„Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul...” (Coloseni 3.23)

Atmosferă de cimitir. Fraţi care întârzie (de obicei) la biserică. Surori care au capul împărţit de o eşarfă. Şi haine care le-au rămas mici. Coşuri care circulă prin sală pline cu bancnote de 1 leu. Scaune goale la cină. Popor prea puţin la rugăciune. Predicatori care luptă cu somnul. Tineri cu ochii deschişi la rugăciune. Scaune pe jumătate goale în biserici. Cântări lălâite, cu acorduri prelungi. Rugăciuni care nu trec de tavanul bisericii. Ceasuri în spatele şi în faţa amvonului. Adolescenţi care cască din cinci în cinci minute. Clădiri cu zugrăveli neîngrijite. Diaconi cu faţa ca lama de brici. Biblii tocite, cu coperţi rupte şi pagini îndoite. Harfele ori Laudele Domnului uitate acasă. Portofele sigilate. Zeciuieli înjumătăţite. Pardon, înzecite. Săraci în faţa bisericii. Ce mulţi!!! Părinţi sau fraţi nemântuiţi. Vecini care zboară spre prăpastie. Şcoli fără mărturii. Societate fără martori. Spitale, azile, cu aer de închisori. Şi puşcării nevizitate... Biserici, spunea Vance Havner, care “trăiesc atât de sub nivelul adevăratei bucurii creştine încât ca cineva să fie la nivelul lor ar trebui să cadă din... har”!

De unde-au năvălit aceste apatii în sânul bisericii? Cine a generat indiferenţa? Lipsa educaţiei, a păstorilor super înţelepţi, a membrilor super bogaţi, a gift-urilor venite din străinătăţuri, a mâinii prea scurte a celor de la Culte, sau golul lăsat de dorinţa arzătoare, de pasiune, de râvna pentru lucrare, pentru divinitate, pentru cer? Paradoxal, există pasiuni. Pentru case, maşini, MP4, touch screen-uri, plasme, firme, conturi, bere sau vin, grătare, excursii, tunsori, Armani, Giordani... Nimicuri. Needificatoare.

Pasiunea, spune DEX-ul, este o afecţiune puternică şi de durată, pentru cineva sau ceva. Ea nu-i generată de un foc care abia mocneşte, de-o credinţă ţinută la relanti, de-o stare laodiceeană învinsă în lupta cu somnul. Ori cu televizorul. Pasiunea înseamnă entuziasm. Acţiune din inimă. Ca pentru Dumnezeu. Nu e o emoţie. Nu trece repede. Pasiunea înseamnă râvnă, efort, transpiraţie, preţ. Unul care să coste, cum spunea regele David. E o responsabilitate. O silinţă. O alergare, Zi de zi. Mereu în frunte. Mereu între cei mai buni. Mereu cu motoarele turate la maxim. E o caracteristică divină. Fără oboseală, fără plictiseală, fără încetinire, fără marşarier. Mereu cu rezervorul plin.

Opusul pasiunii arzătoare este lenea rutinei. Acţiunea aceea mecanică, de “pilot automat” cum defineşte Cristian Barbosu. Starea de letargie spirituală, de nepăsare, de “las-o bă că merge aşa”. Aerul acela de om ignorant, apatic, obosit când e vorba de cel mai mic efort intelectual ori material. E situaţia care te face să treci strada pentru a evita o persoană ce vrea să apeleze la tine, înseamnă să mănânci supa direct din oală, oul necojit. E doctrina “muieţi-s posmagii?”. E filosofia “nu mă murdăresc pe mâini, nu vreau să transpir, să plătesc un preţ”. E-o oglindă eronată. Ori o mască de actor. Rutina e cursa cu frâna de mână trasă. E sintagma : “Ehei, aşa va fi şi peste 100 de ani”. Ori “las’ că n-o pica cerul!”. E viaţa religiosului care face, face, face... Multe. Dar fără inimă. Nu mulţumeşte nimănui, nu scrie niciodată o scrisoare de ziua celor dragi, nu-şi vizitează rudele la spital. E starea de împietrire, despre care Ellie Wiesel spune că omul ajuns aici “nu iubeşte nici nu-şi urăşte semenii, nu-i laudă nici nu-i huleşte, dar nu are nimic în comun cu ei!”. Rutina naşte clasa de “eunuci spirituali pe bandă”, cum denumeşte Vladimir Pustan pleiada care nu se ridică “din zona de confort”?

Poate cineva să ia tăciuni în sân fără să i se aprindă hainele? (Prov. 6:27). Atunci de ce e numai cenuşă? De ce nu lucrăm ca pentru Domnul?

Doamne, ţine-ne turate motoarele! Pe cele noi, pe cele de ani de zile rodate. Pe cele stricate repară-le. Pune Tu în ele benzină. Şi dă-le foc!