În zgomotul unei vremi de aspră însingurare, când nimic nu mai semăna cu nimic, când orice valoare umană stătea clătinată, gata să cadă în hăţişul de laţuri ale durerii şi silniciei, săbii de dragoste, ca nişte fulgere inverse, croiau căi largi de lacrimă până la cer, până la Cel Atotputernic, atât de largi şi aşa de bine pavate cu credinţă, cu nădejde şi dragoste, că făcură să coboare împlinirea, tăiară capetele hidrei disperării, aduseră acel răspuns îndelung crezut, nădăjduit, cerut…

Crescusem în Adunare, în mijlocul dragostei şi învăţăturii lui Hristos. Gustasem bunătatea Domnului. Când îmi visam o familie, îl vedeam pe tata: credincios, curajos, muncitor şi demn, intransingent cu greşelile lui, dar şi cu ale altora, în virtutea principiilor biblice care nu iartă pe cine calcă, în mod repetat şi fără să se pocăiască, Adevărul, şi vedeam alături pe mama: căldură cu nume de alint, mereu ascultătoare de Dumnezeu şi de soţul ei, mereu îndrăgostită de surori şi de fraţi, iubindu-L pe Hristos şi iubindu-şi familia cu atâta fervoare, că rugile ei nu rămas-au vreodată neascultate…

Vremea furtunilor

Dar, ca şi asupra neprihănitului Iov, veniră încercările. Numai că eu nu eram neprihănit. Mâna fină a poeziei mă mângâiase, îi prinsesem gustul… Şi a început a mă trage după ea. O admiram la alţii şi o iubeam mai mult sau mai puţin tăinuit. În Adunare n-o găseam, doar în negura tavernelor, în tovărăşia altor asemenea seduşi. Poezia, s-o fi luând ea din natură, de pe stradă sau din cărţi, dar lecţii de poezie, numai de-aici! îmi ziceam eu înşelându-mă. Aşa am părăsit Adunarea, care-mi imprimase totuşi o formă a sufletului care nu a putut fi ştearsă, oricât de adânc aveam să mă scufund. Pentru că asta a urmat: scufundarea. O formă, ca forma pe care flăcările dintr-un furnal o dau fierului: curgătoare şi incandescentă. Am negat valorile în care fusesem crescut, chiar dacă tata mă avertizase: „Dacă fugi de Dumnezeu, El îţi va sta împotrivă!” Am plonjat după voia minţii mele în valurile nesăţioase ale unei lumi de care, până atunci, dragostea lui Dumnezeu mă ferise. Ce mai rămânea, decât ca balena care l-a înghiţit pe Iona să mă înghită şi pe mine? Şi aşa s-a întâmplat. Lumea se zbătea ca valurile grozave ale mării. Priveam, trăiam, înţelegeam… Ştiam de ce ajunsesem acolo. Dar nimic nu mă putea face să accept să mă întorc. Îmi era scârbă de mine, uneori, dar mereu făceam planuri de mai bine care, bineînţeles, nu se împlineau niciodată. Poţi zidi castele în pântecele unui chit? Dumnezeu însă, mă păstra. De ce? Eu nu acceptam ca altcineva să fie stăpânul meu. Credeam că eu şi numai eu hotărăsc… Credeam că-mi conduc singur… balena! Amară ironie!

Rugile unei mame pentru copilul ei, ele au străpuns totul, au spulberat minciuna pe care Amăgitorul încerca să mă ţeasă. Când îmi spune acum că „simţeam că inima mi se rupea în bucăţi când te ceream lui Dumnezeu”, îmi şi imaginez „bucăţile” inimii mamei mele gravitând împrejurul Tronului de Har al lui Dumnezeu, fiecare cât o rugăciune pe care numai o mamă îndurerată ar putea-o înălţa.

Era o vreme a încercărilor, a experienţelor dure, când „gustul” lumii, atât de dulce la început, se transforma în amărăciune. Când toate porţile care păreau a se deschide înaintea unui tânăr plin de energie şi de talent, aşa cum mi se părea că sunt – şi cum toţi tinerii sunt ispitiţi a crede despre ei înşişi – se închideau pe rând, exact atunci când aproape credeam că am trecut, lăsându-mă iarăşi singur şi decepţionat. Nu ascultasem când ar fi trebuit şi, menajându-mi cu vise măreţe orgoliul, îmi contemplam fiecare eşec aşa cum o mamă îşi priveşte copilul născut mort: „Nu-i nimic, voi face altul, o voi lua de la capăt.” Sau ca făcătorul de poduri din poveste: „Voi face altul pe mal în jos, altul mai trainic şi mai frumos.” Aşa îmi ziceam, iar Satana îşi freca mâinile de bucurie că uitasem înţelepciunea Bibliei, care spune: „Dar cel rău nu este fericit şi nu-şi va lungi zilele, întocmai ca umbra, pentru că n-are frică de Dumnezeu.” (Eclesiastul 8:13)

Până când, după mai mulţi ani, după o întreagă tinereţe ratată, distrus trupeşte şi secat în suflet, lângă un pat de spital, am căzut în genunchi strigând, cu tot ce mai rămăsese din mine: „Doamne, iartă-mă! Eu nu mai însemn nimic. Mai jos de-atât nu se poate! Aici e iadul… Numai Tu mai poţi face ceva din mine!” Era în ianuarie. Aveam aproape 30 de ani.

„Dacă dă El pace, cine poate s-o tulbure? (Iov 34:29)

Şi Dumnezeu a lucrat. El lucrează încă. A luat tot ce a fost rău, a luat inima şi cuvintele mele, a luat tot ce era murdar şi nedemn în viaţa mea. De atunci totul s-a întors, din pe dos, cum fusese, pe faţă. Toate experienţele trecute îmi arată puterea Sa. Acum pot spune ca Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” Pacea Sa a inundat totul, transformându-mă pe mine şi lumea…

În dimineaţa care a urmat pocăinţei mele depline, lângă patul meu de spital era mama. Ştiusem tot timpul că se roagă pentru mine, dar cum o vedeam: dragostea femeii care-şi dorea copilul mântuit şi care cunoştea şi iubea pe Acela ce dăduse „pe singurul Său fiu” pentru mine, fiul ei… Rugăciunile ei neobosite au ţinut ani de zile mâna lui Dumnezeu deasupra mea, chiar dacă această mână purta nuiaua. Numai aşa puteam fi salvat. Numai aşa, cioplit mereu şi dureros, cu dalta rugăciunii unei mame credincioase. Nici un copil nu se va putea ascunde de rugăciunile unei astfel de mame. Nici o lacrimă a unei astfel de mame nu va rămâne nenumărată de Dumnezeu!

Nici acum nu pot înţelege cum de n-am realizat cătă dragoste purtau rugăciunile mamei. Cum dar să înţeleg dragostea lui Dumnezeu? Dragostea veşnică şi incomparabil altfel şi mai mare decât dragostea de mamă… Şi nu pot pricepe cum am fost eu şi cum sunt alţii gata să respingă această dragoste, pentru beneficiile de nimic ale lumii în dezintegrare… Nu pot compara cu nimic, dragostea lui Dumnezeu. Ca şi cum olarul şi-ar jertfi propriul fiu pentru salvarea unei bicisnice oale…?! Doamne, îţi mulţumesc pentru că nu înţeleg! Fiindcă aşa, încep să cred. Ce înţeleg, este cuvântul apostolului Pavel: „Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.” (2 Timotei 2:22). Dragii mei tineri, sau mai puţin tineri, dacă n-aţi făcut aşa la vremea cuvenită, lacrimile unei mame pot ţine mâna lui Dumnezeu deasupra voastră până o veţi face. Dar aveţi grijă: ea va purta nuiaua! „Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.” (Evrei 12:6).

Sursa: http://ionatan.wordpress.com/