Ființa zăpezii
se cerne mărunt în tușe de alb
retina pictează tiarele drepte la trestii
ca ultimul pictor pe fine hartii de orez
lumini dintr-un râu nevăzut

în unghiul amiezii se roade rășina
prin cetini inele de lerui șoptinde
colind fără glas înainte și după neliniști
oglinzi cu inscripții baroce pun frâu
nemișcării un pâlc de mesteceni
în coarne lemnoase se leagănă luna
și toate se pleacă rascolind prin cenușă

fereastra lucește în patru canate
și-n toate e cerul deschis
ninge cu fulgi de poveste
flori dalbe o candelă veche
ștergare și boluri cu poame pe masă
desprinderi de timp și de spațiu
alerui cuvântul rescris
cu cerneala de inimi

cât încă e zvon de colindă
de piatră să fii fărâma de lerui
din tată rodește în fiu!