Ascunzi în tine-o inimă pustie
şi-al tău popor se vrea
a fi creştin, purtându-şi crucea,
dar cât de-amar te-nşeli
prin semnele-ţi stinghere,
lăsând să te pătrundă
mirajul din mistere…

O, ţara mea, de-ai fi tu oază
în deşertul lumii
ce călători s-aştepţi a se-odihni… !
Dar tu te stingi, lăsând patima humii
să-ţi ardă frumuseţea,
sfinţenia cununii,
zdrobind iubirea, adevărul, viaţa,
dorind ca să faci loc minciunii…

Şi tot ce strângi e doar fatalitate,
neadevăr, şi ură, şi gunoi
şi-ai vrea să faci din toţi,
din noi,
doar instrumente cu corzi neacordate,
cântând iubirea fals,
cu minţile-ncordate,
întipărind un spirit de convoi !

O, ţara mea, cu porţile deschise
spre orizont, spre alte lumi mai bune,
tu ai lăsat ca să te cotropească
nu mila, bunătatea, ci falsa lor dreptate,
a celor ce sunt mari şi-astfel
le cânţi în strune… !

Şi nu te vezi că goală umbli
după-aşa zise promisiuni…
Iar paşii tăi zoresc
spre-o moarte prea amară
şi va rămâne-n veci doar piatră funerară
pentru atâţi’ ce-au fost cândva creştini !

Sa fie vers-un clopot spre-o veşnică trezire !
E prea hidos prezentul
ce-ngroapă atâţi’ în van !
Creştini, e vremea să ne venim în fire,
să ne întoarcem spre-al lumii Suveran !

Schimbare vreau, schimbare chiar cu mine
şi doruri sfinte legate doar de ceruri !
Şi-astfel, treziţi din somn chiar din ruine,
să dăltuim a cerului rubine…

Dar tu, n-ai vrea să mi te-alături ?


CrinulDinVale, 04 februarie 2013