Armăsarul mă cheamă
Cu potcoave de-argint,
Cum i-aş vrea lui în coamă
Mâna mea să mi-o prind,

Cum doresc să-l strunesc eu
Din galop abisal
Să-mi arunc pământescul
Într-o şa de cristal.

Ca să zbor peste mare
Şi să sar peste munţi
Până-n poarta pe care
O visează-aşa mulţi.

Într-un tact de copite
Îndesite în ceas
Peste vremi risipite
Şi ecouri de pas.

Să mă-nalţe aripă
Între cer şi pământ
Unde-n zări se-nfiripă
Şi răsare un cânt.

Ce în notele dalbe
Viersui-va-n auz
În cuvinte rozalbe
Şi doiniri de cobuz.

De mi-ar spune o veste
În iubire şi har
Că-s pornit prin poveste
Pe un drum de cleştar.

Azuria câmpie
Toată-n stele de flori
M-a-mbrăca-n melodie
Şi-n potopuri de zori....

Dar scăpai armăsarul
Ce-a trecut furtunos
Şi îmi caut hotarul
Tot cu pasul pe jos.

Trec pe-alături fantasme,
Ci râd bine dispus:
„N-am nevoie de basme
Căci păşesc cu Isus.

Iar cu Dânsul mi-i drumul
În cuvinte-aurit
Şi Lumina-i parfumul
Care m-a copleşit.

Orice vis se trăieşte
Pe o gură de rai
Şi aşa omeneşte
Îmi merg Calea pe plai.

Noi păşim împreună –
Ce mai cred! Ce mai sper!..
Iar poveşti cad şi sună
Ca şi fulgii din cer.