Psalmul 42:1

Cuvântul unduirii de pârâu
Recită pergamentul scris în stele
Și cântecele spicului de grâu
Se-nclină-n hohotit de cucuvele.

Domoala fremătare de salcâm
Nu îndrăznește să se depărteze:
Sunete rare, de pe alt tărâm,
Tresar fărâmițându-și paranteze.

Cereasca barcă pânza-a-mprăștiat,
Ce, zdrențuită, -n urma ei se trage
Prinzând și răsturnând în înnoptat
Din valuri delicatele catarge.

Prin umbre luminoase hoinărind
Tăcerea, aruncând priviri de pândă,
Când se pitește-ascunsă ca un gând
Și când zvâcnește-un țipăt ca să prindă.

E miez de noapte. Stelele ca lănci
În codru lunecoase-s aruncate,
Sună pe vânt ecouri de tălănci
Din tainițele duhului de noapte.

Un clopote a suspinat prin somn
Prin întuneric murmurând un dangăt
Plutind printre șoptiri de liliom
Și revărsarea florii de pe creangă.

E noapte fără zare de hotar
Privirea când își pierde înțelesul,
Când viața e privită ca-n zadar,
Iar bezna își îndeasă dur succesul.

Vin la izvoare cerbii de argint
Privind în jur cu patima timidă
Și își apleacă ramuri spre pământ
Cerul înalt, prin ape, să-l deschidă.

Undele moi duioase clipocesc
Cuvinte ce se leagănă ca spice,
Crini dalbi în ele cerbii strălucesc
Neîndrăznind coroane să-și ridice.

În ochii apei stelele socot
Prinzându-le pulsarea lor de viață,
Să-și rupă văzul de la cer nu pot,
Iar cerul li se uită-adânc în față.

Așa și stau privindu-se-n priviri
Cu gingășie atingând tristețea
Că-n palide imagini de iubiri
Începe să-nflorească frumusețea.