„Mi-ai dat un trai atât de greu de dus...”
Luci Boltașu

Lumina Vieții când respiri
În noaptea-aceasta-așa adâncă
Asiști cu-ntregu-n risipiri
A firii tale de pe Stâncă.

Se zbate-argila ta pe pisc,
Dar alungată-i ca străină
Și cătături de vasilisc
Te-nțepenește în țărână.

Închipuirea - un vrăjmaș,
Ți-l desenează plin de hohot
Când torni la vale pe-un făgaș
Clipele plânsului de dohot.

Două putințe se opun
Rupându-te în jumătate:
Căderi în una se propun,
Iar alta-i zbor de libertate.

O groază ai de răsturnări
Și-o frică în necutezanță –
Visele-n stoluri, peste zări,
Se duc spre sudul de speranță.

Te simți în iarnă părăsit
Un desfrunzit fără culoare
Plângându-ți lutul risipit,
Dar și simțind o-nmiresmare.

Lumina Vieții ți-e văzduh,
Stânca-I Cetatea ta cea dreaptă,
Iar rugăciunile prin Duh
Îngheboșirea îți îndreaptă.

Din sufletul mai credincios
Vezi în triumf și în durere
Cum moartea ta picură jos
Cu bucățele de-ntuneric.

Voroavele de lume dor,
Dar vin de sus să te aline
Cuvintele ce pentru zbor
Îți țes aripele senine.

Care s-or prinde de-un avânt
Spre fericirea dalbă-a Vieții,
Iar huma ta s-a strâns mormânt
Lângă picioarele Cetății.