Cea mai arzătoare nevoie a bisericii în acest moment este nevoia de oameni – felul potrivit de oameni, oameni îndrăzneţi. Se vorbeşte că e nevoie de trezire, că e nevoie de un nou botez cu Duhul Sfânt –şi Dumnezeu ştie că trebuie să le avem pe ambele- dar Dumnezeu nu-i trezeşte pe şoareci. El nu umple iepurii cu Duhul Sfânt.

Tânjim după oameni care se simt gata să se jertfească în războiul sufletului, pentru că au murit deja faţă de momelile acestei lumi. Astfel de oameni vor fi liberi de impulsurile care-i controlează pe cei mai slabi. Ei nu vor fi împinşi de la spate să facă un lucru sau altul prin forţa împrejurărilor. Singura lor obligaţie va veni din interior –sau de deasupra.

Acest fel de libertate este necesar dacă dorim să avem din nou la amvoane prooroci şi nu mascote. Aceşti oameni liberi vor sluji lui Dumnezeu şi omenirii din motive mult prea înalte pentru a fi înţelese de alaiurile de enoriaşi care astăzi fac naveta la biserici. Ei nu vor lua hotărâri bazate pe teamă, nu vor întreprinde nimic din dorinţa de a plăcea, nu vor accepta să slujească din considerente financiare, nu vor înfăptui acte religioase din pur obicei şi nu se vor lăsa influenţati de iubirea de publicitate sau de dorinţa după reputaţie.

Multe lucruri pe care le face biserica astăzi –şi chiar biserica evanghelică- le face pentru că îi e teamă să nu le lase nefăcute. Asociaţiile creştine întreprind anumite proiecte din motive nu mai înalte decât faptul că au fost speriate şi manipulate în acest sens. Ele spionează, din frică, cu urechea lipită de pământ şi ajung să creadă –sau să se teamă- că lumea aşteaptă cutare sau cutare lucru din partea lor, aşa că exact asta vor începe să facă în următoarea dimineaţă de luni, cu toate trâmbiţele şi surlele zelului şi pioşeniei. Dar presiunea opiniei publice e cea care îi numeşte pe aceştia profeţi, şi nu glasul Domnului.

Adevărata biserică niciodată nu a sondat aşteptările publicului înainte de a-şi lansa cruciadele. Conducătorii săi aflau ce să facă de la Dumnezeu şi mergeau înainte total independent de susţinerea populară sau de absenţa acesteia. Ei cunoşteau voia Domnului şi o împlineau, iar poporul îi urma –uneori către biruinţă, dar cel mai adesea având de înfruntat insultele şi persecuţia publică- iar răsplata lor suficientă era satisfacţia de a fi drepţi într-o lume nedreaptă.

O altă caracteristică a adevăratului profet este dragostea. Omul liber, care a învăţat să audă vocea lui Dumnezeu şi a îndrăznit s-o asculte, a simţit povara morală care a frânt inimile proorocilor Vechiului Testament, care a zdrobit sufletul Domnului nostru Isus Hristos şi a stors râuri de lacrimi din ochii apostolilor.

Omul liber nu a fost niciodată un tiran religios şi nici nu a căutat să facă pe stăpânul cu moştenirea lui Dumnezeu. Doar teama şi lipsa siguranţei de sine i-a determinat pe unii să-i oprime pe cei din jurul lor. Au avut anumite interese de apărat, au avut să-şi asigure o anumită poziţie, aşa încât au cerut supunere de la cei care-i urmau, ca garanţie a propriei lor siguranţe. Dar omul liber –niciodată. El nu are nimic de apărat, nici o ambiţie de urmărit şi nici un duşman de care să se teamă. Din acest motiv, el e complet lipsit de griji în privinţa statutului său printre oameni. Dacă aceştia îl urmează –foarte bine; dacă nu, el nu pierde nimic din ce-i e scump. Dar, fie că e acceptat, fie că e respins, el va continua să-şi iubească oamenii cu o dragoste devotată şi sinceră, şi doar moartea va putea reduce la tăcere mijlocirile lui iubitoare pentru ei.

Da, dacă vrem să rămână viu creştinismul evanghelic, trebuie să facem rost de oameni –de felul potrivit de oameni. Trebuie să-i respingem pe nevolnicii care nu îndrăznesc să-şi ridice glasul şi trebuie să căutăm, în rugăciune şi cu multă smerenie, venirea unor oameni făcuţi din aluatul profeţilor şi martirilor. Dumnezeu va auzi strigătele poporului Său, după cum a auzit strigătul lui Israel în Egipt, şi va trimite izbăvirea, trimiţând izbăvitori. Aceasta e calea Lui.

Iar când izbăvitorii vor veni –reformatorii, capii trezirilor, proorocii- aceştia vor fi oameni ai lui Dumnezeu şi oameni ai curajului. Ei vor avea pe Dumnezeu de partea lor, pentru că vor avea grijă să rămână de partea lui Dumnezeu. Vor colabora cu Hristos şi vor fi instrumente în mâinile Duhului Sfânt. Aceşti oameni vor fi într-adevăr botezaţi cu Duhul şi, prin truda lor, El va boteza şi pe alţii şi va trimite mult-întârziata trezire.