Prin cosiţele din lanuri, mătăsoase, aurii,
Adieri de vânt se-ngână cu mărgeane rubinii,
Se înalţă maci spre soare în căutare de lumină,
Printre spice, ici şi colo, mai găseşti câte-o neghină.

Curg cristalele de rouă, pumn de lacrimi jos pe glie,
Dar o mână nevăzută, le adună pe-o tipsie
Şi le-mprăştie în zare înspre cele patru vânturi,
Ca s-aducă răcorire, peste suflete şi gânduri.

Numai spicele tăcute-şi stăvilesc cu calm elanul,
Căci gândesc: “Ce aş ajunge, de-aş lăsa în urmă lanul?”
Ce e-un spic în lumea mare, dacă-i singur, fără roadă?
Dacă-ai vrea să faci o pâine, nici că-l vezi într-o covată!

Două boabe, cinci sau zece, nu au prea multă valoare,
Dar când holda e întreagă, ce mai binecuvantare!
Spicele în unitate, dau hrană, pâine-n belşug,
Însă unele-s avere, de le-aşează-n brazdă-un plug.

Cât ar fi de multă roada, dacă nu se înmulţeşte,
Ori se va goli hambarul, ori sămânţa putrezeşte.
Dacă-i pusă-n brazdă, moare, însă nu-ntârzie s-apară,
Nou lăstar cu zeci de boabe, mirosind a primăvară.

Tot aşa şi noi, creştinii, dacă stăm în unitate,
Prin credinţă, putem duce Evanghelia mai departe,
Azi un om, mâine un altul, să le spunem de Cristos,
Roada Duhului de viaţă, să le fie cu folos.

Căci curând Secerătorul va veni să-şi strângă rodul,
Va tria atunci recolta, scuturând neghina, glodul,
Dacă-ai înţeles menirea, ce o ai pe-acest pământ,
Chiar de vei pieri, eşti veşnic, căci eşti parte din Cuvânt!

Nu lăsa ca buruiana să-ţi sugrume înălţarea,
Nici culoarea rubinie, să-ţi anihileze starea,
Că e mac, că e neghină, tu fii spic, de roade plin,
Să transformi prin vorba sfântă, buruiana, într-un crin!

15/01/2013, Barcelona