În zare munţii-mpăduriţi
Sunt rotungiţi de-azurul verii...
De pe pereţi coboară sfinţi
S-apuce drumul depărtării.

Poate doresc s-o ieie-n munţi
Înspre peşterile sihastre
Ori după nourii mărunţi
Să-şi piardă paşii-n zări albastre.

Pe lângă turme de cârlani
Şi-or repara oxibiontul
Că au răbdat sute de ani
Scrutând cu sete orizontul.

S-or duce-ncet pe nalte căi
Spre-o-mpărăție fericită,
Ca temniță lăsând în văi
Biserica nezugrăvită.

Atâtea nopți s-au tot rugat
Sub picăturile de stele
Să-și vadă Dalbul Împărat,
Să I se jeluie de grele:

Că tencuiala cade jos,
Aleea e tot mai pustie,
Oamenii nu vin după Cristos,
Ci doar pentru-o fotografie.

Deci se vor duce călători
Spre înălţimi și peste zare
Căci așteptară răbdători
Atâția ani de-ntemnițare...

Dar m-au văzut și și-au oprit
Și nerăbdarea, și avântul
Lăsând pe-un timp mai potrivit
S-atingă talpa lor, pământul.

Ei mă privesc cu ochi de cer
Decolorați de-atâtea veacuri
Că-s, poate,-un pic mai auster
Să nu mă-mprăștii printre fleacuri.

Îngenuncheat, voi plânge dur
De viața mea neînțeleaptă
Bătând mătănii împrejur,
Făcându-mi cruci cu mâna dreaptă.

Să se audă întrebați
Gospodărește, nu în grabă
Că pe pereți n-au fost pictați
Atâta vreme pe degeabă.

Însă „Canon”-ul ațintii
Cu pofte pentru peisaje
Și-n lumea mea de veselii,
Plecai cu câteva imagini.

Privirea lor tot m-a ajuns
Copilărească și acidă
Şi-n secolele ce s-au scurs,
Purtau o proaspătă obidă.