Prin anii 70 un taraf din, pe atunci, RSS Moldovenească a concertat în Spania. Cântau sub cerul liber. Ei au plăcut atât de mult spaniolilor, că, la sfârșitul concertului, spectatorii aplaudau entuziasmați stând în picioare. Atunci un lăutar a întins mâna spre copacul care-și apleca ramurile de asupra lor, a rupt o frunzuliță și când a zis prin ea o horă la microfon, spaniolii mai n-au înnebunit. Rușii, tot timpul, s-au stăruit să ne arate ca un popor țupăitor prin vie. Acesta era portretul basarabeanului arătat lumii. Și basarabeanul dansa, cânta și râdea. Iar în spatele și în sufletul lui era Siberia ninsă de coastele noastre, mormintele comune din cimitire din timpul foametei organizate de ruși, numirea falsă a limbii și neamului, înjosirea unui popor cotropit și inferior față de „Marele...”. Un om cu două fețe. O naționalitate cu mască. Dar mai era „Miorița” și „Meșterul Manole” și, bineînțeles – Eminescu. Sufletul român care n-a zâmbit asupritorului, fie străin, fie băștinaș, sufletul, care în fața țevilor armelor românești îndreptate de ruși în pieptul lui, a strigat:„Trăiască România!”, sufletul care a gemut în Coșbuc, Goga, Arghezi, Bacovia, Labiș, Stănescu, Păunescu, Vieru să ajungă în întemnițarea în sine a lui Lucian Blaga și țipătul din temniță a lui Radu Gyr. Încercările poetașilor comuniști de a țupăi pe coastele atâtor omorâți n-au fost primite de român.

Durerea. Dacii, când se năștea copilul, plângeau, fiindcă el venea în lumea durerii. Când mureau – cei din jur se veseleau. Un popor straniu, urât absolut de toți vecinii, măcar că nu le-a făcut nici un rău. Un blestem de suferință pe care îl purtăm și, rareori, prin sufletele noastre luminează o rază din pastelul lui Alecsandri. Rareori. Chiar foarte rar.

 „Moldovenii când se strâng

Și-n petreceri se avântă,

La un colț de masă plâng,

La alt colț de masă cântă.” rezuma Petru Zadnipru. Noi, românii, trăind milenii de durere și încercând a le înveseli cu o horă de frunză, părem, poate, stranii altor popoare cu „Miorița” noastră. Și totuși nu țupăirile, ci Eminescu a ajutat basarabenilor să nu-și piardă identitatea, limba, sufletul. Luceafărul însingurat ne răspundea însingurării noastre. Un popor solitar, înconjurat de-un bazar de cefe groase, un popor poet luat în râs de torgoveți – poporul durerii. Neamul Luceafărului. Doamne, cât de singur am fost!!! Cât de neauzit gemeam în tainițele din sufletul meu, ca ziua să pot să râd și să arăt vesel. Și doar când, pe meleaguri străine, îl citeam pe Eminescu, îmi turnam durerea în durerea lui și mă alinam când vedeam cât e de frumoasă. Atât de frumoasă că ți se tăia suflarea. Frumusețea durerii pe care românul a descoperit-o pe această planetă din timpuri străvechi. Și cum nu e straniu – ea l-a ținut și îl ține vertical. Posibil că privește, cum și privea, la Luceafăr... Frumusețea durerii...durerii...durerii...

Dar s-a milostivit Isus, auzindu-mi gemetele în deznădejdea trăirii și mi-a întins mâna Sa găurită în cuie. Îndureratul din ceruri a răspuns unui îndurerat de pe pământ și pentru prima dată în viață nu m-am simțit singur. M-am ridicat de la petrecerea unde plângeam și cântam. Am pășit pe Calea Vieții împreună cu Cel care știa nu numai durerea, ci și Viața, Lumina și Dragostea. Dragosrtea de a fi, Dragostea de a viețui, Dragostea de a iubi. Sunt un învățăcel mic. Din veacurile de durere care trăiseră în orice celulă, nu e prea ușor să te dezveți de ea, dar Dumnezeu mă crește spre Frumusețea Luminii, Vieții și Fericirii. Sunt un român țesut de durere, dar care învață să fie fericit. Nu e ușor. Dar e minunat. Căci, dând la o parte păturile humusului, crescut mereu cu  moartea de timpuri și în timpuri de asupra mea, întrezăresc undeva departe-aproape Lumina Vieții. Eu încă nu cred, nu pot să cred, nu îndrăznesc să cred că pe cer mai poate fi și altceva decât noapte. Eu mă rup la Viață ca un om uscat de pustiu spre oază, încă tremurând: ”Dar dacă e un miraj?”

De-abia încep a deveni credincios. De-abia pornesc a zări Fericirea. Încă nu pot să chem cu tărie frații mei spre această minune, fiindcă n-am încă credința sigură că  Fericirea poate fi reală. Dar încep a învăța Frumusețea Fericirii. Și știu doar un lucru – că Ea e infinită!