Isuse, în mânii să nu mă cerți
Că mi se zvârcolesc zile ca fripte,
Îmi țipă carnea mea de la săgeți
De mâna Ta pedepsitoare-nfipte.

Greșelile-mi întreg m-au covârșit
Și mă îndoaie-n jos ca o povară,
Iar oasele-mi tăria-au risipit
Și nu e loc în trup să nu mă doară.

Rănirile îmi putrezesc și put,
Iar sufletu-i căzut în leșinare,
Rărunchii de ocară s-au umplut
Și inima mea geme-n suspinare.

Nu pot spre Tine ochii să-mi ridic –
Păcatul mă-njosește-n stăruință,
Dar, Doamne,-n fața Ta n-ascund nimic
Din ce-am făcut, dar și din pocăință.

Prietenii parcă-ar călca-n ciulini
Când pașii înspre mine dau să-i poarte,
Iar rudele cu nasurile-n mâini
De rana mea se țin cât mai departe.

Parcă lumina-n ochii mei s-a stins,
Parcă afară nu mai este Soare
Și neprieteni își zâmbesc întins
Cândva că încercau să mă doboare.

Eu nu aud nimic de parcă-s surd,
Privirea mea găsește doar tristețe
Și prind a mă-nțelege-așa, absurd
Că limba mea nu poate da binețe.

Isuse, Tu mai poți a mă salva,
Numai în Tine mi-a rămas speranța
Când toți m-au părăsit, Iubirea Ta
Mai poate să-mi audă doleanța.

Durerea înaintea mea mi-o port
Îmi recunosc cinstit nelegiuirea,
Nu caut cu-ndreptățirea un confort
Și-mi înțeleg, Isuse, pedepsirea.

Doar Tu poți, Doamne, ca să judeci drept –
Mă-ncredințez cu bune și cu rele
Și, osândit, pedeapsa mi-o aștept
Că Tu ești Domn al Mântuirii mele!