Când soarele firesc va muri...

Uneori, în nopţi mai sihastre,
Spaima-mi şoptea: „Soarele va muri!
Dacă mâine nu va mai răsări,
Uitând de pământ, de rotirea de astre? “

Atunci, palid ca spectrul morţii,
Mi se-arăta chipul soarelui stins.
Cădeam siderată din abis de vis,
În fântâna tăcută a nopţii.

Ca un mag, contemplam la fereastră:
Stele-mi clipeau din raze, complice,
În vreme ce luna- străina rece,
Mă-nfiora în noaptea vastă.

Eu pândeam, nerăbdătoare:
Al treilea cântat al cocoșilor,
Deşteptarea tuturor florilor,
Şi revenirea soarelui, biruitoare.

La răsărit, oftam de încântare:
„Ce bine, e o nouă dimineaţă!
Ce minunat, o altă zi de viaţă!
Dar dacă Universul ar dispare? !

Astrul mărunt se va topi,
Când Soarele Neprihănirii
-Lumina din Cetatea Nemuririi-
În ziua veşnică, va stăpâni.

O, Sfinte Tâmplar de cosmos!
Ctitor al legilor firii
Și Sculptor al omenirii,
Fără de Tine- ar fi haos!