Tăceau Samaria și Galileea,
Strivite de amiaza caldă, grea
Când pe drumeagul ce se întindea,
Cu pași divini scriindu-Și odiseea,
Isus cu trena liniștii trecea.

Ducea cu El și pace și iubire,
Și sate care răsăreau pe drum
Parcă-nfloreau, ca-n pagini de album,
Când El trecea purtând tămăduire
Care le-nvăluia ca un parfum.

Dar pe decorul ca o sărbătoare,
Țesut doar din lumini și bucurii,
Apare, iată, pata care doare:
Zece leproși cuprinși de disperare
Purtându-și moartea-n trupurile vii.

Proscriși ieșiți afară din cetate,
Goliți de vlagă, de speranțe goi,
Aveau nu doar dureri îngemănate,
Ci și aceleași cereri disperate:
Isus, ai milă! Ai milă de noi!

Putea să nu-i audă, să nu-i vadă,
Acel ce e din veac Vindecător?
O, nu, ci cu iubire, sfânta roadă,
Le-a zis: mergeți la preoți să vă vadă!
Și ei pășeau spre vindecarea lor...

Cu fiecare pas către lumină
Ei renășteau, simțind că iar trăiesc,
Și când refacerea a fost deplină
Unul din ei s-a hotărât să vină
La Domnul și să-I spună: Mulțumesc!

M-ai vindecat de lepra mea, Isuse,
Căci singur nu aș fi putut s-o-nfrunt;
Nu sunt proscris, n-am granițe impuse,
Însă întreb: prin jertfele aduse
Eu, din cei zece, Doamne, care sunt?


Petroșani, 02 ian. 2013