu se poate ca prin reverberaţie să nu ne stânjenească oarecum în activităţile noastre duhovniceşti. Nu cred că greşesc dacă numesc consecinţele acestui tip de exces, un fel de sinucidere lentă şi oarecum legală. Precum vezi, am făcut o paranteză, însă în contextul discuţiei noaste, fereşte-te de exagerări, chiar şi atunci când este vorba de abstinenţă, chiar şi atunci când te-ai hotărât să te dedici postului şi rugăciunii sau altor activităţi înrudite. Ia decizii în aceasta privinţă numai în urma unei serioase cercetări de sine şi în acord cu soţia ta.
Fereşte-te prin urmare să creezi situaţii, oricare ar fi ele, care prin natura lor te-ar despărţi timp îndelungat de soţia ta: lungi călătorii de afaceri în străinătate (Proverbe 7:19-20) sau detaşându-te voit de familie pentru perioade lungi de lucru în alte ţări, etc.
Toate aceste atitudini aparent responsabile sunt de fapt opţiuni inconştiente în favoarea păcatului curviei care distrug individul şi familia. În final, socoteşte căsătoria ta ca un port liniştit în care îţi aduci corăbiile din când în când atunci când simţi că urgia mării dezlănţuite te primejduieşte.
4)
Când eşti ispitit, fii interogativ, adică pune-ţi întrebări logice. (vers.12 şi 20)
De exemplu:
"Si pentru ce fiule, ai fi (citeşte aş fi ) îndrăgostit de o străină şi ai (citeşte aş ) îmbrăţişa sânul unei necunoscute?"
Înainte deci, de a lăsa ispita să-ţi inflameze gândurile şi să pună stăpânire pe imaginaţia ta, slăbindu-ţi astfel forţa împotrivirii încearcă să conştientizezi prin întrebări logice, printr-o nepărtinitoare interogaţie, ce se întâmplă cu tine în chiar acel moment. Adică ceea ce doreşti este şi de neapărată trebuinţă? Şi asta pentru că orice patimă are în gând mai degrabă ceea ce doreşte nu ceea ce trebuie. Vei constata imediat cu plăcută surprindere cum chiar acele întrebări, vor risipi în mod miraculos acea năucire care pune stăpânire în mod involuntar pe sufletul tău ispitit, căci investigând ispita prin întrebări, o vei obliga să se înfăţişeze astfel la bara tribunalului dreptei judecăţi, unde tăria ei se va risipi precum ceaţa sub razele soarelui. Socoteşte-te între oamenii înţelepţi care nu pregetă să facă astfel, căci destui sunt cei care îşi pun aceste întrebări prea târziu (Proverbe 5:12-14). Cât despre omul nebun, el cu siguranţă nu şi le va pune niciodată.
Aşa cum ţi-am spus mai sus, chiar dacă instinctele noastre (şi-l am în vedere pe cel sexual), sunt raţionale prin scopul lor, totuşi ele tind să ocolească dreapta judecată, cerându-ne într-un mod imperios şi tare ciudat, să acţionăm orbeşte şi nu să gândim mai întâi. De aceea, în astfel de situaţii, întrebările sunt o frână potrivită pentru a stăvili cel puţin în parte lava aceasta fierbinte a ispitirii.
Nu vreau să mă despart de tine înainte de a-ţi pune sub ochi cazul binecunoscut din Biblie al tânărului Iosif (Genesa 39). Ştii că atunci când stăpâna lui, soţia lui Potifar s-a apropiat de el şi, privindu-l cu ochi languroşi, i-a şoptit cu vorbe sugrumate de patimă: "Culcă-te cu mine", el nu s-a lăsat biruit de patimă, ci a făcut cu voce tare atât pentru el cât mai ales pentru stăpâna lui următoarea constatare încheiată cu o dezarmantă întrebare:
"Vezi că stăpânul meu nu-mi cere socoteală pentru nimic din casă şi mi-a dat pe mână tot ce are. El nu este mai mare decât mine în casa aceasta şi nu mi-a oprit nimic afară de tine pentru că eşti nevasta lui. Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?" (Genesa 39:7-9).
Închei această scrisoare, îndemnându-te să lupţi hotărât şi alături de fraţii tăi împotriva păcatului desfrânării sub orice formă, păcat care în veacul de acum este cel mai mult în prim-planul scenei. Păcat pe care, dacă nu-l putem eradica din lume, cel puţin îl vom dezaproba şi înfrânge în noi înşine. Şi să nu uiţi că desfrâul şi onoarea n-au făcut casă bună niciodată. Aşadar dacă ne pierdem bunul nume, restul nu mai foloseşte la nimic.
Fii tare !
Zaharia Bica
Preluat de la adresa:
https://www.resursecrestine.ro/editoriale/10181/scrisoarea-a-vii-a-2