Mi-aş dori, atunci când voi pleca,
Să las ceva în urma mea,
Să fiu mai mult decât o amintire,
Pentru cei dragi şi pentru lume,
Să nu rămână doar un nume,
Pe-o placă rece de granit,
Un pasager grăbit...

Aş vrea ca amintirea mea,
Atunci când n-oi mai exista,
Să însoţească pe cărări
De dor, de visuri, călători,
Să fiu un jar, într-un ungher,
Un astru mic, uitat pe cer,
Fără prea mare însemnătate,
Faţă de multele-i surate,
Dar care, pentru cineva,
Ce-şi duce-n lume crucea grea,
S-aduc un strop de alinare...

Atunci când vrea să mă privească,
Să-i dau puteri, să se-ntărească.
Mi-aş dori, ca vorba mea,
Să nu se stingă-odat cu mine,
Când plec spre zările senine...
Ecoul ei s-aducă pace
Şi bucurie-n cel ce zace,
În suferinţă şi durere,
Să lupte şi mereu să spere,
Pe drumul veţii de pribeag ,
Să-i fiu un sprijin, un toiag
Şi-n adierile de vânt,
S-audă-al cerului Cuvânt,
Şoptind duios: "Eu sunt cu tine!"

Mai am un dor, un singur dor,
De om pribeag şi muritor,
Dar ca un fiu de Cer, să las,
Acelui ce nu are glas,
Cântări de laudă, să ştie,
C-aici suntem bulgări de glie,
Doar când primim eternitatea,
Ne vom găsi identitatea.

De-aceea, orice-ngrijorare,
Să dăm de-o parte şi-n răbdare,
Să ducem crucea, grea, uşoară,
Căci în curând Domnul coboară,
Să vindece şi să aline,
Pe-acei ce plâng şi-a lor suspine,
Se vor preface în safire,
Ce-or străluci, în nemurire!

17/01/2013, Barcelona- Lucica Boltasu