Se zbate apa ca și sângele din rană
Și spumegă prin pietre și gândiri,
Prorocul strigă-n mijlocul de iarnă
A lumii încurcată în priviri.

Pe mal se-mparte Viața pe etape
Ornate în hâtrie și în frig,
Prorocul stă în mijlocul de ape
Să se înalțe râului un dig.

Oameni pe brânci adulmecă o poartă,
Pe cărturari ca preoți îi aleg,
Prorocul parcă-ar vrea, spre Marea Moartă,
Cu inima s-oprească râu-ntreg.

Curge în jur o lume dichisită
Nedumerită ce se-ntreabă-n pas:
„Se vede că i-i mintea lui țicnită
De ce călușul nu i-au pus în glas?

Căci măscărește-auzuri și cuvinte,
Arată ca profund needucat
Și sperie toți morții din morminte
Cu duhul lui atât de răsculat...”

Strigă profetu-n valuri moi de sânge
Apusul ce îl picură încet:
Ah, cum ar plânge el, întreg ar plânge
Simțindu-se omis și desuet.

Mai poate doar să-ncerce să oprească
Apele mari cu pieptul lui prea mic
În care, o durere părintească
Oftează, știind curgerea-n nimic.

Îl râd spumos credințe de lozincă
Verseturi recitându-i cu venin,
Ci el devine tot mai mult o stâncă
Ce poate-a cuvânta tot mai puțin.