Ce înseamnă expresia „gunoiul lumii acesteia"? (I Cor. 4:13). Este oare gunoiul de murdărie din care se nasc or­ganizaţiile criminale din fiecare ţară? Este oare geniul rău care manipulează revoluţiile internaţionale? Era Babilonul? E Roma? E păcatul? S-a găsit oare vreun trib de duhuri rele care să poarte titlul acesta?

O mie de presupuneri ar da o mie de răspunsuri la întrebarea aceasta, şi toate greşite. Răspunsul bun e tocmai opusul aşteptărilor noastre. Expresia gunoiul lumii acesteia nu se referă nici la oameni nici la demoni. Nu e vorba de ceva rău, ci de ceva bun - ba nu, nu e nici bun - ci, e cel mai bun. Nu e din domeniul material, ci spiritual. Nu e de la Satan, ci de la Dumnezeu. Nu e vorba de Biserică în general, ci de un sfânt. Nu e numai un sfânt, ci e cel mai sfânt dintre sfinţi, e Kohinoorul tuturor mărgăritarelor. „Noi, apostolii," spune Pavel,,, am ajuns ca gunoiul acestei lumi." Apoi adaugă insul­tă peste rană, subliniază infamia, adânceşte umilirea, adău­gând: (noi, apostolii sîntem...) lepădătura tuturor "l Cor. 4:13.

Oricine se vede pe sine astfel, „gunoiul lumii acesteia", nu mai are ambiţii personale; deci nu mai are de ce să fie gelos. Nu mai are reputaţie; deci nu mai are de ce să se certe. Nu mai posedă nimic; deci nu mai are de ce să se îngrijoreze. Nu mai are „drepturi", deci nimeni nu-i mai poate face vreun rău. Binecuvântată stare e aceasta! Omul acesta e deja „mort," deci nimeni nu-l mai poate omorî. Vă mai miraţi acum că un aşa om, având o aşa stare a minţii şi a sufletului, a întors lumea pe dos? Sfinţii plini de ambiţii de azi ar trebui să se gândească la atitudinea aceasta apostolică faţă de lume! Şi evangheliştii de azi care umblă după popularitate trăind după „moda Hollywood" n-ar strica să ia aminte!

Ce l-a durut pe apostolul Pavel mai tare decât cele o sută nouăzeci şi cinci de lovituri, decât cele trei bătăi cu nuiele, decât cele trei naufragii, decât împroşcarea cu pietre? Corintenii aceia satisfăcuţi de ei înşişi, lumeşti, fireşti, gata mereu să critice! Biserica aceasta era împărţită din cauza lucrurilor firii, si din cauza banilor! Unii au avut succes, s-au ridicat cu faimă pe treptele sociale şi au ajuns magnaţii com­ercianţi ai oraşului. Iată de ce spune apostolul Pavel că au ajuns să se poarte ca împăraţii. Observaţi contrastul izbitor între versetul acesta, I Cor. 4:8, „O, iată-vă sătui! Iată-vă bogaţi! Iată-vă împărăţind fără noi!" şi versetul 10, „Noi sîntem nebuni... noi, slabi... noi, dispreţuiţi... noi suferim de foame şi de sete, sîntem goi, chinuiţi, umblăm din loc în loc!" Compensaţia binecuvântată e în versetul 9: „Noi am ajuns o privelişte pentru lume, îngeri si oameni." N-a fost greu pentru Pavel să arate toate acestea, fiindcă el se considera mai neînsemnat decât cei din urmă. Dar, apostolul ia si compară starea aceasta cu a celor care şi-au pierdut orientarea în credinţă. Aceşti Corinteni erau sătui, dar nu erau liberi (Un puşcăriaş dacă iese din celula lui nu e liber dacă încă târăşte lanţul după el). Apostolul nu se necăjeşte pentru că ei au supra-abundenţă iar el nu are nimic. E întristat fiindcă bogăţia lor le-a pricinuit slăbiciune sufletească. Ei au confort, dar nu mai au cruce; sânt bogaţi, dar nu mai poartă „ocara lui Hristos". Nu le spune că nu mai sânt ai lui Hristos, dar le atrage atenţia că de fapt ce caută ei e un drum, fără spini la cer. le spune: „Măcar de aţi împăraţi cu adevărat, ca să putem împăraţi si noi împreună cu voi" (I Cor. 4:8 ). Dacă ar fi ajuns cu adevărat să împărătească înseamnă că deja ar fi venit Hristos, mileniul ar fi fost împlinit şi atunci, spune Pavel:„Am fi împărăţit si noi cu voi!"

Dar cui îi place să fie atât de dezonorat, dispreţuit, devalorificat? Adevărul acesta e revoluţionar şi supărător pentru învăţătura creştină coruptă de azi. Ne mai bucurăm noi fiindcă lumea ne crede nebuni? Ne este uşor să vedem numele noastre lepădate ca un gunoi? Comunismul nivelează la pământ straturile de oameni. Creştinismul le nivelează la cer! Creştinismul adevărat e mult mai revoluţionar decât comunismul (si fără crime şi vărsare de sânge). Buldozerele socialismului au încercat „să împingă" dealul bogăţiilor şi „să umple" valea sărăciei. Credeau că prin educaţie vor „netezi drumurile strâmbe", că printr-un act al parlamentului, printr-o simplă mişcare a baghetei magice, mileniul fericirii, atât de mult întârziat, va coborî pe pământ. Dar schimbările au fost doar schimbări de şefi, iar sluga a rămas tot slugă. Azi sânt o mulţime de oameni care ajung bogaţi sărăcind pe alţii. Apostolul Pavel spune că a fost sărac, „totuşi îmbogăţind pe mulţi!" Slavă Domnului! Punga lui Simion Magul n-are nici azi parte în lucrarea Duhului Sfânt. Dacă încă n-am învăţat cum să mânuim „mamona bogăţiilor nedrepte", cum vrem să primim „adevăratele bogăţii"?

Astfel, apostolul Pavel, bancrutat din punct de vedere material şi social, a primit eticheta pe care puţini au mai avut-o, „gunoiul lumii acesteia." Desigur aceasta l-a ajutat să înţeleagă faptul că urma să fie călcat în picioare de oameni. Deşi a fost în stare să răspundă filozofilor, stoicilor, epicurienilor, la Atena, pentru cauza Domnului Isus Hris­tos el a fost gata să fie numit „nebun", în învăţătura Dom­nului, antagonismul lumii a fost fundamental şi perpetuu.

Fraţilor, alegem noi aşa ceva? Ce ne deranjează mai mult decât să fim clasificaţi ca oameni neînvăţaţi şi ig­noranţi? - deşi un aşa „neînvăţat şi ignorant" a scris Apocalipsa, cartea care încă le dă de lucru învăţaţilor. Sîntem într-o molimă în care predicatorii au mai multă grijă să aibă capetele pline, decât să aibe inimile cu foc. Dacă vrea carte cineva s-o facă înainte de a se urca la amvon. Diplomele nu contează, fiindcă douăzeci şi patru de ore pe zi nu ajung pentru un păstor să amintească toate numele din turma sa în faţa Marelui Păstor, şi apoi să le pregătească hrana potrivită. Adevărul e că lucrurile duhovniceşti trebuiesc judecate duhovniceşti (nu psihologic!). Nici Dum­nezeu, nici judecăţile Sale, nu s-au schimbat. După cum găseşte El cu cale, încă există lucruri ascunse de cei învăţaţi si „descoperite pruncilor". Şi pruncii, fraţii mei, nu putem spune că au un intelect colosal. Biserica de azi se poate lăuda cu un nivel înalt de educaţie în rândul predicatorilor. Dar nu vă grăbiţi aşa tare în gâdilarea firii: avem în acelaşi timp cea mai redusă creştere în numărul de noi convertiţi. De ce? Fiindcă diavolul nu se sperie, frate polo, de Niagarele tale de cuvinte!

Linia de demarcaţie faţă de lume e distinctă, bine determinată, e aleasă în mod deliberat, conştient, si e totodată discreditată. Călătorii din istorisirea lui Bunyan ajungând prin Târgul Deşertăciunilor au ajuns să fie râsul lumii. Erau deosebiţi de ceilalţi oameni în hainele pe care le purtau, în limbaj, în preocupări si interese. Oare aşa e în viaţa noastră azi? În ultimul război un general britanic a spus: „Trebuie să-i învăţăm pe oameni să urască, fiindcă oameni se luptă împotriva celor pe care-i urăsc." Am auzit mult (deşi nici măcar pe jumătate cât ar trebui) despre dragostea desăvîrşită. Poate ar trebui să cunoaştem însă şi cum să „ne mâniem şi să nu păcătuim." Credinciosul plin de Duhul Sfânt va urî nelegiuirea, nedreptatea şi necurăţia; şi va milita împotriva lor. Fiindcă apostolul Pavel n-a iubit lumea, lumea l-a urât. Avem şi noi nevoie de această dispoziţie a opoziţiei.

Stanley a scris cartea sa „Africa cea Foarte Neagră" iar generalul Booth a scris ..Anglia cea Foarte Neagră" în mij­locul unor stări de împotrivire zdrobitoare. Primul a văzut pădurile înalte, impenetrabile, pline cu leoparzi gata de atac, cu şerpi veninoşi, cu băştinaşi la pândă în întuneric. Booth a văzut străzile Angliei cum le vede Dumnezeu, cu pofte ascunse, cu ispitele păcatelor la fiecare colţ, cu pofta jocurilor de noroc, cu pericolul prostituţiei; şi şi-a ridicat o armată pentru Dumnezeu ca să lupte împotriva lor.

Străzile oraşelor noastre sânt azi câmpuri de misiune. Nu vă lăsaţi păcăliţi de cultura înaltă, căci o doamnă elegantă, pieptănată frumos şi cu un limbaj manierat, poate să fie tot atât de departe de Dumnezeu ca o femeie Mau-Mau care poartă o fustă din frunze. Oraşele noastre gem de păcate. Un creştin care adoarme în fiecare seară în faţa televizorului are un creier mort si un suflet fără putere. Ar fi mai bine pentru el să-L roage pe Dumnezeu să-l ia din lume, fiindcă oricum şi-a pierdut deja contactul cu lumea, încât nu mai simte starea de orbire, de păcat şi de dezmăţ din jur, iar sufletul lui nu mai simte nici o durere.

Fiecare stradă e un râu plin de activităţi satanice, de beţie, divorţ, întuneric şi pierzare. Dacă te ridici să stai împotriva acestor lucruri, nu te mira, frate dragă, dacă lumea te urăşte. Dacă ai fi de-al lumii, te-ar iubi. Pavel declară într-un limbaj limpede: „Lumea este răstignită faţă de mine!" Nu cumva e aceasta mult dincolo de creştinismul veacului al XX-lea? Golgota a văzut în multe rânduri mulţimi care veneau să privească umilirea condamnaţilor la moarte. La Cruce era o atmosferă de car­naval. Acolo era batjocura în faţa suferinţei. Dar cine se ducea a doua zi să mai privească victimele? Primii vizitatori erau vulturii, ca să le scoată ochii si să le sfârtece coastele. Apoi veneau câinii care săreau să le apuce picioarele. Aşa decorate si mutilate, crucile erau un spectacol hidos, de groază. Exact aşa e pentru Pavel lumea: răstignită, moartă, fără nimic care să-l mai atragă!

Să rostim si noi cu buze tremurătoare, într-o cutremurare lăuntrică: „Lumea este răstignită faţă de mine!" Când sîntem şi noi răstigniţi faţă de lume, când... „am murit faţă de lume şi de poftele din ea, faţă de mândria oarbă, si de tot ce-mi poate da!" ... abia atunci ajungem să cunoaştem si noi libertatea pe care a avut-o apostolul Pavel. Adevărul e că noi, urmaşii lui Hristos, avem respect faţă de lume şi faţă de opiniile ei, fată de aprecierile si calificativele date de ea. Un critic modern spunea despre credincioşi că au schimbat două cuvinte din dicţionar, în loc să fie pocăiţi, ei sânt zgârciţi (Numai cei care se simt vinovaţi se vor supăra că le-am spus-o). Pe de altă parte în acest an de îndurare al lui Dumnezeu cunosc pe unii de ambele părţi ale Atlanticului care poartă hainele aruncate de alţii si îşi dau toţi banii în strângerea dintre pietrele morii lui Dumnezeu. Cu accentul pe care l-a pus apostolul Pavel asupra separării faţă de lume, ne mirăm azi cum de s-au convertit oamenii la predicile lui.

Acest binecuvântat bărbat al lui Dumnezeu, omul pentru care lumea era răstignită, era privit ca „nebun". Ba chiar mai mult, Pavel a predicat în aşa fel Evanghelia încât alţii au căutat să-l omoare fiindcă le pusese meseria în dizgraţie şi dispreţ. Aşa apostoli, cu atitudinea lor sănătoasă, sfântă, faţă de lume, ne fac să ne ruşinăm de noi înşine.


„Ei au urcat pe trepte de lumină

Prin încercări, pericole, dureri,

O, Doamne, dă-ne har si nouă

În urma lor să mergem către cer!"



Curând vom spune şi noi: „La revedere, lume trecătoare! Bun Sosit, veşnicie!" Aici vă doresc vouă, cititorilor, un an de slujire jertfitoare pentru El care a fost Jertfa noastră. Fie ca şi noi să ne sfârşim alergarea cu bucurie!