În mijlocul de iarnă și de frig,
În centrul căsăpirilor de Țară,
Într-un popor retras de la câștig
A răsărit în grai o primăvară.

În lumea-n negustori și de artiști
A încercat o floare să ne vină,
Dar noi o ascultam atât de triști
Că a căzut o beznă în lumină.

Și în parfumul florilor de tei
Pe lacul risipirilor de Lună
Stele ca ochi albaștri de femei
În văz de îngeri razele-și adună.

În basmul melodiei de cuvânt
Plecau din care păsări călătoare
Se legăna un codru de argint
Încărunțit de lacrimi și plecare.

Din ce povară oare ni s-a dat
Să știm în întristare frumusețea
Ori, poate, singuri noi ne-am blestemat
Că socotim frumoasă doar tristețea.

Durerea unui neam de veci s-a strâns
Și tescuită-ntreagă-n poezie
În noapte ca Luceafăr s-a aprins
Să ne vedem mâhnirea noastră vie.

Ne freamătă necuntenul amar
El din înalt nemuritor și rece,
Oftăm de-o viață parcă în zadar,
Iar chinul nu dorește să ne sece.

Se seamănă privirile pe jos
Cu dorul supușeniei de spice
Doar versul lui atât de dureros
Mai poate ochii noștri să-i ridice.

Dar cade iar Luceafărul de sus
Ca lacrima scăpată-n suferință
Și plânge-n noapte cu un glas răpus
În inimile noastre-o mioriță.