Dacă aş pierde speranţa, m-aş pierde şi eu,
Un biet peregrin, căzut în declin,
Aş rătăci pe cărări neştiute,
Urmărind idealuri pierdute...
În neguri de timp, aş mai găsi un răstimp,
Aş căuta în zadar un ceva
Şi poate, mi-aş da întâietate,
M-aş învârti într-un cerc invizibil,
Sperând că într-o zi,
Limanul să fie tangibil,
Aş întreba iar şi iar, la margini de hotar,
Într-un abstract monolog:
De ce? De ce sunt doar un epilog?
Iar pasul meu obosit, s-ar opri în sfârşit,
Undeva între lumi, aşteptând...
Dacă aş pierde speranţa,
M-aş pierde chiar eu, şi-ntr-un zvâcnet absurd,
În ecou mut şi surd,
Mi-aş ascunde fiinţa de tină,
Într-o lume ostilă, străină
Şi ca o glumă, s-ar mai stinge un vis,
Ţintuit, condamnat şi proscris...
Dar eu, cu credinţă în suflet mereu,
Continui să lupt, nu mă las, nu abdic
Şi-atunci când cad, mă ridic,
Pentru că am un Dumnezeu
Şi-un Duh Preasfânt,
Ce mă ghidează pe pământ
Şi-apoi, Domnul Isus,
Îmi spune, să privesc mereu în sus,
Căci doar aşa, voi primi biruinţă,
Prin speranţă, credinţă.
Doamne! Îţi spun cu tărie,
Că nu am să mă las,
M-agăţ de cer, de veşnicie,
Cu tot ce sunt, un pumn de tină
Şi văd şi simt, cum mă înalţ,
Cu Tine mână-n mână,
Păşind în spaţii de Lumină!

02/02/13, Barcelona- Lucica Boltasu