Când la cascade-n spume, albiţii inorogi
S-apleacă înspre apă să-i prindă diamantul,
E-atât de bine moale şi-n şoaptă să te rogi
Căci vezi cum îşi deschide privirea Sa, Înaltul.

Te-atinge mângâierea-I din stele mii şi mii
Şi vocea parcă-I depeni din caier de izvoare,
Doar fluturii de Lună cu zboruri străvezii
Se-nvârt fără de sine pe unduiri de boare.

Îi dai cu mâna-n lături pe unul ori că-n roi,
Cu palmele crăpate timid te-atingi de stele
Şi uiţi că împrejururi zidite-s din noroi
Simţind că doar din vise, create au fost ele.

Pe undeva prin beznă pufnesc uşor arici,
Apoi iar clipoceşte o domolire mută,
Lucesc pe neaşteptate sfioşii licurici
Ca să se piardă-n noaptea, din scânteieri ţesută.

Din tainiţe de umbre o cucuvea din nou
Aruncă bumerangul strigării triumfale,
Prinzi cum se-nvârte-alături vârtejul de ecou
Şi plopul cum oftează din înălţime-n jale.

Parcă-ai putea de spirit cu lutul să te-atingi
Când simţământul trece hotarele de minte,
Preferi glasul de lume în sine să îl stingi –
Şi ce-ai putea a spune cu jalnice cuvinte?

Ah, noapte înstelată cu valuri de tăceri
Urzeşti nespuse versuri aripilor minunii –
Să nu strig fericirii, m-abţin din răsputeri
Curgând cuvânt de viaţă spre centrul rugăciunii.