Am învăţat s-accept ce îmi oferă viaţa,
Am înţeles că Tu, ai fost şi eşti la cârmă,
Oricâte valuri vin şi cât de deasă-i ceaţa,
Eu nu am să mă tem, căci Doamne-Ţi calc pe urmă.

Privesc în depărtări, cu duioşie sfântă,
Încerc ca să pătrund în negura de vreme,
Cu cât mă-nalţ mai sus, simt inima cum cântă,
Iar fruntea mea de lut, se-mbracă-n diademe.

Şi vechiul meu suspin, uitat e într-un ungher,
Căci uşa am deschis, Acelui ce dă pace,
Deşi mai sunt dureri, acum nu mai sunt stingher
Căci Domnul meu, Isus, m-a scos din carapace.

Am învăţat să râd, ca pruncul fără gânduri
Şi grija am lăsat, la poala crucii sfinte,
Chiar dacă lacrimi curg, ca apele pe prunduri,
Eu rabd căci ştiu şi simt, cum mă veghezi Părinte.

M-am întrebat ades, cât mai frămânţi argila
Şi cât mai finisezi materia-n stare brută,
Dar înţeleg deplin, că Tu nu vrei cu sila,
Ca eu să Te accept, nu vrei lucrarea slută.

Mă vrei întreg ca om, cu trup, duh şi gândire,
De-aceea ce-i murdar, mai cureţi cu răbdare,
Atunci când voi pleca Acasă-n nemurire,
Să nu-mi găseşti păcat şi hainele murdare.

Îţi mulţumesc nespus, pentru iubirea-Ţi mare
Şi că nu m-ai lăsat să mă distrugă ura,
Mai stau şi-acum docil, căci Tu-mi dai consolare,
Iar eu privind spre cer, uşor îmi scutur zgura…

09/02/13, Barcelona