"Căci vorbele-s doar vorbe, niciodată nu-i inima prin ele vindecată" (Shakespeare, Othelo)

Atât cuvântul scris cât şi cel rostit (ex. predică) au însă o influenţă decisivă asupra omului şi istoriei sale . Cuvântul reprezintă pentru erudiţi sau semidocţi, culţi sau inculţi, un mijloc de prezentare a unei idei (bună sau nu), un ambalaj necesar. A existat şi încă mai persistă (mai ales într-un cadru eclesial) o adevărată fascinaţie a vorbelor. Suntem mai interesaţi de ambalaj decât de conţinut, nu ne interesează prea mult ideea "important" este să fie spusă sau scrisă frumos, poetic. Papini vorbind despre Nietzsche spunea că nu este suficientă o poezie frumoasă pentru a salva o filosofie proastă. Acelaşi principiu cred că ar trebui să fie valabil şi în mediul nostru creştin. Poezia (cuvintele) aparţine domeniului estetic fiind în mod necesar subordonată ideii (adică raţiunii). Altfel riscăm să înlocuim etica cu estetica şi să nu ne mai intereseze o predică de exemplu, doar în măsura în care predicatorul ştie să vorbească frumos. De foarte multe ori este apreciată estetica (poezia, frumuseţea cuvintelor) unei predici în defavoarea conţinutului (raţional). Este îndeobşte ştiut faptul că atunci când nu ai un conţinut real cea mai bună eschivă este un ambalaj frumos. Metafora înlocuieşte astfel logica iar lipsa argumentului este substituită prin ridicarea tonului (asta o spune un predicator care vorbeşte tare la predică). Cuvântul rostit în public ar trebui să exprime CLAR UN ADEVăR (adevărul Scripturii) şi nu să încerce în primul rând să fascineze prin metafore (strigate sau şoptite) unui public mai mult sau mai puţin matur.

Predicarea din Biserica Primară era atât de simplă şi totuşi atât de plină de adânci semnificaţii. Adevărul divin poate fi simplu expus simplu (NU SIMPLIST) fără un zadarnic şi plin de "zorzoane" ambalaj al cuvintelor. Nouă românilor ne plac înzorzonările inutile lucru care se vede până şi în felul în care ne "aranjăm" maşinile (jucării de pluş, aglomerări de tot felul de culori stridente).

Complicarea mesajelor creştine a dus la situaţii penibile. Brusc în ultima perioadă şi noi penticostalii am prins gustul "academismului" ieftin. Renunţând la discursurile clasice dar clare abordăm un nou tip de discurs simadicos cu aere intelectualiste.

Astfel auzi la începutul unor servicii divine expresii ca: "Ne-am constrâns astăzi aici..." mai apoi vorbitorul explică cu mult patos cum că un mare predicator spunea o dată, că ceea ce nu ne omoară ne face mai puternici (afirmaţie făcută de filosoful anticreştin Nietzsche). Suntem chemaţi să nu ne ascundem ignoranţa în spatele unor cuvinte "memorabile" (suferim de memoriabilitate lingvistică) preluate din culegeri de citate celebre. Haidem să abandonăm citatele din acei scriitori pe care nu i-am citit niciodată şi să prezentăm ADEVăRUL clar. De ce toate acestea ? Pentru că însuşi Cuvântul s-a făcut trup (s-a materializat) şi a locuit printre noi pentru ca noi să putem înţelege ceea ce putea fi înţeles.

Prefer un adevăr exprimat clar în cuvinte rudimentare, simple şi pline de bun simţ faţă de un intelectualism semidoct. Iubesc cuvintele lui Hristos, Cel care vorbea ca nimeni altul, un cuvânt atât de simplu şi totuşi cu autoritate divină.