S-a aşternut vremelnic, într-un ungher, declinul
Şi din incertitudini să scap am tot luptat,
Priveam spre cer cu teamă, întrezăream seninul,
Dar pătura de nouri, mult timp a triumfat.

Credeam că ascultarea de Dumnezeu, credinţa,
E doar închipuirea acelui slab, lipsit,
Popasul prin decenii mi-a amprentat fiinţa,
Trasând cărări în cuget şi-n sufletul trudit.

Şi nici o rugăciune făcută-n disperare,
Nu-mi uşura povara, căci eul meu trona,
Dar când Înţelepciunea mi-a dat orientare,
Am înţeles ce-nseamnă deplin, a te preda.

Doar lacrima fierbinte ce cade în neştire,
Mai poate să vorbească, căci eul meu e mut,
În existenţa-mi ştearsă m-am lepădat de fire,
Căci Domnul mi-a dat viaţa, ce cândva am pierdut.

Mi-am regăsit căminul şi pacea mult râvnită,
Îmbrăţişând iertarea şi dragostea de sus,
Am înţeles că viaţa pe Terra e finită,
Dar e o veşnicie, alături de Isus.

Atâta alergare şi trudă şi durere
Şi în finalul vietii, te vezi gol şi sărac,
Dar dacă ai credinţă, prin Duh primeşti putere,
De te bazezi pe cruce, ca via, pe-un arac.

E unica speranţă ce-o are omenirea,
Credinţa în Acela ce viaţa şi-a jerfit,
Isus Mântuitorul, mi-a ridicat privirea
Şi cu nădejdea-n suflet, păşesc spre infinit.

Nimic nu mă mai leagă de praf şi de ţărână,
Doar amintiri confuze, pe-un pergament de vis,
Dar mai păşesc prin viaţă, cu Domnul mână-n mână,
Căci numai El e Calea, ce duce-n paradis!

14/01/13, Barcelona- Lucica Boltasu