În Psalmul doi e un îndemn,
Ce mişcă sufletul şi duhul,
Ca o poruncă de solemn,
Răsună: , , Sărutaţi pe Fiul!”

Căci gata e să izbucnească
Mânia Lui de Dumnezeu,
Şi spulbera-va fiinţa voastră,
De n-aţi zdrobit al vostru „eu”.

O, Doamne cum să Te sărut
Acum, în viaţa mea deșartă?
Când eu sunt doar un vas de lut,
Iar Tu – Lumina fără moarte?

Să-Ţi fac, Isuse, chip cioplit
Cu nimb de aur, vreo icoană?
Să calc al Tău cuvânt sfinţit
S-ador o-nchipuire vană?

Nu! Ci, Tu-mi ceri sărutul păcii
Trimis celor care-Ți slujesc,
Iubind pe fraţii ce-Ţi sunt fiii,
Pe Tine, astfel, Te iubesc.

De-accept, în Numele Tău, un copil,
Isuse, Te primesc chiar pe Tine,
O, Doamne, cât eşti de umil,
E uşor să Te- ating şi e bine!

Apoi, Tu mi-ai şoptit: , , Sărută
Pe cei bolnavi şi disperaţi,
La Mine–ajunge sărutarea,
Atunci când ei sunt mângâiaţi.

Tu nu poţi curăţa leproşii,
Doar Eu, Cel care i-am făcut.
O mângâiere, pentru dânşii,
Cu-o vorbă bună, înseamnă mult.”

„Isuse Sfânt, de molipsire
De boala lor, îmi este teamă!”, , Nu eşti deplină în iubire!
Cum vrei, atunci să-ţi dau coroană?

Dă-mi viaţa ta, cea muritoare!
În schimb, ai una glorioasă:
Te voi primi cu-o sărutare,
Apoi, îţi voi sluji la masă!”