În Tine, Doamne, eu m-am încrezut,
Auzul Tău apleacă-l înspre mine
Și ocrotește sufletu-mi ce, mut,
Privește-n jur cu spaimă și rușine.

Fii zidul meu – ascuns să fiu de zid,
Cetatea mea – salvat de-a fi-n cetate,
Doar Ție, Doamne, inima-mi deschid
Întreg încredințat de-a Ta Dreptate.

Mă depărtez de cei ce-au înălțat
Idolii-case cărora se-nchină
În care-ar vrea să fiu întemnițat
Să nu mai pot a judeca-n lumină.

Mă huiduiesc din urmă cu minciuni
Și-obrăznicia lor tot se ridică,
Cât pot eu mă feresc de stricăciuni
Pitit în fâstâcire și în frică.

Ci am ajuns să fiu luat în râs
Și cunoscuții mei nu-mi dau binețe,
Pentru apropiații mei azi îs
Un vas crăpat ce varsă doar tristețe.

Ai milă, Doamne, viața mi-a pălit
Și zilele-mi suspină-n strâmtorare,
Iar fața, trupul meu înțepenit
Mi s-au topit de-atâta întristare.

Rămână în rușine acei răi
Ce-mprăștie minciuni de la amvoane,
Călăuzește-mi, Doamne, pașii mei
Ferindu-mă de-ntinsele capcane.

Căci eu mă-ncred în Tine iar și iar
Fiindcă știi ce-i cinste și hâtrie
Și nu mi-a fost Credința în zadar
Cât credincios și sincer Ți-am fost Ție.

Ce bunătate mare ne păstrezi
Nouă, celor ce viață au smerită,
Limbi despicate în dispreț le pierzi
În gloatele de basme amețite.

De ei departe astăzi sunt ascuns,
Nu mai aud vreo mincinoasă gură
Și izbăvirea mea mi-a fost răspuns
Pentru-ntristarea mea peste măsură.

Și, poate, că mă rușinez puțin
Pentru pornirea mea nechibzuită
Când, amețit de vrajbă și venin,
Mă socoteam iubire izgonită.

Tu-i pedepsești pe cei nelegiuiți
Cu toată-ncredințarea lor trufașă...
Deci cei iubiți de Domnul – să-L iubiți
Căci viața ne-o acoperă și pașii.

Și inimile-n piept îmbărbătați,
Fiți tari – nebiruită e Iubirea! –
În Viață-s ocrotiți și înălțați
Cine-n Isus și-a pus nădăjduirea!