~~~~~~Memoriile lui Eutih –Portrete de farisei~~~"Amaratul Vesel".

Azi m-am gândit să scriu ceva despre un soi de om care mă intrigă foarte mult. L-am numit: "Amărâtul-vesel".

Amărâtul-vesel este un om tare ciudat. Şi vă spun de ce. Când este împreună cu prietenii săi este un om deosebit de bine dispus, glumeţ, manierat, drăguţ. E o plăcere să fii împreună cu el. Timpul trece atât de repede de la o vorbă de duh la alta, de la o glumă la alta. Totul este numai zâmbet şi numai bucurie. Ai vrea să tot fii în preajma unui asemenea om. Este grozav. Ştie chiar toate bancurile cu Bulă, cu Iţic şi Ştrul, cu popi şi poliţişti. Dar… nu vă grăbiţi! Acum vine ciudăţenia.

Când Amărâtul-vesel soseşte acasă, este mereu încruntat. Nu tu un zâmbet, nu tu o glumă. Parcă a mâncat numai lămâi verzi. Transformă casa în cazarmă. Vorbe aspre şi comenzi.

Apoi, minunea minunilor, la biserică este un munte de sfinţenie. Ochi întorşi pe dos. Figură spăşită. Haine smerite. Faţa tristă. Limbaj ecleziastic, cu multe citate biblice. Arată ca după o amendă de circulaţie. Vrea să predice şi să îi înveţe pe alţii. De cele mai multe ori predică împotriva glumelor şi bancurilor. Doamne, câtă demagogie! Nu ştiu dacă-l iubeşte cineva din biserică! Poate numai cei care sunt ca el.

De la fereastra mea îl văd înăuntru şi afară. Daca ar şti el acest lucru poate că s-ar purta altfel. N-ar mai face pe sfântul şi pe seriosul. Ar fi aşa cum l-a făcut Dumnezeu. Nu şi-ar mai schimonosi vocea şi figura. Ar fi drăguţ şi sincer în predicile sale. Oamenii l-ar crede mult mai repede dacă ar fi natural. Falsul din el intrigă, enervează, scârbeşte. Oamenii care nu văd, ca mine, ce se petrece de fapt cu el, îl resping, fără să înţeleagă de ce. Frazele lui, chiar dacă sunt uneori biblice, le stau în gât.

Spuneam mai înainte, că nu ar mai fi atât de fals, dacă şi-ar da seama că cineva îl vede la confluenţa celor două împărăţii, în relaţiile sale dinăuntru şi din afara bisericii. Aici trebuie să spun ceva grav. Eu am început să cred că Amărâtul-vesel nu-şi dă seama că Dumnezeu ne vede aşa cum suntem, indiferent unde ne aflăm. Am impresia că el crede că Dumnezeu vede numai ceea ce se petrece la biserică. Doamne, şi ce mulţi mai cred naivitatea asta! Când intră în clădirea bisericii devin alţi oameni. O metamorfoză ciudată se petrece cu ei. Sunt numai oftate şi pioşenie,iar după ce părăsesc localul, parcă au plecat din casa cuiva, unde au fost musafiri. Uită toate manierele bisericeşti şi redevin ceea ce sunt ei de fapt. Cred că va trebui să insist cu altă ocazie asupra unor asemenea tipuri de oameni, pe care i-am studiat îndelung de la fereastra mea.

Amărâtul-vesel, vesel între colegi şi amărât acasă, şi între fraţi, este una din ciudăţeniile pe care nu reuşesc să le înţeleg. De ce oare nu este drăguţ şi vesel cu cei care-l iubesc? Mă refer la familia sa şi la fraţii din biserică. Doamne, ce om plăcut ar fi să predice zâmbind, să intre pe uşa casei cu un buchet de flori pentru soţia sa!

Dar cine sunt eu să dau sfaturi la alţii? Eu spun doar ceea ce văd. Este adevărat că unele lucruri nu-mi plac defel, dar eu nu pot schimba oamenii. Scriu însă rândurile acestea pentru că tot mai cred că unii dintre ei le vor citi şi se vor schimba ei înşişi.

Mi-am mai dat seama de ceva studiind comportamentul bizar al Amărâtului-vesel. Am convingerea că el este unul dintre cele mai mari pericole din biserică! În primul rând, tinerii acelei biserici sunt mereu admonestaţi de asprimea religioasă a Amărâtului şi se vor amărî şi ei cu timpul. Vor începe să creadă că a fii creştin înseamnă să copiezi modelul afumat şi murat al Amărâtului. Ei vor crede că supărarea, tristeţea, figura încruntată, mutra acră, vocea schimbată şi teatrală, ochii întorşi pe dos, mâinile încrucişate mereu în rugăciune, limbajul fariseic, fac parte din adevărata credinţă. Vor imita acest model umplând biserica de necăjiţi, de ispăşiţi, de smeriţi cu capete plecate, de zici că dumnezeul lor este plecat în concediu şi i-a uitat închişi în casă.

Apoi am mai văzut că prieteniii săi din afară vin uneori la biserică, poate din curiozitate sau, poate, din prietenia care i-o poartă. Şi ce găsesc aici? Exact opusul a ceea ce ştiu ei despre Amărâtul-vesel. Aceştia dobândesc convingerea, din aceste triste experienţe, că a fi creştin înseamnă a te nenoroci. Cu nici un chip nu pot îmbrăţişa o credinţă care îţi schimonoseşte faţa şi îţi îndoliază sufletul. Lipsa de viaţă, lipsa de bucurie de pe faţa de biserică a Amărâtului are rolul unei sperietori, şi fug bieţii oameni ca vrăbiile de la cânepă.

Ce ar fi frate Amărâtule să mai citeşti prin Biblie şi să mai asculţi de apostolii pe care ţi mai trimite Dumnezeu din când în când în biserica ta? Ai afla despre bucuria mântuirii, de naturaleţea şi sinceritatea comportamentului dintre fraţi. Tu şti bine că zâmbetul înseninează fruntea obosită, de aceea te străduieşti la serviciu să fii drăguţ şi amabil cu toţi. Tu nu-ţi dai seama că oamenii vin la biserică cu problemele vieţii, nu ca să şi le complice, ci ca să scape de ele? De ce mai adaugi la problemele inimii lor şi falsul unei spoieli coşcovite şi vechi?

Poate că nu e treaba mea să îţi pun asemenea întrebări, dar te văd de la fereastra mea cum trăieşti două vieţi diferite. În două lumi diferite. Dar, ceea ce mă doare cel mai mult este că răneşti, cu acreala ta de mere pădureţe, cele mai scumpe fiinţe din jurul tău.

Nu mai fi amărât, Amărâtule!

Preluat cu permisiune din cartea "Portrete de farisei" de Pentru Lascau. Pentru a comanda cartea click AICI.