Ninsoarea parcă vrea să-nece
Pământu-n stele de cristal
Că toţi copacii ca mesteceni
Albi strigă pete mici de mal.

Vântul împunge-n fulgi cu-un deget
Copilăreşte-nzăpezit
Lebede albe să închege
Din puf uşor şi risipit.

Se prăbuşeşte-n jos curajul
De-aprindere, de vis, de zbor
Doar arginteşte-n jur mirajul
A unui trai clocotitor.

Ci soarte poate să îngroape
Cu-naltul şi foşnindul zid
Şi stele-mi bat mereu în pleoape
De parcă vor să le închid.

Să nu văd drumul ce nu este
Căci urme poate-au fost, dar nu-s
Să stau cu sufletu-n poveste
Căzând şi eu mereu de sus.

Amestecându-mă-n ninsoare
Cu trunchiul meu mai argintiu
Încremeniri de disperare
Să mi le amorţesc pustiu.

Viaţa-mi s-o cern câte oleacă
Fără credinţă, fără vis
Albind şi eu ca un mesteacăn
În liniile de abis.

O prospeţime nu se cere
Dorită într-un trai de sloi
Într-o molatecă cădere
De fulgi spasmotici şi greoi.

O lume în culori de zebră
Pe sufocatul curcubeu:
De nu e alb, atunci e negru
Cu piscuri aruncate-n hău.

Două porniri e Universul
Ce una de la alta fug
Şi, strangulat, se zbate versul
Ca-n vreascuri umede un rug.

Mai îngheţat sunt în speranţă
Ca o statuie de omăt
De-acord fiind cu o chitanţă
Pentru retragerea-ndărăt.

Şerpeşte mă prinsese frigul
În orice dor, în orice gând,
Când viaţa-mi prinse-un cucurigu
Prin seara iernii trâmbiţănd.

Am tresărit de parcă-o palmă
Fierbinte cineva mi-a ars
De-obrazul meu ca o aramă
A zăngănit speriat în glas.

Şi-mi scuturai dalbe odăjdii
De pe exteriorul meu
Înspre cuvintele Nădejdii
Mă dezmorţii trosnind din greu.

Păşii, păşii, păşii în faţă
Fără cărare, fără drum,
Dar Glasul Domnului povaţă
Din nou îmi înverzeşte-acum.

Mă rup, mă smulg din monumente -
Triumful vieţii din duel
Şi prin zăpada de momente
Răzbat uman şi ghiocel.